O pereche neasemuita de ochi. Doi ochi albastri, al caror miez ar spune ca e din safire, incep sa-mi vorbeasca. Din fotografiile pastrate in albumul alb-negru de odinioara. Fotografii vii, expresive, care nu au nevoie de vreo interventie cromatica. Privirile protagonistilor din imagini ajung la tine, iar tie, privitorule, ti se adreseaza  un mesaj precis: invata sa pastrezi comorile din suflet cu zambetul pe buze, incearca-l ca pe un exercitiu, iar daca picatura necesara situatiei va fi asortata echilibrat cu portii de bunatate, ras zglobiu, credinta si curaj, atunci usurinta, claritatea cu care va fi spusa povestea ochilor albastri va deveni din obisnuinta-obicei, din obicei-traditie a bunei-dispozitii.

Povestea traditiei bocetului in Maracineni (Buzau) are o singura culoare si o dubla memorie: este povestea ochilor albastri care iti vorbeste doar daca nu iti feresti privirea si nici nu iti acoperi urechile. Pentru ca ochii din safire iti canta la ureche traditia. Eu am ascultat-o, pentru prima data, in urma cu un numar de ani (numar consemnat cu grija in fluxul memoriei personale, pe care, insa, nu il voi dezvalui pentru ca e mai interesant misterul decat elucidarea lui), atunci cand am luat legatura cu d-nul doctor N. in vederea realizarii unui articol de specialitate.

Ulterior, mi s-a incredintat si o inregistrare audio de la inmormantarea tatalui sau, mai bine zis, un bocet surprins in mod intamplator. Dumnealui mi-a marturisit ca nu a avut intentia sa activeze, in acel moment de suferinta, reportofonul, pentru a inregistra bocetul rostit de mama sa si ca nu a fost un fapt premeditat. Practic, "a avut loc din intamplare."

Cautand in arhiva calculatorului acest bocet si (re)ascultandu-l, in cele din urma, pentru a-mi transmite informatii despre traditiile si obiceiurile savarsite la casa parinteasca, la Maracineni (Buzau), d-nul doctor a depus un substantial efort emotional, acela de a retrai momentele de suferinta in urma pierderii tatalui.

De fapt, mi-a impartasit o autentica poveste de familie, reusind sa-mi descifreze imaginile ce redau contextul amintirii, intensitatea gandurilor, sunetele emotiilor, sentimentelor si cristalizarea lor, o data cu trecerea timpului. Stand de vorba, am avut impresia ca il am in fata mea pe scriitorul Ion Creanga. Asemenea fauritorului "copilariei copilului universal", domnul dr. este un povestitor cu har, ale caror cuvinte descretesc nu doar fruntile, ci mai ales inimile si, asta, datorita asemanarii fidele cu firea mamei dumnealui si, totodata, datorita formarii  profesionale  alese, de sorginte medicala,  prin care este un mediator angelic in fata imperfectiunii omenesti. Reactualizand materialul amintit, a avut puterea de a rezuma elementele esentiale, dar si semnificatiile, simbolistica unor termeni ce se (re)gasesc in textul bocetului, mentionand ca: "In timpul priveghiului s-a bocit...De fapt, mama a fost cea care a interpretat bocetul, ea fiind, de altfel, cunoscuta in sat datorita glasului frumos. Mama sensibilizeaza, prin felul in care rosteste bocetul, orice om,orice suflet...Ea transmite emotia,intensitatea sentimentului de durere..."

Ascultand, la randul meu, inregistrarea, am fost cuprinsa de un fior. Mesajul bocetului a ajuns si la mine... Efectul a fost, in acelasi timp, acelasi ca si la celelalte persoane care l-au ascultat si, totusi, diferit, poate si din prisma faptului ca, pornind de aici, urma sa relatez o poveste de viata. Mi-au fost transmise trairile interioare ale "interpretei", zbuciumul ei sufletesc, durerea si suferinta, dar totodata si  dorul, dragostea cu care au fost creionate evenimente esentiale din viata de familie, intr-un interval scurt de timp, 9 minute, atat cat tine bocetul.

In tehnicile de prelucrare a imaginii, mai putin avansate, de altadata, atmosfera retro reusea sa traduca universul interior: mai intai pe cel propriu, pentru a se putea face inteleasa viziunea celuilalt, de langa tine,  langa care se destainuia cerul si rasaritul de soare la fiecare noua trezire, la fiecare noua chemare a diminetii.

Cand batea vantul, cand soarele isi alterna prezenta cu cea a lunii, cand apusul se intrecea cu zorii zilei, aparea mirosul proaspat, din belsug, al florilor, al ramurelelor copacilor, al ierbii... Si, fara indoiala, culoarea acestui parfum pe care satul il imprumuta in fiecare primavara, era de-un verde-inaltator. Am inceput, astfel, "punctat" drumetia, stabilindu-mi, ca  traseu vizual, gradina bogata in pomi, vita de vie, flori, fructe, cantecul ritmat al amintirilor...

Am continuat cu plimbarile melancolice pe ulitele buzoiene, adevarate resorturi de limpeziri si linisti mult ravnite. Am in suflet, de fiecare data cand incerc sa evoc, tinand de mana o litera, un cuvant din aceasta poveste de familie, surprinsa intr-un generos cadru rural, o stare tamaduitoare, dublata in permanenta de prezenta zambetului sincer, senin, fara urma de echivoc al acestei mame. O data ce cunosti povestea, poti spune ca zambetul este transmis intregului univers prin viu grai, prin graiul sufletului in aceasta casa, din mama-n fiu, din bunica-n nepoata. Este pastrat cu bucurie in suflet si ascultat de ceilalti, -apropiati, rude, vecini- cu aceeasi fascinatie, ca la inceputuri, ca si cum ar fi o melodie. El insusi spune un obicei. Daca nu s-a rostit clar pana sa ajungem la aceste randuri, e totusi bine de reamintit ca povestea a inceput de mult. Iata cum continua...

Orasul are doua insusiri: zgomotul si lumina. Ceea ce este diferit la sat e tacerea si intunericul. Tacerea aceasta deplina, totala, ziua la fel ca noaptea, dimineata ca si seara si care se revarsa din munti si din paduri, vine pe toate vaile, curge pe toate drumurile… Dar putini stiu ca pe chipul tacerii, monologul tristetii, dat de pierderea unei fiinte dragi, devine un dialog al alinarii. Tacerea e un ritual  al talmacirii  timpului, e forma de trecere in care devine sunet. Tacerea este in stare sa fie sunet doar daca se inalta din suferinta purtata cu demnitate, iar  suferinta purifica... Aceasta voce,  pe care o ascult cum rosteste bocetul,  parcurge,  prin intonatie, momente esentiale din viata decedatului, care sunt comunicate celor ce asista la priveghi. Profunzimea rememorarii este dublata, intotdeauna, de siroaie de lacrimi, pentru ca o viata dispare. Si este triplata, mai ales, datorita legaturii apropiate care exista intre interpreta acestui bocet si defunct, legatura care  exprima suferinta si mangaierea sufletului prin duetul bocetului, indreptat deopotriva catre familie si comunitate, intrucat doamna Bita plange ritualic moartea sotului, tatal copiilor sai.

Contrastand cu starea de spirit generala a momentului, interpreta este singurul om care plange prin cuvinte, ea respecta pasii ritualului, rosteste vorbe, isi insuseste replici diverse rostite candva de apropiatii decedatului. Joaca cu autenticitate rolul de interpret, cu o maiestrie si sensibilitate egale cu aparitia unui artist pe o scena, in fata unui public numeros. Doar ca de-aici lipsesc aplauzele, iar lacrimile nu mai contenesc sa se opreasca din calatoria lor cristalina de pe fetele oamenilor prezenti. Si-asa sentimentul se transmite prin starile de spirit induse, printr-o ploaie a lacrimilor. Se trece, pe rand, de la rolul de sotie la cel de fiica, apoi la cel de fiu. In felul acesta, intr-o singura voce, modulata in culori emotionale diferite, date de specificul rolului asimilat, incap exprimarile, adresarile, amintirile de familie. Despre semnificatia bocetului, in contextul inmormantarii, fiul interpretei  aduce o completare personala: "Pentru mine, bocetul este o melodie, o cantare, un ritual pe care-l includ alaturi de un cantec de leagan, un cantec de la nunta. Atat la varsta copilariei, cat si mai tarziu, l-am considerat ca fiind o melodie ce m-a fascinat. In zona Buzaului, bocetul este rostit cu voce tare (cu o modulatie aparte a vocii), la care se asociaza plansete, tipete si se induce din partea asistentei siroaie de lacrimi. Cel care rosteste "melodia", invocand numeroase cuvinte de jale, impune asistentei un plans colectiv, o tristete colectiva. Bocetul poate fi receptat ca o cantare dramatica pentru ca reprezinta o modalitate a apropiatilor de a comunica celor prezenti, anumite evenimente din viata decedatului, pe care lumea din jur,care asculta bocetul, nu are de unde sa le stie. Sotul, insa de cele mai multe ori sotia, relateaza secvential unele evenimente din viata decedatului, evenimente importante din viata intrafamiliara, cum ar fi: momentul cand s-au cunoscut, cum au cladit o familie. Am asistat la unele bocete in care "bocitoarea" spunea evenimentele nefericite din viata decedatului."

Cand iti amintesti de astfel de oameni cu suflet bun, parca te simti motivat sa participi si tu, la randul tau, la intalnirea cu traditiile in mod constant. Parca simti ca ai gasit o cheie ferecata prin care poti pastra la infinit imaginile amintirilor tale pretioase. Pentru ca doar ceea ce colectionam in suflete, in inimi, cu statornicie ne confera echilibru, stabilitate, liniste prielnica propriei descoperiri si dobandirea pragului de intelegere necesar in intampinarea celorlalti. Intalnirea repetata cu imaginea obiceiurilor transmise ca mostenire spirituala de strabunicii, bunicii nostri fac din amintirile inchise in sertarele uitate ale memoriei, o sarbatoare vie. In felul acesta, avem acces la simplitate, profunzime, bucurie intr-un spatiu pur, in care labirintul insusi se pierde, lasand loc regasirii certitudinii, pretuirii vietii. Ce poate fi mai inaltator decat sa descoperi o privire curata, limpede in albastrul ei regal, ce poate fi mai uman decat un "Multumesc!" indreptat cu sinceritate spre omul din fata ta, ce poate fi mai multumitor pentru sufletul omului decat  realitatea de a sti ca se afla pe taramul sigurantei? Pana la urma, tot prin asimilarea traditiilor, invatam ca nu avem si ca nici nu exista vreun  motiv pentru a ascunde in inima cuvintele insemnate, amintirile linistite, locurile indragite, oamenii cu har, cu dragoste de viata.