Mihail Dimitrie Sturdza, în vârstă de 80 de ani, strănepot al domnitorului moldovean Mihail Sturdza, descendent al unei vechi familii boierești, cu studii universitare în domeniul științelor istorice încheiate în România după ce a fost eliberat din închisorile comuniste, trăiește din 1963 în afara țării. Specializat în domeniul diplomației la Institutul de Științe Politice din Paris, Mihail Sturdza a fost angajat, în perioada 1968-1985, în cadrul Departamentului de Schimburi Culturale și Științifice al Ministerului Afacerilor Externe al Franței, servind astfel drept interpret oficial de limbă română al doi dintre cei mai cunoscuți președinți ai Republicii Franceze, Charles de Gaulle și Valéry Giscard d’Estaing. A lucrat, de asemenea, la secția română a Institutului de cercetare al postului de radio Europa Liberă. Din 1989 până în 1995 a avut apariții constante la microfon, realizând, alternativ cu Dorina Xifta (Doina Alexandru), emisiunea „Din lumea comunistă”, înlocuită după decembrie 1989 cu programul „De la totalitarism la libertate”. În Franța sau în Germania, Mihail Dimitrie Sturdza a transpus preocuparea sa pentru domeniul științelor istorice în cărți și studii publicate și apreciate. Printre cele mai ample lucrări din perioada exilului care îi poartă semnătura se numără „Grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople”, apărută în 1983, la Paris, într-o primă ediție de autor și reeditată în 1999. Replica românească a acesteia este cartea „Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică”, al cărei prim volum a apărut în 2004, iar al doilea în 2011. O întâlnire cu Mihail Dimitrie Sturdza poate fi o regăsire cu bucuria de a asculta povești, bucurie pe care doar bunicii știu să o stârnească cu adevărat, dar, la fel de bine, poate fi și o lecție de istorie. Cu o voce plăcută, o ținută distinsă și o privire pe cât de prietenoasă, pe atât de atentă la detalii și la atitudine, istoric și mlădiță a unei familii boierești românești cu rezonanță, acesta te lasă la despărțire cu un plăcut sentiment de familiaritate, amestecat cu respect.
V-ați născut într-o familie cu adânci rădăcini în istorie. Când ați conștientizat pentru prima dată că aveți o responsabilitate, aceea de a duce mai departe numele familiei?
Responsabilitatea nu apare decât după o anumită vârstă, pentru că atunci când ești copil beneficiezi de grija și de atenția familiei și ești într-o poziție în care, prin forța lucrurilor, nu ai răspunderi, decât aceea de a te purta frumos. Această răspundere vine cu anii. Nu aș putea să vă spun la ce vârstă, dar, la un moment dat, îți dai seama că toți cei din jurul tău îmbătrânesc și că generația viitoare, dacă există, va trebui, la rândul ei, să dovedească o anumită responsabilitate față de nume și față de obligațiile pe care acest nume îl comportă. Există și exemple de familii în care nimeni nu s-a preocupat de răspunderea față de nume și de conduită, dacă nu exemplară, măcar frumoasă.
Ca strănepot al domnitorului Mihail Sturdza, vi s-au deschis mai multe uși?
În ultimul timp, da. În copilăria mea, da. Sub comuniști, dimpotrivă, se închideau automat toate ușile, chiar din partea unor persoane care nu ar fi avut niciun motiv să fie ostile, dar erau prudente, din motive politice și evitau să se compromită frecventând persoane cu nume ca al meu. După ce a căzut regimul comunist, evident, încetul cu încetul s-au estompat ideile preconcepute, fără să dispară complet, pentru că se crede, de multe ori, că boierimea a supt sângele poporului. Într-un fel, se poate critica modul de viață al boierimii, compusă din persoane puține, unele dintre ele cu averi foarte mari care beneficiau de munca țăranilor. Principiul de a lua de la bogați și a da la săraci este foarte frumos, dar trebuie, totuși, supravegheat. Vedem astăzi cum, dintre cei mai buni așa-ziși fii ai poporului din vremea comunismului s-a ridicat o nouă clasă de parveniți sau de îmbogățiți care se poartă și mai rău decât boierimea de dinainte și care încearcă să pună mâna pe bunurile fostei boierimi sau burghezii, să își trimită copiii la studii în străinătate. Și, astfel, se formează o nouă clasă suprapusă care nu respectă, câtuși de puțin, principiul egalității între cetățeni, clasa baronilor, cei care au luat locul boierilor.
„Se formează o nouă clasă suprapusă care nu respectă, câtuși de puțin, principiul egalității între cetățeni, clasa baronilor, cei care au luat locul boierilor”
Considerați că ați fi putut alege un alt drum în viață sau faptul că faceți parte din familia Sturdza v-a dus pe calea istoriei, v-a înscris istoria în ADN?
Au fost în familia mea și artiști și doctori. Cea mai cunoscută a fost celebra Lucia Sturdza Bulandra. Era atrasă de teatru, dar la vremea aceea actrițele erau prost văzute și considerate, dacă nu femei ușoare, atunci femei cu o moralitate mai mult sau mai puțin discutabilă. Când Lucia Sturdza Bulandra a hotărât să devină actriță și s-a și căsătorit cu un actor, lucru nemaipomenit la vremea aceea, familia ei a respins-o. Și doctori în familie au fost mulți, încă de când boierimea avea privilegii, cu studii și în țară și în străinătate. Nu știu dacă eu personal aș fi ales altceva pentru că îmi plăcea să studiez istoria, așa că, orice ar fi fost, tot pe calea asta aș fi înaintat. Cu multe piedici, totuși, de aceea am și părăsit țara. În afara țării mi-am făcut altă carieră și altă viață. Acum am revenit aici, dar tot preocupat de istorie.
Cum definește dorul de țară cineva care face parte dintr-o familie al cărei destin este legat de istoria acelei țări și care a plecat din țara respectivă?
Aveam dor de țară când am plecat. Mulți îl aveau. Chiar și acum. Alții nu îl au deloc. Mulți dintre românii stabiliți în străinătate și care și-au făcut o viață acolo îmi spun: „dar cum puteți să vă întoarceți în România, în brambureala de acolo?”. Sunt și români care au încercat să se întoarcă aici, dar au fost împiedicați de către elitele comuniste. Dorul de țară este ceva greu de definit. Definiția dată de versurile „fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta” este o definiție greșită pentru că nimeni nu e dispus, omenește vorbind, să o ducă greu în țara lui, dacă în altă țară i se oferă posibilități de a trăi mai bine. Nu e o trădare, e o tendință omenească. Dorul de țară îl poartă fiecare în sufletul său. La început, când te expatriezi, e o rană deschisă, apoi, încetul cu încetul, te obișnuiești cu străinătatea, așa că pâinea străinătății nu e o pâine de care trebuie să te îndepărtezi pentru că nu e pâinea țării tale.
„Trecutul țării sub comunism a fost complet deformat. Au fost evidențiate personalități ale țării de care nu s-a vorbit decât la modul exclusiv, Traian, Decebal, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș.”
Care este perioada din istoria României de care sunteți cel mai legat?
Personal, perioada pe care o cunosc bine este perioada secolului al XIX-lea, până la 1945, când regimul politic s-a schimbat. Poate a fost și o reacție de respingere a comunismului, instinctiv. A trebuit, totuși, să mă ocup de regimul comunist și de personalitățile acelui regim, după ce am fost angajat ca redactor la postul de radio Europa Liberă, pentru că nu se vorbea decât de prezentul de atunci. La Europa Liberă erau și emisiuni culturale de diferit profil cum ar fi istoria românilor, dar întâmplătoare și rare. Se făcea apel pentru acele emisiuni și la specialiști din afara Europei.
Ce personalități istorice credeți că ar trebui să fie un model pentru români, dar sunt lăsate, cumva, în umbră?
Trecutul țării sub comunism a fost complet deformat, au fost alese și promovate diferite personalități, cum ar fi de exemplu Bălcescu, un român care trebuie respectat, dar care nu a fost omul care a definit destinul României. Brătienii, dimpotrivă, pentru că fuseseră fondatorii Partidului Liberal, au fost cu totul puși în umbră. Nu mai vorbesc de Monarhie care a fost cu totul uitată și criticată dinadins. Au fost evidențiate personalități ale țării de care nu s-a vorbit decât la modul exclusiv, Traian, Decebal, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și revoluționarii, mai mult sau mai puțin veritabili, pentru a nu se aduce în discuție personalități care au avut un rol hotărâtor. Astăzi e o tendință foarte marcată de recuperare a trecutului și de evidențiere foarte apăsată a anumitor personalități. Anul trecut a fost sărbătorită canonizarea monseniorului Vladimir Ghica. De curând a fost declarat anul Brâncoveanu, comemorarea a 300 de ani de la uciderea la Istanbul a domnitorului Constantin Brâncoveanu, boier vechi și domn creștin, împreună cu patru dintre fiii săi pentru că nu a vrut să treacă la mahomedani. Săptămâna trecută, la București, a avut loc la Academia Română comemorarea Regelui Carol I, ceea ce arată că asistăm la o reechilibrare a rostului istoriei românești. Unul ca mine și alții se interesează foarte mult de trecut. Este de evitat, însă, tendința de a idealiza peste măsură trecutul. Dar nici nu trebuie uitat.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi patriot?
Eu mă consider patriot, dar nu fac parte dintre acei patrioți care țipă sus și tare că România e țara cea mai grozavă, că românii au inventat totul, că de la Decebal pornește un soi de supremație culturală a românilor. Sunt niște excese, și de limbaj și de atitudine pe care eu nu le aprob pentru că am trăit ani mulți în străinătate și acolo am învățat să respect cultura și modul de viață al altora. Dar, iubirea de țară nu trebuie să fie uitată de niciun român.
„Dragostea de țară înseamnă și o atenție mereu trează în ceea ce privește tendințele de umilire sau de înjosire a românilor.”
Credeți că românii își cunosc istoria, că le pasă de propria istorie?
Românii își cunosc propria istorie, în măsura în care ea este predată în școli, pentru că din școală pornește cultura oricărui român. Însă, românii îi cunosc doar pe eroii care erau aduși în prim-plan. Cred că astăzi se încearcă ajungerea la un numitor comun, evidențierea tuturor personalităților istorice, indiferent de originea lor socială, personalități care au contribuit la cultul națiunii, fără a cădea în extremism.
Ce ați învățat dumneavoastră din istoria propriului popor?
Am învățat să am o dragoste de țară pe care o port cu mine fără a o exagera și fără a încerca să impun ideea că românii sunt mai grozavi decât vecinii lor. Dragostea de țară înseamnă și o atenție mereu trează în ceea ce privește tendințele de umilire sau de înjosire a românilor.
Considerați că monumentele istorice sunt puse în valoare așa cum ar trebui în România?
Și da și nu, pentru că nu sunt bani. Dacă am face și noi în România ceea ce fac cele mai multe țări din Europa, inclusiv Rusia, nu am asista la o degradare a multor monumente istorice, lăsate în părăsire pentru că, pur și simplu, statul nu are bani pentru a le restaura. În ultimii ani, începând cu Bucureștiul, dar asta se constată și în Iași și în alte orașe mari, clădiri vechi sunt ochite de speculanți imobiliari, lăsate să se dărâme, pentru ca în locul lor să se înalțe edificii cu termopane și alte marafeturi de prost gust, ceea ce este o dovadă că monumentele istorice nu primesc toată atenția de care ar trebui să se bucure.
„Am ajuns și eu, la 80 de ani, un fel de monument istoric ambulant pentru că am un nume care reprezintă, totuși, ceva pentru țară”
Experiența închisorii este una care schimbă în mod esențial și dumneavoastră ați trăit-o de timpuriu. Se poate trece în timp peste durere sau ea revine din când în când?
Se poate trece peste durere, în timp. Nu rămâne o durere, rămâne o dragoste identică cu dragostea resimțită de tineri, o dragoste care dacă nu a fost fericită, doare un timp, dar cu anii trece.
Pentru cei care vor să vă cunoască și în scris, ca istoric, cu ce carte le-ați recomanda să înceapă?
Am publicat o serie de lucrări și am ajuns și eu, la 80 de ani, un fel de monument istoric ambulant pentru că am un nume care reprezintă, totuși, ceva pentru țară și am ani mulți trăiți care pot fi de acum povestiți și altora. La vremea tinereții mele, în Franța, la Europa Liberă, am trăit momente cu totul excepționale. Acum le voi trece pe hârtie, sperând ca memoriile mele să fie de interes, că vor contribui la o cunoaștere mai bună a unei epoci recente. De exemplu, aici la Iași, am lansat la Simpozionul „Monumentul – Tradiție și viitor”, Enciclopedia familiilor boierești.
Ce vă întristează de fiecare dată când reveniți în țară?
Nu vin cu intenția de a mă întrista, dar nu depinde numai de mine. Voi începe cu o generalizare. Eu am fost deseori în Grecia unde am prieteni și rude. Când eram întrebat ce îmi place în Grecia, spuneam că îmi plac aceleași lucruri ca și la români: sunt ospitalieri și neserioși. Când vin în țară, dau de o căldură sufletească pe care nu o întâlnești nici în Franța, nici în Germania. Dar, se vede și neseriozitatea. Se fac promisiuni care nu se țin, când ai de-a face cu anumite formalități oficiale te poți aștepta ca ele să nu se îndeplinească, după cum ai surpriza să vezi că se îndeplinesc. De întristat nu mă întristează decât faptul că există o întreagă mentalitate acum, foarte bine descrisă de Lucian Boia, în cartea „De ce e România altfel?”, prin sintagma „peste România s-a întins mahalaua”. La tot pasul pe stradă, lumea îți dă brânci, toți vor să treacă primii. Este o lipsă de considerație și de simț civic.
„Regimul comunist a impus cetățeanului român o decădere morală.”
Declarați într-un interviu pentru „Ziarul de Iași” că „până la vârsta de aproape 80 de ani am rămas cu un fel de subconștient și visez, câteodată, că mă aflu într-un mediu comunist”. Cum descrieți dumneavoastră experiența comunistă?
Regimul comunist a impus cetățeanului român o decădere morală, prin obligația de a-și denunța vecinii, rudele, cunoștințele, colegii. Eu nu spun că nu trebuie să existe servicii de informații care să fie la curent cu lucruri serioase, îndreptate împotriva oamenilor politici sau a statului român, dar obligația de a-ți denunța mătușa cu care te-ai certat, sub pretextul de progres al omenirii, este ceva înjositor care va rămâne timp de încă o generație, cel puțin, în subconștientul românilor.
De ce credeți că sunt, totuși, oameni astăzi în România care îl regretă pe Ceaușescu, deși în perioada regimului său se săturaseră de viața pe care o duceau? Le joacă memoria feste?
Nu, nu le joacă memoria feste. Sunt foarte mulți oameni care îl regretă pe Ceaușescu. M-am întrebat de multe ori de ce poți regreta un regim care a dus la decăderea morală a societății. Îl regretă pentru că introducerea orânduirii capitaliste la noi a adus și ideea de concurență. Concurența este fără milă, deseori. Sub Ceaușescu exista o lozincă binecuvântată care spunea „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Deci, cei care îl regretă sunt cei care au fost obișnuiți să nu prea facă nimic, să aibă ce mânca, chiar dacă stăteau la cozi, să aibă o locuință. Astăzi, cei care nu regretă deloc regimul comunist sunt cei care tind să atingă o bunăstare economică, materială prin efort. Acel efort este, câteodată, sabotat chiar de pătura care îl regretă pe Ceaușescu, din invidie.
„Acasă e locul unde te simți bine. Eu la 80 de ani, pot să îmi ofer privilegiul de a evita locurile sau persoanele cu care știu că nu m-aș simți bine”
Veniți destul de des la Iași, cât de des puteți. Cum definiți conceptul de acasă?
Acasă e locul unde te simți bine. Eu la 80 de ani, pot să îmi ofer privilegiul de a evita locurile sau persoanele cu care știu că nu m-aș simți bine. Este, poate, unul dintre puținele privilegii pe care ți le aduce vârsta. Nu e nicio bucurie să ajungi la 80 de ani, să vezi cum lucrurile încep să scârțâie. Vă așteptați după 1989 la o altă evoluție a României? În primul rând, a fost ceva cu totul neașteptat. În 1989 mă aflam la Europa Liberă, în plin centru al informațiilor venind din România, în plin centru al vârtejului la care era supus întreg sistemul comunist. Nu mă prea așteptam la nimic și multă vreme nici nu am crezut că lucrurile se vor schimba. Și, într-adevăr, s-au schimbat extrem de puțin și de greu. Dacă ne gândim la Carol I și la ce s-a întâmplat la 25 de ani de la venirea sa la putere, ce dezvoltare enormă a avut loc în România și dacă vom compara cu cei 25 de ani care s-au scurs de la 1989 încoace în România, ne dăm seama că e un adevărat dezastru.
V-ați visat vreodată destinul altfel?
Nu sunt o fire visătoare și destinul meu îl consider, la vârsta mea, împlinit în mod satisfăcător. Am o familie despre care nu pot spune decât de bine, o soție devotată, băieți capabili și muncitori, pentru că, deși au crescut într-un mediu și într-o țară unde există prosperitate, consideră efortul ca pe ceva normal, nu trăiesc de pe o zi pe alta, așteptând de la bunul Dumnezeu să le cadă banii din cer. Realitatea m-a învățat că nu mă pot plânge de modul în care s-a desfășurat viața mea.
