| Ștefan Luchian |  |
| (Arte vizuale) |
Februarie, pentru plastica, oricand, este luna nasterii lui Luchian. Dintre toti pictorii romani, Luchian intruneste cel mai profund ceea ce am numi un destin unic. |
Covarsitoarea lui arta se leaga de o existenta tot atat de dramatica. La el, arta se explica deopotriva prin existenta dar si existenta prin arta. O linie net demarcatoare este aporape imposibil de gasit. Marea personalitate trebuie acceptata in totalitate.
Luchian ramane, prin daruirea si abnegatia lui integrala, legenda, povestea cea mai frumoasa a picturii noastre. S-a invins pe sine, a depasit o mentalitate adancind-o; blandetea lui era a marelui invingator, constiinta stapanitoare peste razele unui cerc in neincetata expansiune. Acest Eminescu al picturii (cu care se inrudeste in extraordinar de multe privinte), geniu national, resimte pana la orbire privirea, este suveranul ochiului ganditor. Versurile eminesciene au rodit realitate, acei ochi, “plini de suferinti”, pe care i-au lasat, “din batrani”, “parintii din parinti”, si-au asumat inca o data datoria de a privi pana-n adunacul de radacina al unui popor.
Ce extraordinara intuitie a avut Luchian desenandu-l pe Eminescu, intr-o lucrare de tinerete, cu ploapele lasate, intregul chip alcatuind o intensa privire launtrica, de parca obrazul este o margine a universului si totul se intampla numai indarat de sine (ma mir cum nici unul dintre sculptorii care l-au interpretat pe Eminescu n-a reluat in marmora aceasta viziune fundamentala).
In unele lucrari, la Luchian, ochii lui sticlos-melancolici privesc atat de iute luxuria vegetala in plina lumina incat se surprind, inaintea intalnirii cu obiectele, pe ei insisi, luand forma palpaitoarelor culori. Complexa obsesie o ochilor, hotaratoare pentruTuculescu, nu ma indoiesc, aici isi are sorgintea.
As mai reveni asupra portetului lui Eminescu, legaturile dintre cei doi artisti, atat de intim apropiati, parandu-mi-se revelatoare. Daca l-a cunoscut personal cumva la Bucuresti intr-o epoca tulburata cand marele poet vantura orasul, bantuit de nevroze si pierderi de memorie, rasarit fara sa-si dea seama in capul cine stie carei uliti nestiute, daca s-a folosit de o fotografie pe care timpul n-a faramitat-o, nu mai putem sti.
Luchian deseneaza un Eminescu matur, cu parul mai rar si ofilit, cu mustata aspra si in neorinaduiala, parca lipita nedibaci, cu nasul prelung si ascutit, in sfarsit, cu ceva dureros de stramb in intreaga alcatuire, pe cat de teapana in oase pe atat de coapta in carne, a chipului. Nu este eroul, ci creatorul “Luceafarului”. In aceasta figura care se indeparteaza de noi, fara sa stii precis in ce sens anume, Luchian isi prefigureaza magistral suferintele viitoare, propriul sau destin, greu incercat si rasplatit deplin abia in postumitate. Amanuntele mortii lui Eminescu nu i-au fost, desigur, necunoscute lui Luchian. Ele l-au urmarit probabil pana in ultima clipa. Destructia fizica, umilitoare si la unul si la altul, se impune ireversibil fata de primul, cedeaza si se lasa traversata eroic un timp de cel de al doilea.
Cantaretul din flaut care a fost, in zilele lui bune, de inceput, Luchian, trebuie sa-si fi amintit in permanenta, catre final, esenta melodiosului dar cat de amar “Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vreodata?”.
Aproape complet paralizat, Luchian continua sa lucreze; pictura lui din aceasta perioada consfinteste una din cele mai zguduitoare viziuni eminesciene, a luminii fara de trup, a luminii-lumina, demna si stralucitoare in puritatea ei singulara. Intr-adevar, Luchian isi lasa mana purtata de altcineva, il punea pe acel altcineva sa-i izbeasca tabloul, intr-un anume fel de pensula intepenita in mana sau legata de antebrat si abia smucindu-si tot trupul reusea sa sangereze o pata de culoare. El nu mai exista. Picta dincolo de viata.
sursa: Grigore Hagiu - Bucurestiul artistic
.
| |
Andrei Branisteanu16:12 / 28.12.2013Ce are valoare,dainuie.
Ce nu are valoare,se pierde prafuit uitat pe undeva. |
|
|