Povestea de dragoste dintre prințesa Maria Cantacuzino și marele compozitor George Enescu este una care a născut și încă mai naște curiozități, mai ales că, înainte de căsătoria lor, Maria a încercat să se sinucidă. Maria Cantacuzino, alintată de apropiați Măruca, se năștea în 1878 într-o familie de boieri moldoveni din Tescani. Doi ani mai târziu, în 1881, în nordul Moldovei, în județul Dorohoi, venea pe lume și cel care îi va deveni al doilea soț, după Mihail Cantacuzino, compozitorul George Enescu. Maria Cantacuzino, una dintre cele mai excentrice prezențe din viața mondenă a începutului de veac XX, considerată cea mai frumoasă prințesă aristocrată a vremii, prietenă apropiată a reginei Maria, a fost și a rămas până în ultimele clipe ale vieții compozitorului, marea sa iubire. Înainte de a deveni soția lui George Enescu, în 1937, ea s-a iubit cu prințul Mihail G. Cantacuzino și cu filosoful Nae Ionescu. Pe marele muzician român l-a cunoscut la Sinaia, în Castelul Peleș, unde compozitorul era adesea invitat de Regina Elisabeta a României.
Tumultuoasa viață amoroasă a Mariei Cantacuzino
Frumoasa Măruca nu a avut o viață sentimentală lină. Încă de la 18 ani a fost cerută de soție de un boier muntean din marele clan al Cantacuzinilor, Mihail. Dar, povestea de dragoste nu a fost nici pe departe una desprinsă din romane. Mihail iubea mai mult vinul și domnițele de consumație și nu a apreciat afecțiunea timidă a soției.
Această căsătorie i-a adus Mariei doi copii, precum și titlul de prințesă la care nu va renunța niciodată și care o va apropia de regina Maria. Istoricul Ilie Kogălniceanu povestește în „Destăinuiri despre George Enescu” că muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, prințesa Măruca Cantacuzino, în jurul anului 1907, dar că legătura lor a început prin anul 1914. Enescu cânta deseori în prezența soțului Mărucăi la seratele mondene din casele ei. „Enescu acceptase, n-avea încotro, poziția de cântăreț de curte în casa Mărucăi„, scrie Kogălniceanu. Întâlnirea dintre George Enescu și Măruca Cantacuzino nu a fost una lipsită de dramatism, mai ales că prințesa se lăsa purtată de impulsurile emoționale, de depresie și a încercat să se sinucidă de două ori. Una dintre tentative are legătură și cu Enescu, întrucât, pe lângă suferința pricinuită de despărțirea de filosoful Nae Ionescu, o marchează și plecarea compozitorului în Franța, după terminarea războiului, deși între ei se înfiripase o dragoste la prima vedere. Conform aceluiași istoric, Ilie Kogălniceanu, însuși soțul Mariei Cantacuzino, Mihail, o caracteriza pe aceasta drept „bizară, cu toane, extravagantă. Avea stări depresive sau de exuberanță ca și încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism“.
Deși a încercat să își toarne acid pe față, George Enescu, iremediabil îndrăgostit, o ia de soție pe capricioasa prințesă Măruca
Urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, Maria Cantacuzino, măcinată de suferința din amor, decide să se sinucidă turnându-și acid pe față, un gest extrem și greu de înțeles, mai ales că era obsedată de frumusețea sa și fiecare apariție pe care o avea în public era un adevărat spectacol de feminitate. După tentativa sa de sinucidere, Enescu s-a întors de urgență la București, unde a cumpărat o casă, pe Calea Victoriei, în care i-a fost alături. În 1937, s-au căsătorit, fără ca Măruca să renunțe la titlul de prințesă și la numele primului său soț, Mihail Cantacuzino.
“O slujbă religioasă sfinți căsătoria lor, în prezența Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuință, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cișmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis ușa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mâna, i-a întors spatele și a plecat trântind ușa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prințesă”, descrie Ilie Kogălniceanu ceremonia în „Destăinuiri despre George Enescu”.
În ciuda statutului de soție a lui George Enescu, Măruca dezvoltă mai multe relații extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, după cum scriau cronicarii acelor vremuri. Enescu o iubea, însă, orbește și trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prințesei.
„Enescu merita mai mult de la Măruca, pe care o iubea sincer și curat. Ea a mai clacat în timpul relației, dar el se făcea că nu vede, nu aude. Exact ca în cazul relației dintre Eminescu și Veronica Micle!”, explică istoricul Dan Falcan.
În 1946, Măruca Cantacuzino și George Enescu au renunțat la viața în România și s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul și moare, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumătate paralizat, dar rămas lucid până în ultima clipă. Măruca moare 13 ani mai târziu în Elveția, însă amândoi sunt îngropați în același cimitir din Paris. Cărțile istoricilor Viorel Cosma și Ilie Kogălniceanu, care a trăit în preajma compozitorului, arată că Enescu a murit în mizerie, că Măruca îl obliga să cânte și să dea lecții pentru a câștiga bani, chiar și când era foarte bolnav. Viorel Cosma subliniază chiar că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Mărucăi, „cea care a rămas pentru el și pentru alții o prințesă autentică, la princesse aimée!”
