Dirijorul vorbeste despre inceputurile sale muzicale, despre maestri, despre modul in care un sef de orchestra ''plamadeste'' muzica, studiind indelung partitura si repetand alaturi de colegii sai de ansamblu. 

El dezvaluie experienta pe care a avut-o cu orchestre romanesti, precum aceea a Operei Nationale din Bucuresti ori cu cele straine - London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic, Orchestre National d'ile-de-France sau Suedwestfallischen Philarmonie.

Dirijorul vorbeste si despre publicul romanesc pe care-l asaza inaintea melomanilor din alte tari, despre emotiile dinaintea si de dupa fiecare concert, despre pasiunea constanta pentru lectura.

Treptat, as putea spune. Intr-o prima etapa cu studiile muzicale, primare, chiar prescolare. La cinci ani si jumatate bunicul meu m-a dus la acele cursuri pentru prescolari. Am inteles ca acestea inca mai exista pentru liceele de muzica, cel putin pentru cele bucurestene. Am fost selectat, am intrat in clasa I, la Liceul George Enescu, asa se numea pe atunci. In strada Principatele Unite, se faceau clasele I-VIII, iar clasele IX - XII in Lenin, unde este actualul Liceu George Enescu. Apoi Liceul Militar de Muzica, pentru ca doream sa respect traditia familiei, dupa care Conservatorul.

Si dirijatul?

Ideea cu dirijatul mi-a venit undeva pe la 16 ani, daca nu gresesc. Am citit un interviu cu Sergiu Celibidache. Acesta venise in Romania, odata cu deschiderea culturala de atunci. M-am decis ca asta vreau sa fac. N-aveam o idee foarte clara de ce inseamna dirijatul, dar imi facusem una foarte vaga citind ce spunea Celibidache.

N-am avut niciodata ocazia. El a murit in 1996, in august. Tin minte asta precis, pentru ca este nu numai anul, dar chiar perioada in care ma pregateam pentru examenul de admitere de la dirijat.

Probabil ca ambitie. Nu stiu care e cuvantul corect. Ceea ce imi place mie sa cred e ca nu ambitia m-a impins catre lucrul asta, cat mai degraba o pornire naturala. Cu greu s-ar putea spune ca am fost un copil extraordinar de studios. Nu eram genul de copil foarte retras, care sta si citeste toata ziua, cu toate ca mi-a placut si imi place sa citesc foarte mult, dar am incercat intotdeauna sa mentin un echilibru intre activitatile fizice si cele de invatatura. Si cred ca am reusit. Da, este adevarat, am avut si niste premii, am iesit si sef de promotie la liceu, dar, imi dau seama acum, la mine s-a produs un fel de declic in perioada liceului. Atunci am inceput sa abordez in mod serios studiul teoretic al muzicii, ca si literatura, ordonandu-mi lecturile. Acolo mi s-a deschis apetitul pentru fizica, care nu m-a parasit nici astazi. Cu toate ca am avut educatie muzicala de mic, sunt un copil cu un start ceva mai spectaculos pe la 15-16 ani.

Da, mergeam la opera de mic. In familie erau iubitori de opera, dar ne duceau si cu scoala. Nu stiu acum daca se mai practica. Tin minte, tatal unei colege de clasa, regretatul domn Calomfirescu, era regizor tehnic la Opera Nationala, timp de multi ani. Si dansul ne-a facilitat intrarea. Am vazut multe spectacole de opera. Sunt sigur ca am prins-o pe Eugenia Moldoveanu in Madama Butterfly. Asta imi aduc aminte precis. E una din imaginile si vocile care mi-au ramas intiparite in amintire.

Se poate. M-a ordonat putin. A impus un anumit cod, dar, in acelasi timp, a stiut sa fie si maleabil. Repet. N-am fost un copil caruia sa-i fi lipsit bucuriile normale ale copilariei. Adica, ma suiam in corcodus, jucam fotbal, vara mergeam la tara sau la strand. Am avut viata obisnuita a unui copil care a crescut in Berceni.

Acum depinde ce intelegem prin acest cuvant. Pentru mine, cel mai mare maestru in dirijat a fost si este Mozart. Deschizandu-i operele, simfoniile, concertele, vezi ca acolo ai absolut totul. Nu trebuie decat sa deschizi partiturile, sa le citesti cu foarte mare atentie si sa iti dai seama ca trebuie sa iti folosesti intreg arsenalul dirijoral. Nu cred ca exista vreo metoda sau vreun tip mental, gestual, dirijoral care sa nu existe, undeva, in partiturile lui Mozart. Pentru mine, Mozart a fost Maestrul, desi pare poetic. Ca oameni, maestrii care mi-au determinat formarea si pe care i-am intalnit in carne si oase, bineinteles, trebuie sa-i pomenesc neaparat pe Ludovic Bacs, Petru Andriesei si Horia Andreescu, care au avut o influenta hotaratoare in formarea mea ca muzician. Sunt cei trei profesori pe care i-am avut pe durata studiilor si evident ca le datorez foarte mult.

Buna intrebare. Da, are si o componenta de genul asta. Poate fi interpretat si asa. De altminteri, o orchestra, atunci cand e pe puncte culminante, poate fi asemanata cu un fel de sarja romantica de cavalerie, dar este unul din aspectele muncii de dirijor si unul dintre aspectele vizibile. Pentru ca treaba fundamentala a unui dirijor este, de fapt, sa studieze extraordinar de atent partitura.

Am auzit tot felul de teorii. Cum ca un violonist are ca instrument vioara, un pianist pianul si, nu-i asa, facila analogie, instrumentul dirijorului ar fi instrumentul colectiv numit orchestra. Nu cred. Am stat si am analizat foarte mult lucrul acesta si mi-am dat seama ca nu este asa. Instrumentul dirijorului este partitura. La fel cum un violonist lucreaza cu vioara sa 10-12 ore pe zi atunci cand are de sustinut un recital, eu imi petrec 10-12 ore pe zi cu partitura inainte de a aparea in fata orchestrei. Deci partitura este practic instrumentul meu.

Da. E inerent. Repetitiile sunt necesare pentru a proba ceea ce vrei sa prezinti publicului. incerci cu orchestra, ei canta, iar tu ii modelezi. Cateodata poti spune corectezi orchestra, dar aceasta se intampla de fapt de putine ori. Se intampla sa fie greseli si nu intotdeauna generate de nu stiu ce necunoastere a textului, ci, pur si simplu, dintr-o greseala de tipar a partiturii. Si atunci, acestea trebuie auzite si corectate. Cazurile sunt rare, dar se intampla. Cred eu ca mult mai important este sa lucrezi bucata cu orchestra si sa asculti, cel putin eu nu aplic alta metoda. si apoi, incerc sa le explic sau sa le sugerez cumva - prima data o fac din gesturi, dar daca vad ca nu am rezultatul scontat o fac si verbal. Nemtii ii zic foarte bine: Probe spiele. E cantat de proba. Te duci, canti, vezi, zilnic. Patru-cinci zile, repetitii cu orchestra, dupa care se ajunge la un fel de viziune comuna pe care o prezinti publicului. Eu nu cred ca o conceptie a unei lucrari muzicale ar apartine in exclusivitate dirijorului. Pentru ca daca ar fi asa o lucrare cu Lorin Maazel ar suna la fel la New York, la fel la Viena. Si nu este cazul. Deci, orchestra are un cuvant foarte mare de spus in privinta felului in care este interpretata o lucrare. Si, de fapt, ceea ce face interpretarea din seara respectiva sau de pe discul respectiv sa fie unica si inimitabila este tocmai aceasta combinatie intre viziunea dirijorului si potentialul expresiv si tehnic al orchestrei.

Totdeauna urmarim asta. Putem sa-i spunem si asa, imprumutand termenul din filosofia aristotelica, dar problema este, de fapt, ca apar niste stari. Mie-mi place sa le spun stari privilegiate, pentru ca nu am gasit un termen mai nimerit. Diversi muzicieni si artisti care calca pe scena le descriu in cuvinte diferite. Unii apeleaza la cuvantul extaz, altii la un fel de anulare a gravitatiei sau la anularea timpului. Noi cautam sa descriem in cuvinte, de fapt, o stare de imponderabilitate spirituala, care, se pare ca ne produce o foarte mare placere. Asta ar fi, cred eu, originea actului artistic. Ei bine, muzicienii, de altminteri toti oamenii care calca pe scena, cauta sa vaneze acele stari privilegiate. Asta se intampla de fapt.

In mod sigur, eu n-am intalnit pana acum un caz in care sa se fi intamplat pe scena asta si publicul sa nu fi simtit, sa nu fi reactionat.

A, bine, orchestre sunt multe. Trebuie sa va spun ca am trecut de sfarsitul primului an in functia de dirijor principal al Orchestrelor si Corurilor Radio si imi place foarte mult, construim o echipa. Incepem sa ne cunoastem foarte bine. Aici e o poveste lunga, pentru ca eu am fost membru al Orchestrei Nationale Radio. Spuneam odata ca este singura orchestra de pe aceasta planeta pe ai carei membri ii cunosc pe fiecare pe nume. si asta neinsemnand ca am stat si i-am invatat acasa. Pur si simplu ii cunosc, ne cunoastem de ani de zile. Pentru mine, numirea in aceasta functie a fost ca un fel de intoarcere acasa, avand in vedere ca eu am activat aproape noua ani la Opera Nationala Bucuresti. Nu pot sa nu pomenesc aici orchestra Operei Nationale cu care am trecut si prin bune, si prin rele, si pe ploaie, si pe vant si pe vreme frumoasa, si pe ninsoare, si pe arsita. Sunt niste oameni cu care am petrecut un timp foarte interesant, nu usor, de multe ori, si din care am avut, cred, cu totii de invatat. Sper din tot sufletul ca, la un moment dat, sa se refaca conditiile ca sa pot reveni acolo sa dirijez. Sunt niste oameni care mi-au ramas in amintire si in suflet.

Sunt orchestre la care, bineinteles, nu ai cum sa nu te gandesti cu admiratie extraordinara, cum ar fi London Philharmonic Orchestra, pe care am avut privilegiul sa o dirijez o data. A fost extraordinar. Sau Royal Philharmonic Orchestra, cu care am avut un concert anul acesta, la Royal Festival Hall London. Sunt orchestre care-si lasa o amprenta de nesters in mintea si in sufletul oricarui dirijor care le intalneste. Nu ai cum sa dirijezi Royal Philharmonic si sa uiti lucrul acesta sau sa-l consideri ca pe un eveniment obisnuit. Orchestre National d'ile-de-France de asemenea sau Suedwestfallischen Philarmonie.

Cameral Ensemble Stockholm este, iarasi, un ansamblu interesant. Un grup de oameni care se aduna periodic pentru a interpreta lucrari din creatia contemporana. si, la fel, si aceasta a insemnat o experienta de lucru fantastica si atunci, cand m-am dus la Stockholm, mi-am dat seama ca exista maniere diferite de lucru si de abordare a lucrarilor in functie de repertoriu si de stilistica. Adica, intr-un fel lucrezi Schubert, intr-un fel Puccini si in alt fel lucrezi o piesa scrisa de un compozitor contemporan. Este un cu totul alt tip de abordare si ce am retinut de la ei si am incercat sa aplic dupa aceea si in ceea ce faceam cu alte orchestra era pragmatismul. Erau foarte pragmatici in abordare. Priveau muzica ca pe un instrument sonor, dar in sensul bun al cuvantului. Incercau sa sculpteze in sunet si sa obtina un obiect sonor. Asa cum un sculptor obtine un obiect prin modelarea materiei, la fel ei incercau sa modeleze sunetul si sa obtina un conglomerat sonor. Mediul de contemplare al lucrarii este altul, spatiul, la sculptura, sau timpul, la muzica. Dar mi s-a parut foarte asemanator cu sculptura. Era ca si cum as fi trecut de la pictura la sculptura.

Aici, fara indoiala. si nu e pic de ipocrizie in ce va spun. Ma simt bine, pentru ca imi place foarte mult publicul. Publicul romanesc este extraordinar si ne intelegem foarte bine. Adica eu simt o caldura care pleaca dinspre public in momentul in care sustin un concert sau un spectacol de opera si balet. Si e o altfel de senzatie. Ai impresia, exact cum se spune la fotbal, ca publicul este al doisprezecelea jucator, asa as putea spune la orchestra ca e vorba de inca o entitate care ajuta la reusita serii respective. Evident, am dat de public entuziast si in alta parte. La Londra, de exemplu. Nu vreau sa par lipsit de modestie, dar e un sentiment fantastic sa fii la Royal Festival Hall, la ei acasa, si sa vezi o sala in picioare. E intr-adevar un sentiment extraordinar. Dar cei de aici, nu stiu. Acasa e acasa. Nu-i nicaieri ca acasa.

Este o alegere deliberata. Puteam s-o fac. Dar am considerat ca nu vreau sa ma duc sa profit de pe urma unui sistem gata construit, ci, daca se poate, sa incerc, alaturi de alti colegi de generatie, sa construim noi, aici, un loc unde sa ne simtim bine. Repet, e putin acelasi tip de argument. Acasa e acasa si, la urma urmei, de ce sa nu incercam sa ne ingrijim si noi gradina. E adevarat ca e mai frumos sa te duci la vecini, ca e gata ingrijit. Nici acolo sa nu va imaginati ca viata e foarte usoara, din ce am vazut eu. Dar, in orice caz, acolo, ce au ei, spre deosebire de noi, este un sistem foarte bine pus la punct si care functioneaza de secole, deja, vorbind de unele centre muzicale. Ceea ce observ eu la noi este aceasta incercare de a construi ceva. Ei, bine, aceasta ma atrage mult mai mult decat sa ma duc sa ma pliez pe un sistem deja existent. Imi place sa asist la crearea acestui sistem. Deocamdata inca suntem pe baricade.

In primul rand sa nu descurajeze. Pentru ca este simplu sa zici 'domnule, e greu sa faci muzica'. Da, e greu si a fost intotdeauna si va fi. Muzica nu e o disciplina simpla sau usoara. Dar, in contextul nostru social si economic, devine cu atat mai greu. Daca un tanar se hotaraste sa urmeze aceasta cariera in muzica, inclusive la muzicologie, canto, interpretare la un instrument, dirijat nu mai spun, in primul rand trebuie sa fie dispus la o foarte lunga asteptare. Pot exista si miracole: la 20 de ani, cineva sa te vada si sa isi dea seama ca ai un talent extraordinar. Esti promovat si ajungi mult mai repede decat altii sa dirijezi. Asta nu inseamna, de fapt, ca dirijezi. A fi in fata unei orchestre si a da din maini sau chiar a da indicatii la repetitii nu inseamna neaparat ca esti dirijor. Trebuie sa admit lucrul asta, cu toate ca din tanar dirijor n-am fost scos in ultimii ani. Dirijatul este o meserie care necesita foarte multa experienta, si nu numai, muzicala, nu doar experienta de lucru cu orchestra, ci experienta de viata. Trebuie sa ti se intample niste lucruri. Trebuie sa ti se creeze acel precipitat interior, sufletesc, din care sa poti recolta materie prima pentru expresia muzicala. Cred eu, este foarte asemanator cu regia de teatru sau de film. Nu cred ca, de exemplu, cineva care nu a trecut printr-o mare iubire poate dirija intr-adevar. Sau, dimpotriva, care sa nu fi trecut printr-o mare deceptie. Viata trebuie sa te incerce cu bune si cu rele. Ei, asta i-as sfatui eu, sa aiba rabdare si sa nu descurajeze. Si, mai ales, sa creada ca, la un moment dat, va veni sansa. Dar sansa aceea trebuie sa-i gaseasca pregatiti. Este foarte important. Poti sa studiezi un domeniu, dupa aceea descurajezi ca nu ai multe posibilitati acolo, te resemnezi cu ceva, renunti in a-ti mai dezvolta capacitatile individual prin studiu si munca sustinuta si, la un moment dat, apare sansa. Nu poti s-o folosesti.

Imi place sa joc fotbal. Nu va imaginati cine stie la ce nivel. Ne intalnim un grup de entuziasti muzicieni si artisti plastici. Asa am ajuns si eu sa mai calc pe la expozitii si pe la vernisaje, iar ei sa mai vina prin salile de concert sau la spectacole de opera. Am ajuns astfel sa extindem prietenia noastra si dincolo de simpla intalnire pe terenul de sport. De asemenea, imi place extrem de mult sa citesc. Pe langa o pasiune durabila si constanta, lectura reprezinta si o parte din metabolismul meu, pentru ca mi-am format acest reflex. Nu mai pot sa dorm, daca nu citesc macar o pagina dintr-o carte. Intotdeauna am la mine o carte si, daca nu-mi iau de acasa, imi cumpar din orasul in care ma duc.

Ma temeam de intrebarea asta. Exista doua momente. Primul, inainte de a intra pe scena. Acela e un moment foarte greu. De ce? Pentru unii, poate fi, probabil, vorba de trac. Pentru mine e un moment foarte greu pentru ca este atata energie inmagazinata in asteptarea aia de a ma duce acolo sa dirijez, incat simt efectiv cum e incordata fiecare fibra. Apoi, odata intrat pe scena, mai exista un moment, pe care eu il consider superb. E momentul de dupa terminarea aplauzelor, de dupa intrarea dirijorului, momentul acela de liniste inainte de a incepe muzica. Echivaleaza cu rama unui tablou. Ceea ce spatial vorbind e rama unui tablou, temporal e acel moment. Se intra in alt spatiu. Ei, momentul acela este unul extraordinar, pe care il ador. Si asta m-a facut de multe ori sa ma gandesc ca muzica se supune unei forte gravitationale, iar campul fundamental al acestei forte ar fi linistea. Pentru ca orice muzica, oricat de tumultuoasa si oricat de intinsa - gandeste-te la cele mai intinse opere de Wagner, sa spunem - toate pleaca din liniste si se intorc in liniste. Nu sunt decat arcuiri, mai mari sau mai mici, mai tensionate sau mai relaxate, care pleaca din tacere si se intorc in tacere. La urma urmei, ca si vietile noastre.

Ei, bine, dupa, daca s-ar putea sa ma fac mic si sa dispar, ar fi superb. Pentru ca nu ador foarte mult momentul acela cu aplauzele. Stiu ca e vorba de niste oameni care isi exprima gratitudinea, probabil, sau, de ce nu, poate fericirea, cateodata, de a fi ascultat ceva foarte frumos. Stiu ca e un semn de recunostinta pentru artisti, nu numai pentru mine, ci pentru toti artistii, mai ales pentru orchestra. De aceea consider ca orchestra merita cele mai multe aplauze, la urma urmei ei scot sunetele. Eu nu fac decat sa caut sa-i inspir cumva si de aceea nu consider ca dirijorul ar trebui sa stea protapit pe un podium si sa primeasca aplauzele. Stiu ca e o imagine si pentru unii probabil ca este important. Ai imaginea este importanta, la urma urmei. Dar, pur si simplu, ceva din mine imi spune sa plec cat mai repede de acolo, dupa ce am facut muzica. 

AGERPRES/( autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tanasescu)