|
Ea l-a iubit la inceput.
Ii cumpara ziarul, ii oferea un pachet de tigari de rezerva daca ramanea fara, facea liniste ca sa poata el sa citeasca.
Anii au trecut si ea si-a regasit in privire o nuanta din ce in ce mai intensa de cognac, iar in voce o tonalitate din ce in ce mai acuta de frustrare.
El nu stie daca a iubit-o vreodata.
Uneori isi da seama ca da si o cauta in alte femei pana o redescopera, in alta sau in ea insasi.
Alteori da vina pe conjuctura, pe idealurile comune care s-au dovedit a fi pseudoidealuri in relatia lor.
Pentru aprofundare recomand doua filme geniale din punct de vedere al dialogului dintre un el si o ea care la un moment dat se instraineaza: Phffft si Who's Afraid of Virginia Woolf.
Primul ii are in rolurile principale pe un Jack Lemon al tineretii sale actoricesti si pe Judy Holliday, iar cel de al doilea pe un Richard Burton si pe o Elisabeth Taylor induiosator de potriviti cu rolurile care li s-au atribuit.
Ce mi se pare spectaculos in aceste filme ale anilor ‘50 este faptul ca telespectatorul, cinefilul poate ignora cu usurinta decorurile dar nu are cum sa nu se lase prins in dialogul personajelor.
Este atat de bine scris si atat de intens redat, incat nu ai cum sa nu intelegi exact tipul de relatie care exista intre el si ea.
Fie ca ea se satura de certurile cu el si hotaraste sa divorteze dar sa pastreze o oarecare relatie de prietenie, fie ca ramane cu el dar ii reproseaza, in situatiile cel mai putin potrivite pentru asa ceva, tot ce el este incapabil sa faca pentru ea, ea stie cum sa o spuna astfel incat sa se elibereze.
Fie ca el a vrut sa aiba o cariera stralucita ca scriitor si profesor si numai tatal ei il putea ajuta, fie ca pur si simplu a obosit sa fie un el pentru ea, el stie sa o spuna astfel incat sa para vina ei.
Phffft, Who's Afraid of Virginia Woolf?!
.
|