In viata lui Edith Piaf si-au facut loc numeroase legende, pe care ea le-a intretinut din plin, alegand variantele biografice care i se pareau mai “prezentabile“. Edith Piafa contribuit la aparitia a doua carti, Au bal de la chance (La sarbatoarea norocului) in 1958, prefatata de marele admirator si prieten Jean Cocteau, si Ma vie (Viata mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, aparuta dupa moartea ei, in 1964: gasim acolo repetate aceleasi anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele doua femei se adorau -, Edith Piaf si-a construit mitul de-a lungul existentei. Materia prima, faptele strict reale, depaseau in pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera intr-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie sa finiseze mica melodie a vietii sale. Intr-un singur aspect n-a trisat si n-a negociat vreodata, pasiunea pentru iubire: “In viata e-o singura morala: ca esti bogat sau falit, fara iubire esti halit.“

1918

O placa oficiala asezata pe Rue de Belleville, la numarul 72, afirma ca Edith Piaf s-a nascut in plina strada, in timp ce un spital din apropiere i-a inregistrat nasterea la 19 decembrie 1915. Ce conteaza, din moment ce e clar esentialul: viata ei se va desfasura pe strada, pana la varsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artista ambulanta, mai cunoscuta prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fata de oameni sarmani, a dat peste un alt sarantoc, Louis Gassion, un chipes contorsionist de trotuar, mobilizat in 1914 si trimis pe front. Pe fetita lor nou-nascuta, Anita o lasa in grija maica-sii, Aisa, de origine kabila, o betivana patenta. Intr-o permisie, Louis Gassion o gaseste pe micuta Edith intr-o cocioaba gretoasa, plina de paduchi si raie, sugand din biberon laptele amestecat cu vin rosu. O ia imediat si-o duce la Bernay, in departamentul Eure, la propria lui mama, care conduce cu mana de fier un bordel. Intre 2 si 7 ani, Edith se insanatoseste, apoi infloreste printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va pastra o mare tandrete pentru prostituate, fara a fi fost ea insasi una, dupa cele mai multe marturii.

In 1923, Louis Gassion, fara o para chioara, vine s-o ia cu el la drum pe micuta Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor manca pe sponci, niste paine, uneori inmuiata in vin. Edith isi aminteste ca n-a zarit-o pe maica-sa decat o singura data, intr-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatalui: „Aia de-acolo, poti sa-i dai un pupic, e mama-ta… pe bune!“

Louis nu e nici laudaros, nici demonstrativ, dar e in stare sa renunte la un pahar de lichior pentru a-i cumpara o papusa fiica-sii, chiar daca “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith sa spuna despre singurul barbat care a protejat-o cat de cat: “Dintr-o mardeala ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel paruielile ei de mai tarziu cu amantii: “Cand ai incasat-o mereu, nu te obisnuiesti prea repede sa nu mai fii caftita“, ceea ce inseamna, printre randuri, ca, daca nu mori de pe urma unor batai, ele nu trec totusi fara a lasa consecinte durabile.

France: Paris, Montmartre 1936

Intr-o zi de colectare a maruntisului, pe cand are 10 ani, Edith canta, iar tatal ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipa, pana cand se aventureaza de una singura, la 15 ani, prin cazarmi, pe unde isi rataceste repede himenul. La 17 ani, Edith intalneste un marunt agent comercial, cu care se muta intr-o camera de pe strada Belleville. Dar fetita care se naste din aceasta relatie moare la un an si jumatate, in iulie 1935, dintr-o meningita fulgeratoare. Edith, care o lasa ba pe la unii, ba pe la altii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns isi va reprosa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai tarziu, nu va gasi decat imaginea iubirii materne pentru a-si exprima durerea: “Nu era iubitul meu,

era pruncul meu, copilasul meu.“

Edith Piaf, 1946 by Cosette Harcourt - Studio Harcourt

Inca din primele castiguri, isi intretine financiar tatal si mama – atunci cand o localizeaza -, cu senzatia ca intoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism in 1944, Line Marsa dintr-o supradoza, in 1945, dar Edith a apucat sa faca pentru ei mai multe decat au facut ei pentru ea. Totusi va canta despre tati si despre barbati cu un zel neobisnuit; niciodata despre mame si femei, decat daca sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cantecele ei, pentru acel strop de caldura pe care l-a primit din partea lor.

1947

In octombrie 1935, Edith isi duce viata pe trotuare si-l intalneste, in cartierul sic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de langa Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheama la auditie. Edith e obisnuita sa-si inece bucuriile si necazurile in alcool la Belleville, cu amica ei „Curvistina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alaturi toata viata, si e cat pe ce sa rateze auditia. Louis, al treilea barbat din existenta sa, incarneaza tot ceea ce ea nu cunoaste: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic si… de incredere! Ea ii va spune mereu „Taticu“ (“Papa“). El o angajeaza imediat.

Din ziua urmatoare, Edith cucereste tot Parisul intelectual, politic si artistic, uluit de vocea ei si de extrema saracie a ornamentelor sale. Cocteau o proslaveste de la bun inceput, iar admiratia lui nu va pali niciodata. Taticu' isi boteaza cantareata, mica si fragila, “Fetiscana Vrabiuta“ (“Mome Piaf“), intrucat “Fetiscana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Imbracata saracacios, Piaf se dovedeste din start foarte constiincioasa in privinta repertoriului, intratabila si sigura de sine. Va canta despre mediul sau natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relatiile sexuale de-o noapte, uitarea  inainte de toate, iubirea.

Spectacolele de gala si reluarea primelor sale discuri la radio reusesc sa umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, pestii dau tarcoale si, multa vreme, Piaf si Momone le-au platit taxa de protectie. Dar atunci cand, la 6 aprilie 1936, Taticu cel bogat e gasit asasinat la domiciliu, privirile se indreapta fireste spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorat pe Leplée? Si de ce? Nu se va sti niciodata. Fetiscana Vrabiuta, sicanata si terfelita de presa, trebuie sa se refugieze pe Coasta de Azur, unde traieste de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant si producator al primului ei disc. Un an mai tarziu, revenita la Paris, isi cheama in ajutor o veche cunostinta, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Straina). El o iubeste. In noiembrie 1937, o relanseaza pe scena cu adevaratul prenume, Edith, facand uitata Vrabiuta din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tata: o pune sa citeasca, sa studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va insoti pe cantareata in intreaga ei cariera si-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Devenita cap de afis, Edith Piaf evolueaza pe o multime de scene pariziene, precum si in diverse turnee pana la razboi, cand Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplacerea de-a se desparti din proprie initiativa! Caci Paul Meurisse, tanar dandy inca necunoscut, care canta la cabaretul de peste drum, ii place prea mult ca sa nu-l duca in camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutandu-l sa joace intr-o piesa pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descopera ca a trecut pe lista de rezerve, atunci cand vine sa-i bata la usa camerei, intr-o permisie, scena de vodevil pe care curand Meurisse o va interpreta la randul sau…, dar in rolul incornoratului! Nici unul dintre barbatii lui Piaf nu se va supara, fiindca ea e cu totul altfel, artista mai presus de toate, desprinsa de principiile burgheze.

Jean Cocteau si Edith Piaf (1940)

Scenariul se repeta: ei ii aduc o melodie, ea canta pentru ei, beau amandoi in jurul pianului, iar ea le sopteste: “Ramai peste noapte.“

Lui Piaf nu-i pasa de durere: o transforma in emotie, pe masura ce un amant il inlocuieste pe celalalt. La inceputul razboiului, se refugiaza in zona libera si participa la Rezistenta in felul ei, ascunzandu-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu si compozitor. Ii ia locul ziaristul Henri Contet, care se instaleaza cu ea la Paris, desi e insurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am inteles bine cu nevestele amantilor.” Si, intr-adevar, ii “restituie“, nu fara a-i fi transformat in textieri pentru cantece, ca pe Henri Contet, inginer ca formatie, care i-a ramas un pretios colaborator. Edith Piaf nu era lipsita de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine sa fii amanta decat nevasta. “Totdeauna imi iau catrafusele, asta e revansa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.

Yves Montand si Edith Piaf (1945)

La intoarcerea in 1942, la Paris, Edith Piaf urca din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi ii atribuie diverse acte de rezistenta, departe de orice compromis. Imediat dupa sfarsitul razboiului, pasii i se incruciseaza cu ai frumosului Yves Montand, pe cand inca e impreuna cu Henri Contet: le impune un turneu in trei. Montand se lafaie pe afis alaturi de Piaf; cat despre patul in care s-ar fi lafait impreuna, subiectul si astazi se mai dezbate.

De dragul lui Montand, Piaf muta si muntii din loc. Ii gaseste primul rol important in Les Portes de la nuit [Usile noptii] de Marcel Carne (1946) si il obliga pe Contet sa compuna melodii pentru el. Dupa ce Montand se lanseaza, ea il paraseste, la fel ca si pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvant greu de spus. La sfarsitul fiecarei iubiri, Edith se muta mai departe, un obicei la care nu va renunta niciodata. Neavand nici o mobila, putin legata de anumite locuri, ea nu tine decat la oameni, dar si la ei doar o vreme: nu lasa iubirea sa lancezeasca.

Edith Piaf la New York (1950)

Pe vremea aceea, adevaratul succes se masura la New York. In 1946, Piaf se duce acolo, impreuna cu cei trei colaboratori talentati care n-o vor mai parasi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, si Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotata ramane Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: vesela, fara griji, bine crescuta, fosta speranta a muzicii clasice. Textierii insa se schimba in ritmul noilor intalniri, al noilor iubiri. Reteta Piaf functioneaza.

Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmeaza in turneul american, iar Edith Piaf devine rasfatata Statelor Unite, dupa cateva debuturi grele, in fata unui public pentru care “Pariziana“ echivaleaza cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Pana in 1948, turneele din strainatate se tin lant, fara pauza: dincolo de Atlantic, dar si in tarile nordice, mereu alaturi de preferatul trupei ”Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, in ciuda vreunei nazbatii, indata ce el nu-i pe faza. Incapabila sa ramana singura, Edith insala fara a trada: ea nu-l reneaga pe partenerul titular, doar se “consoleaza“ langa altul, chestiune de nuanta! Lumea stie precis daca e bine dispusa, ori prost dispusa, dupa cuvintele cantecelor de dragoste pe care le compune, dar si multumita unei ample corespondente, zeci de pagini in fiecare zi, adresate iubitilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat intalnit la Gerny’s si care a ramas confidentul ei.

La New York apare Marcel Cerdan, in primavara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisa de toti, indata ce incepe sa cante, cu mainile puse-n solduri si privirea ratacita in departari. Ea stie sa faca tot ceea ce el nu stie, sa scrie si sa slefuiasca vorbele, in timp ce el incarneaza tot ce iubeste ea: nu e prea inalt (un metru saptezeci), dar e vanjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca si cu nimeni altul, si nu va avea timp sa-l paraseasca ea mai intai, ceea ce-l va impinge pe un prieten sa spuna: “Singurul barbat care a parasit-o a fost Cerdan, dar numai fiindca a murit.“

Edith Piaf si Marcel Cerdan

Magica pentru noi, magica si pentru Piaf insasi, care nu va avea niciodata prilejul sa traiasca pana la capat gustul fericirii, intr-o viata banala si sedentara, iubirea dintre Cerdan si Piaf e marcata de absenta, lipsuri, durere. Meciurile boxerului il obliga sa mearga in toate colturile lumii, sotia lui si cei trei copii mici traiesc la Casablanca. Edith isi organizeaza turneele in functie de programul lui – un recital la Casablanca de Craciun, de pilda, pentru ca el sa se poata desprinde de familie de sarbatori. Ea ii scrie, plange, dar adevarata noutate e ca ei nu se bat deloc. Toti ceilalti barbati, chiar si cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenta initiat de Edith, care-i impingea sa-si iasa din fire, ba chiar lovea prima, incat sa-i determine s-o ia la bataie, dupa care parea multumita si isi regasea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadari si episoade de alcoolism cu Momone, inselatorii ostentative, a facut de toate, insa alaturi de Cerdan apare o alta Piaf, blanda si fidela, care se uimeste pe ea insasi.

La intoarcerea lor impreuna in Franta, in septembrie 1948, dupa ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial in Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presa la aterizare (bietul Jaubert, aflat in acelasi avion, face fete-fete). Insa Piaf refuza sa recunoasca public idila lor, din respect pentru sotia lui, dar si pentru ca Cerdan nu intra in obisnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!

Societatea vremii vibreaza la unison, in fata acestei iubiri evidente, dar adultere, de parca Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiana. Singurul ziar care a indraznit sa puna titlul “Hoata de soti“ si-a atras furia publicului, la fel ca si cel care a anuntat, dupa 0 infrangere a lui Cerdan, “Piaf ii poarta ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statura magica, o inghite pe cea marunta: cine isi mai aminteste, cine a stiut vreodata, cu exceptia specialistilor, ca Marcel Cerdan era insurat pe-atunci?

Piaf calatoreste, munceste, o evita pe Momone, isi asteapta barbatul, canta pentru el de la distanta, ii scrie kilometri de scrisori minunate, carora el le raspunde cu tonuri la fel de patimase. Ea nu-i cere sa divorteze. El ii propune aceasta varianta, dar…

La 27 octombrie 1949, dupa un an si jumatate de iubire nebuna, avionul care il aduce inapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prabuseste in arhipelagul Azore. Piaf, innebunita de durere, hotaraste ca va canta cu orice pret in seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intoneaza Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Daca intr-o zi te smulge viata din bratele mele, daca mori, departe de mine…“ si lesina pe scena la pasajul “Dumnezeu ii reuneste pe cei ce se iubesc“.

E prima data cand Edith Piaf cade in timpul spectacolului, prima dintr-o lunga serie. Cei paisprezece ani care ii raman de trait vor fi devastati de grave probleme de sanatate si mai multe accidente de masina. De la 20 de ani, Piaf lupta impotriva demonului alcoolului, dorinta de-a uita, insa viata a tradat-o: soarta, in povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care incepe sa pretinda anestezice.

Edith Piaf si Jacques Pills

Timp de un an, Edith Piaf e in degringolada, la marginea nebuniei: cade in misticism, participa la sedinte de spiritism, e inselata de sarlatani, care ii promit ca va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealalta, in schimbul unor sume colosale. Ii goneste pe prietenii sinceri, care incearca s-o previna, Michel Emer, Henri Contet sau tanarul Charles Aznavour, secretarul ei (caruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, sotia legitima a lui Cerdan, o invita pana la urma pe Piaf la Casablanca, pentru a-si imparti durerea. Piaf, la randul ei, o invita la Paris, platindu-i drumul si cazarea, atat ei, cat si copiilor, coplesind-o cu daruri, dupa bunul obicei.

Scena artistica o ajuta sa supravietuiasca si sa-si mentina nivelul de trai, mai luxos ca niciodata, presarat de petreceri cu prieteni si intervale de saracie lucie. Slabita si deprimata, incearca o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tanar american che?iu pe care il lanseaza in teatru, apoi in lumea spectacolului muzical, si care-i va fi total nerecunoscator. Impresarul Louis Barrier i se inclina in fata dorintelor si ii adopta indata pe toti barbatii pe care ea ii repereaza, adica pe amantii ei.

Degeaba: Piaf nu mai face fata. Atunci cand il intalneste pe Jacques Pills, un barbat atent, indragostit si divortat (de cantareata Lucienne Boyer), altminteri textier talentat si cantaret recunoscut (are vreo cateva admiratoare), ea spera intr-o iubire senina si dezinteresata. El o iubeste – dar ea? ii scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cat il cunosc mai mult pe Jacques, cu atat il apreciez mai mult“. “A aprecia“: un verb foarte departe de registrul sau navalnic!

Piaf nu se mai increde in iubirea nebuna, funesta, si se marita pentru prima data in viata ei, la New York, in septembrie 1952, avand-o ca martor pe Marlene Dietrich, intalnita in lumea cabaretului din New York, indata dupa razboi. Cele doua femei impartasesc aceleasi pasiuni: hipnoza revarsata asupra multimilor si vraja asupra barbatilor, mai mult din nevoie decat din dorinta. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifesta nici un fel de retinere pentru povestile de iubire, dar cauta mai degraba un brat de incredere, decat sex. Nu se ascunde de amanti, sub straie monahale, ci se indreapta spre ei ca o mama sau ca Pygmalion, si o priveste pe necrutatoarea Marlene cu admiratia pentru cineva cu care nu seamana.

(1958)

Maritata patru ani cu Jacques Pills, Piaf se straduieste sa-i fie fidela, dar nu-i e usor, mai ales ca trupul o paraseste, indemnand-o la excese. Atinsa de reumatism articular deformant, are dureri atat de mari, incat i se prescrie un tratament cu morfina, de care devine dependenta si pe care o combina cu alcool, analgezic temeinic si vechi complice de zile negre. Jacques Pills incearca s-o tina la distanta pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, o incurajeaza sa urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Desi foarte slabita, Piaf isi continua activitatea pe scena, emisiunile, inregistreaza discuri, obtine un triumf american in 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o frantuzoaica -, fara a mai pune la socoteala cele cateva roluri cinematografice. Cedeaza atunci catorva amanti, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.

Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapada a ei si revine mai tarziu, pana la divortul din 1958. Edith Piaf se muta atunci singura, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reincepe: tanarul Georges Moustaki devine rasfatatul ei, inainte de pictorul american Douglas Davis si alti cativa. Concerte, amanti si nopti scurte, Piaf rezista doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, si al antidotului sau calmant, Gardenal. In 1960, isi adauga in repertoriu “slagarele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireste, de sclav: “Eram obiectul ei. Dupa trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate tine ritmul cu ea. Dar se epuizeaza: intre 1959 si 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.

A doua casatorie si cantecul de lebada

Intr-o seara de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blocheaza cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l boteaza “Sarapo“, sarapo insemnand in greaca “te iubesc”. Ca de obicei, il duce la ea acasa – cantatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, ii spune „Ramai peste noapte”. El nu va mai pleca niciodata. Are 26 de ani, ea are 47 si e bolnavicioasa ca o baba, cu mainile si corpul deformate, abia mai tinandu-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persifleaza din greu, atunci cand il pune sa cante si pe Théo, considerat un gigolo. Toti isi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales cand cei doi se casatoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grija de ea pana la sfarsit si ii va cinsti memoria, chiar la mult timp dupa moarte. Piaf are ochi buni!

1962

Impreuna organizeaza un concert la Olympia, Theo in deschidere, apoi un turneu francez, in timpul caruia Piaf nu se ridica din patul de boala decat pentru a urca pe scena, unde se mentine doar prin transfuzii de sange, facute cu o ora mai devreme. In 1963, epuizata, cu ficatul ciuruit de “viata“, droguri si analgezice, face o coma hepatica periculoasa. Incepe atunci stagiunea de adio, plina de cantece interpretate pentru prietenii care defileaza prin vila inchiriata cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viata, la 9 octombrie. E adusa in taina la Paris, potrivit ultimei sale dorinte, si moartea e anuntata oficial in data de 11, in aceeasi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perinda pe Bulevardul Lannes, prin fata trupului imbalsamat, patruzeci de mii de parizieni o insotesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde in uitare, inainte de-a muri si el, neconsolat, intr-un accident de masina in 1970.

Aceasta iubire de ultima ora a mangaiat sfarsitul vietii lui Edith Piaf, astfel incat ea poate sopti, intr-unul dintre cele din urma interviuri la radio, cuvintele cu care voia sa ramana in amintirea noastra: “Ce-am asteptat eu de la iubire? Pai, ceea ce mi-a si oferit… Minunea, tristetea, tragicul, extraordinarul.“

sursa: Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2009. Traducere din limba franceza realizata de Laszlo Alexandru

sursa foto: tsutpen.blogspot.ro// history.com//