In mod real simtea pe limba gustul frumusetii, sucul unui fruct care pare-se-ca era nu chiar atat de rar pe cat crezuse atunci cand isi curata scaietii din parul blond si incalcit iar din gura scuipa cenusa unor evenimente arse in timp. 

Pentru ca stiti ce? Asa se intampla cu tot ce nu este frumos, arde la lumina soarelui si se transforma in cenusa obligandu-te sa cauti intruna frumosul in viata ta, in tine, in persoana iubita, in familia ta, in munca ta, in oamenii din jur tau, in muzica ta, in cartile tale, in gradina ta, in mintea ta nebuna si innebunita atunci cand nu o faci. 

Acest bagaj de fotografii din anticamera mintii ei isi cerea dreptul la viata, nu puteau fi aruncate asa, la gramada cu multe alte nimicuri, cu alte resturi si crampeie ininteligibile. Erau fotografii cu personalitate, erau fiinte vii ce populau si fiintau in interiorul sufletului ei. Cereau atentie, respect, dragoste neconditionata, bucurie, cereau increderea ei ca ele sa se abandoneze in mainile ei si sa nu mai existe niciodata altfel decat in galeria sufletului ei. 

Cine era atunci ea? Un colectionar de frumos? Un anticar? Un artizan? Un dependent si o dependenta ce valsau impreuna la acest bal? O ingaduinta a frumosului? Sau o logistica a frumosului? Sau poate erau parte din tabloul pe care altii aveau sa il vada si care, poate, va face la fel, va fi fiinta din anticamera sufletului cuiva care isi va cere acest drept la scurt timp dupa ce il va privi dupa care va fiinta in sufletul aceluia cerand la randul lui atentie, respect, dragoste neconditionata, bucurie, incredere ca sa se poata abandona in alte maini si sa nu mai existe niciodata altfel decat in galeria sufletului purtator. 

Si sufletul purtator? El ce va face? Va face acelasi lucru ca si ea? O va aseza in galeria lui? Cu siguranta, va spun! 

Fiecare mama isi primeste copiii inapoi acasa, oricat de mult ar fi asteptat, oricat ar fi suferit, oricat ar fi plans in asteptare, oricat ar fi obosit picioarele cautandu-l in lumea asta mare. Ea stie ca el, copilul, nu si-a pierdut busola pe care ea, mama, i-a cusut-o intr-un buzunar ascuns de pe pieptul hainei. Ca haina asta nu o putem dezbraca fiindca e haina de botez, cu ea am fost imbracati la nastere, ea a fost primul cadou primit pe aceasta lume. Iar busola ne-a pus-o in buzunarul de la piept ca sa fie sub veghea inimii si sa nu se strice niciodata si sa ne arate alta directie. Iar buzunarul ni l-a cusut ca atunci cand viata ne zdruncina ca nu cumva sa ne cada busola din buzunar sau, indurerati si impovarati, sa nu cumva, cine nu are busola lui, sa vrea sa o fure pe a noastra fara ca noi nici macar sa stim. 

Da, fiecaruia din noi ne ia timp sa ne dam seama ca nu suntem si nu umblam dezbracati prin viata, ci purtam tot timpul o haina care este cadoul Frumosului, unde Mama ne-a cusut pe partea din dos, pe piept, o busola ca sa nu ratacim, sa ne pierdem sau sa uitam drumul spre casa. 

Cand uitam acest lucru sau vrem sa il obtinem usor, cautam sa furam sau sa imprumutam pentru o vreme macar busola altui suflet purtator, expresie a uitarii sau pierderii de drum.

sursa foto: Daniel Tufis