Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
18 octombrie 2019
Recomandări
Șase personaje în căutarea de sine
(Literatură)
De fiecare data cand imi cade in mana o carte in care atentia la detalii este aproape bolnavicioasa, ma bucur. 
In primul rand, pentru ca literatura care se afunda in detalii pentru a cauta acolo personaje carismatice, daca este de calitate, lasa urme asupra ta, te schimba, iti ucide inertia propriei imaginatii.
Si, apoi, pentru ca ma simt mai putin singura. Microuniversurile exercita asupra mea o fascinatie pe care o privire de ansamblu nu ar putea nicicand sa o nasca. Tocmai de aceea, m-a bucurat, inca de la primele randuri, lectura cartii semnata de Doina Popescu si aparuta la Editura Adenium din Iasi, in Colectia Punct Ro. Proza, “Iluzoria vulpe a fericirii”. 

Autoarea isi simte fiecare personaj, ia fiecare bataie de inima, fiecare nevroza, fiecare zbatere de pleoapa, fiecare nefericire, fiecare incercare de introspectie, fiecare gest disperat de a intra in interactiune cu ceilalti si le protejeaza cu un strat subtire, dar rezistent, de firesc. Odata intrat in miezul vietii personajelor din “Iluzoria vulpe a fericirii” nu ai nevoie de o harta pentru a nu te rataci, intrucat insasi eroii Doinei Popescu te conduc pe firul narativ spre adevarata intelegere. 

Structura prozei Doinei Popescu se aseamana cu o succesiune de sedinte de terapie in grup si exploateaza labirintul psihodramei, concept ce apartine psihiatrului si psihosociologului Jacob Levy Moreno. Pentru cei care nu stiu, psihodrama este o metoda terapeutica si de consiliere de sine statatoare. Ea abordeaza personalitatea atat din punctul de vedere al specificitatii individuale, cat si al integrarii acesteia in structurile sociale. Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltarii indivizilor, a grupurilor si a sistemelor sociale, precum si a tulburarilor acestora. Exact asta incearca autoarea in “Iluzoria vulpe a fericirii” sa faca prin intermediul celor 6 personaje ale sale, Auroara, Iulia, Zina, Ana, Cristian si Radu. De altfel, Moreno pune stapanire si pe titlul celui mai amplu capitol al cartii, daca mai are cumva cineva vreo indoiala in privinta sursei de inspiratie pentru metoda de construire a profilului protagonistilor naratiunii. 

In “Iluzoria vulpe a fericiriiAurora este personajul care, desi are rolul de povestitor, dar si de erou direct implicat in actiune, stie cand sa stea in umbra pentru a le lasa pe celelalte sa se desfasoare. Ea are un ritm al intrarilor si al iesirilor din prim-plan-ul acum-ului narativ care o face atractiva in ambele ipostaze. Este o profesoara de geografie pasionata de psihologie si atrasa de zbaterile emotionale ale celor pe care ii intalneste in viata de zi cu zi si care ii stranesc interes. Uneori, nici nu e nevoie sa intrebe, povestile, dramele altora vin spre ea cu repeziciunea unei stele cazatoare. Intalnirile sale cu “grupul Moreno”, din care mai fac parte Iulia, Zina, Ana, Cristian si Radu se petrec intr-un loc incarcat de boemie din Bucuresti, Laptaria lui Enache. Intrucat ei ii revine sarcina de a familiariza cititorul cu drama proprie, dar si cu dramele celor carora le cedeaza farame din pseudoviata sa in Laptarie, le intrerupe, din cand in cand, jocul de-a sinele imbibat de fum de tigara si de alcool, pentru a-i portretiza. Astfel, eu, tu sau oricine alege sa treaca de primele pagini ale cartii aparute la Editura Adenium, afla ca Iulia, de o frumusete rar intalnita, o adevarata devoratoare de iubiri neimpartasite si de atentie, o femeie care isi poarta cu fast “inzestrarile naturale”, se zbate intr-o nefericire pricinuta de casatoria cu un barbat mai in varsta din cauza caruia a renuntat si la facultate, o ea afectata, dependenta de calmante, dar irezistibila, ca Zina este “o frumoasa la modul inconstient”, calda si intuitiva, in masura sa atraga atat barbati, cat si femei, managerul unei mici firme de publicitate, ca Radu e bursier Fullbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iasi si se inscrie pe lista barbatilor care migreaza in jurul Iuliei, ca Ana este o persoana extrem de pragmatica, dar si cea mai misterioasa si mai ascunsa din grup, ca Cristian este cel mai de succes membru al grupului, detinatorul unui mini-imperiu financiar.

Protagonistii dramelor de tip Moreno din “Iluzoria vulpe a fericirii” s-au cunoscut la Istanbul si s-au apropiat prin impartasirea unui sentiment special comun in acel loc. Pe masura ce intalnirile lor se inmultesc, in Laptarie, isi dau, insa, seama ca nu se cunosc mai deloc si ca daca ar fi onesti pana la capat ar recunoaste ca nu se plac dincolo de limita banalitatii. Dar explorarea propriei personalitati prin intermediul acestui grup da un sentiment de utilitate intrevederilor. 

De la un capat la altul, proza Doinei Popescu este un amalgam de sentimente, de actiune intrerupta de prea multa nefericire, de psihanaliza facuta de o amatoare care doreste sa isi perfectioneze amatorismul, de intalniri al caror rost se afla pe parcurs sau nu se mai afla deloc, de boia de nevroza si de piper macinat de inceput de depresie. Stilul pe care il alege autoarea pentru a atinge punctul final oscileaza intre relatare la foc continuu, cu abordarea directa a personajelor si a faptelor care le implica si pierderea in hatisul amanuntelor situationale sau care vizeaza introspectia.

Lupta dintre aparenta sociala si adevarul apropierii, al intimitatii, micile neimpliniri ale unei vieti care in ansamblu pare sa duca pe oricine cu gandul la un destin implinit, nevoia de substitut, cautarea de sine in grup, atunci cand propriul eu iti tranteste usa in nas in singuratate sunt tot atatea chei de lectura pentru “Iluzoria vulpe a fericirii”. Iar daca portile intelegerii in esenta a intentiilor autoarei nu se deschid, mai pot fi incercate si altele. Textul este unul generos in a face trimiteri catre stari, ganduri, idei, sugestii de lectura postlectura.

Descoperind-o pe Doina Popescu e ca si cum ti-ai lua un bilet de tren pentru a calatori, cu posibilitatea de a cobori in ce statie simti tu nevoia sa o faci si de a te insoti, de a te imprieteni cu cine te astepti mai putin. Se citeste usor, cu liberatatea de a privi lung pe geam, dincolo de interiorul discursului narativ si se pune deoparte in locuri in care circula mult praful, pentru ca, oricum nu va sta mult inchisa. Ca sa o citesti pe Doina Popescu nu trebuie sa imbraci fracul, sa iei pozitia teapana de intelectual, dar nici nu e cazul sa zabovesti prea mult in costumul de baie si sa te complaci in trivialitate. “Iluzoria vulpe a fericirii” iti da acel sentiment de familiaritate pe care orice cititor il vizeaza.
 
iluzoria-vulpe-a-fericirii_1_fullsize
.

Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate