«Acelor cupluri pentru care lupta intre sexe reprezinta ratiunea lor de a fi. Acelor cupluri interesate de spatiul lor psi. Acelor cupluri care au ajuns sa iubeasca distanta dintre ei. Acelor cupluri carora le lipseste setea de excelenta in doi.»

Intradevar, coperta si titlul te duc in sfera cartilor de specialitate, mi-ati putea spune dar am sa va contrazic un pic; e drept o gasiti pe raftul de psihologie al librariilor si la sectiunea psiho pe site-urile de distributie de carti dar cartea aceasta e o minunata bijuterie ascunsa. Cine va trece dincolo de coperta, va sta si va ramane in librarie pana la inchidere, neputand-o lasa din mana. Pentru ca, sa fim sinceri, mare parte dintre noi l-am citit pe Bruckner cu Paradoxurile iubirii, pe Jose Ortega Y Gasset cu-ale sale Studii de iubire, pe Liiceanu in Despre seductie, sau pe multi prieteni pe blogurile lor; cu totii am vrut sa fim sedusi literar de iubire prin aceste scrieri in speranta aflarii unei idei, unor raspunsuri, unei rafisante mangaieri pe inima… Mai toti insa s-au pierdut in stiintificarea iubirii si a sufletului, in obiectivizarea tuturor trairilor lor, ascunzandu-se in spatele bibliografiei si a citatelor altora. Au scris «departe» de noi publicul si nu, nu le contesta ici valoarea, ci doar relatia cititor-scriitor. Insa aici, scriitorul Alin Les porneste invers drumul paradigmatic al iubirii; de la sinele sau, trait, lovit, indurerat, iubitor si iubit, tradat, invartosat in simtiri, el ajunge  un sine catharsis, un suflet eliberat si purificat prin dezvaluiri din adevarul propriu trait. Prin aceste scrisori-monolog adresate cu un generic vocativ Iubito, el reface traseul unei iubiri proprii si bate clopotul lui gauss spre trezire interioara, o trezire la constientizare de sine fara egoism sau narcisism posesiv de iubire. Pornind de la «Cunoaste-te pe tine insuti!» socratic, scriitorul ajunge sa refaca la nivel de carte drumul unui Dante contemporan. Numai ca aici, in citadinul nostru social si vitezoman, Dante-le nostru nu mai parcurge o hipersfera pentru a se purifica de toata suferinta si frumosul iubirii. El ti se adreseaza ca-ntr-un dialog epistolar ce reverbereaza in sine totul, asemeni unei lovituri de bumerang; toate trairile si constientizarile, totul este dus la o interiorizare psihanalitica excelenta ce, odata terminata, dezvaluie  cate un licar de adevar purificator. Astfel in fiecare monolog, la final, esti readus cu picioarele pamant si pe o treapta mai sus in cunoasterea ideii de cuplu si iubire in contemporanul nostru neaos. As putea spune chiar, parafrazand drumul poetului in Divina Comedie spre o Beatrice, mereu alaturi, dar intotdeauna in neantul idealului, ca pentru scriitorul nostru, Beatrice trebuie sa faca mereu un bungee-jumping metafizic si nu o hipersfera initiatica ca-n Renastere.  Vedem un El rasucit, intortocheat in amintiri si emotii, un captiv al tuturor tabu-urilor marca Amor, un Eu care in prima parte a cartii se invartoseaza sa ramana un razvratit al dorului, in care lacrimile nu-s inca terminate. Un suflet in care simti prezenta lui Allain de Botton, Nietzsche, Cioran, Eliade…

”M-ai privit prelung si mi-ai intins singura esarfa la care tineai cu inima… Fluturata in vant, era ca un steag de pace , alb, curat, in lacrimi. Mi-am aplecat capul sub ea, si pe loc, mi-a venit sa zic o rugaciune. Avem predispozitie de zei.”

In partea a doua a cartii insa, observam la nivel de cititor cum Eul devine linistit, mai impacat si mai palerian. Si atunci se decanteaza totul, si durere si emotie si iubire. Si toate iau forma unei pietre de destin pe care scriitorul Alin Les o lasa deoparte, pe marginea drumului aruncand o ultima privire spre orasul trecutelor amintiri si intorcandu-se cu sine la sine, pornind spre un alt taram necunoscut, o alta sansa de poveste, spre noi trairi, sentimente, alte melancolii si o noua inteleptire, pentru ca epilogul lui Cioran e mereu acelasi:

“Cine nu sufera din cauza cunoasterii, acela n-a cunoscut nimic.”

Chiar daca v-am spus finalul povestii, oarecum, tin totusi sa va atrag atentia si spre un alt traseul al cartii, si anume acela de mic breviar psihologic pentru iubire, de ce merita totusi sa mai credeti in iubire si cum sa nu va mai lasati dusi de viteza ei, atunci cand aceasta devine nociva. 

Monologurile Psi ale lui Alin Les merita citite si rascitite si de psihologi si cercetatori in domeniul lui Psyché pentru ca abordeaza printr-un sincer si curajos studiu de caz propriu, mai toate paradigmele iubirii in cuplu din toate perspectivele filosofice, teologice, psihanalitice si metafizice. De la fragilitatea amintirilor inocente de-nceput, trairile ambivalente ale celor doi eu-tu, jongleuri  mai mult sau mai putin profesionisti, cu libertatea si valorile proprii, sentimentele-oglinda care rabufnesc negativ dintr-un pahar prea plin si pana la impacarea cu sine si oarecum starea de gratitudine in fata amintirii celuilalt «tu» dintr-un trecut «noi», toate converg spre un om frumos, impacat, re-entuziasmat, vorace prin curiozitate si cautare de noi alei ale sinelui in acelasi destin. 

Personal, pot admite ca aceste monologuri epistolare m-au retrezit cu entuziasm la o reactivare interioara si literara. M-am bucurat la sfarsit de an cand, luand cartea din mana unei prietene, ea n-a mai putut-o dezlipi de lectura mea pana ce n-am sfarsit-o. Ma incanta si acum, redescoperind-o si regasindu-i stilul sincer, limpede, complet si universal, in toate paradigmele iubirii in doi la nivel contemporan. E o carte ce depaseste cu mult versatilitatea joviala a lui Pascal Bruckner in statistica paradoxurilor  sale, intr-un fel poate pentru ca aici, acum, noi avem nevoie de cineva sau ceva care sa ne readuca frumusetea spiritului, a intelegerii si comunicarii reale in realul cotidian. Durerile pe cord deschis mai mereu intineaza frumusetea melancoliei, iar eu cred ca, dupa o reflectare in oglinda experimentata a cartii, putem lasa fiecare pietrele grele din destinul propriu adunate de prin trecut, le putem aseza pe o margine de lac, le putem scufunda pentru a nu mai sti vreodata ce-i narcisismul sinelui in doi si putem sa ne ridicam, sa ne continuam drumul prin viitor. Inchei recomandandu-va cu mare drag sa va opriti privirea, data viitoare cand sunteti intr-o librarie, la raftul de psihologie, si sa trageti coperta acestor Monologuri Psi despre cuplul modern de Alin Les. De ce? Pentru ca, vorba lui Nietzsche… „Viata inseamna a transforma constant in lumina si flacara tot ceea  ce suntem si ce intalnim.”  

 

articol publicat pe 24 ianuarie pe webcultura.ro