| In mod emblematic, primul festival Enescu din 1958 l-a avut pe Menuhin printre invitatii importanti. Ultima data, Menuhin a fost invitatul Festivalului Enescu in 1998, cu doar jumatate de an inainte de a se stinge din viata.
La 100 ani de la nasterea lui Menuhin, iata ca a venit randul unuia dintre discipolii lui, violonistul britanic Daniel Hope, de altfel, unul dintre cei mai importanti violonisti ai momentului, sa-i aduca un omagiu maestrului sau. De fapt, asa cum Menuhin a fost legat de Enescu printr-o relatie mult mai profunda decat una elev-profesor, si Daniel Hope a fost astfel legat de Menuhin. Mama lui Daniel Hope, refugiata din Africa de Sud, a fost asistenta si apoi managerul lui Menuhin, asa ca Daniel, inca de la varsta de 2 ani, a crescut in preajma lui Menuhin, pe care-l considera astazi “bunicul sau spiritual”. Daniel Hope a cantat alaturi de Menuhin de multe ori – de cele mai multe ori, Menuhin aparand in ipostaza de dirijor, iar ultimul concert al lui Menuhin a fost chiar cu Daniel Hope solist.
Pe 5 februarie 2016 a aparut la casa Deutsche Grammophon “My tribute to Yehudi Menuhin”, un disc prin care Hope si-a propus sa reflecte cat mai mult din personalitatea celui care a fost Yehudi Menuhin. Si face acest lucru alegand un repertoriu special, in care se impletesc lucrari emblematice pentru cariera lui Menuhin (cum este Concertul in re minor de Felix Mendelssohn, pus in circuitul mondial de insusi Menuhin, dupa descoperirea acestei partituri pierdute) sau Salut d’amour de Elgar (una dintre piesele lui preferate, o emblema a spiritului britanic din Menuhin). Daniel Hope a ales si Concertul in la minor pentru doua viori si orchestra de Vivaldi, una dintre lucrarile pe care le-a cantat cel mai des alaturi de Menuhin. Sunt si lucrari inspirate de figura lui Menuhin ale compozitorilor contemporani Bechara El Khoury (compozitor emigrat din Liban si stabilit la Paris), Steve Reich, John Tavener si Hans Werner Henze (aceasta din urma a fost chiar o comanda a lui Menuhin, iar Henze a compus o piesa mai curand neo-romantica si lirica, in total contrast cu stilul sau componistic obisnuit). Albumul se incheie cu piesa Kaddisch din Doua piese ebraice de Maurice Ravel – aluzie evidenta la religia lui Yehudi Menuhin, dar mai ales, include doua piese care ar trebui sa trezeasca interesul publicului din Romania: Hora Unirii de George Enescu si Rumänisch de Jo Knümann.
Evident, am fost extrem de curioasa sa aflu de ce tocmai aceste doua piese au fost alese pentru a ilustra legatura lui Menuhin cu George Enescu si cu Romania. Iata ce am aflat de la Daniel Hope, dintr-un interviu acordat pentru Radio Romania Muzical.
Cand am inceput sa lucrez la acest CD, de doua lucruri am fost sigur: ca voi include pe el o piesa de Bartok, pentru ca Bartok a fost primul compozitor pe care l-am cantat alaturi de Menuhin si al doilea, ca pe acest CD trebuia sa fie ceva de George Enescu, pentru ca Enescu nu a fost doar profesorul lui Menuhin, ci si cel care a avut cea mai mare influenta muzicala asupra sa, in intreaga lui viata. Enescu a fost cel responsabil de slefuirea acestei minti tinere, transformandu-l dintr-un copil minune intr-un artist adevarat, inca inainte ca Menuhin sa implineasca 12 ani. De aceea, cred ca toti ii suntem datori lui George Enescu, pentru faptul ca a recunoscut acest talent uimitor.
A fost clar pentru mine ca Enescu trebuia sa fie intr-un fel prezent pe acest album. Provocarea a fost pentru mine sa aleg acele piese de Enescu care sa se potriveasca cu stilul de viata al lui Menuhin. Desigur, as fi putut sa iau Sonata a III-a de George Enescu pentru pian si vioara, care este una dintre piesele mele favorite din toate timpurile, dar dureaza destul de mult si ar fi distrus echilibrul cu celelalte piese de pe CD. Asa ca am cautat alte piese dedicate viorii pe care le-a scris si am dat de aceasta Hora a Unirii de care m-am indragostit: o asculti si ai impresia ca o stii dintotdeauna, dar nu esti constient ca a fost scrisa de Enescu. Cand am auzit-o prima data, am stiut imediat ca aceasta este piesa de care aveam nevoie, pentru ca reprezinta stralucirea stilului de interpretare al lui Enescu, dar si stilul foarte mandru al muzicii traditionale romanesti, pe care de altfel, Enescu l-a impartasit cu Yehudi Menuhin. Deci, aceasta Hora Unirii s-a potrivit pe disc din toate privintele si mi-a dat sansa sa-l onorez pe Enescu.
In ceea ce-l priveste pe Knumann, obisnuiam sa ascult tarafuri de tigani impreuna cu Yehudi iar el pur si simplu adora modul cum cantau violonistii, deci am cautat o lucrare care sa mearga mai departe decat ce a facut Enescu. El a fost un pod intre muzica traditionala si cea culta, iar la Knumann am gasit doar placerea pentru acest tip de muzica atat de frumoasa.
Iata deci ce m-a facut sa aleg tocmai aceste doua piese.
Hora Unirii nu este o lucrare foarte cunoscuta a lui George Enescu. Cum ati gasit partitura ei?
Am pe cineva care lucreaza pentru mine, este ca un detectiv in bibliotecile si arhivele din lume si-mi gaseste lucrari de care nimeni nu stie. A fost cazul pentru aceste lucrari de Enescu, dar si pentru repertoriul baroc: el mi-a gasit lucrari de Vivaldi care nu au fost cantate vreodata. I-am spus ce am nevoie si a venit apoi la mine cu 4 sau 5 piese de Enescu; am stiut imediat ca Hora Unirii era exact ce-mi trebuia.
Vreau sa spun ca in general, este multa muzica de Enescu necunoscuta. Cant in acest moment o minunata piesa, tocmai am interpretat-o la Toronto, Impromptu-ul concertant pentru vioara si pian, o minunata piesa pe care Enescu a scris-o in anii lui de tinerete, ceva intre Wagner si Faure, avand insa si un limbaj personal. Nici aceasta partitura nu am gasit-o prea usor.
Cred ca este pacat ca nu se acorda mai multa atentie lui Enescu – compozitorul. Desigur ca a fost un mare violonist, dar si muzica lui trebuie cunoscuta – cred ca Octetul este cea mai cunoscuta lucrare in momentul de fata – muzica lui este intr-adevar fabuloasa.
Cred ca Festivalul Enescu este un mijloc de a-l impune la nivel international pe George Enescu...
Da, asa este. Ca membru al Trio-ului Beaux Arts, am cantat la Festivalul Enescu, la Bucuresti cateva piese mai scurte de George Enescu. Dar cred ca oamenii din afara Romaniei trebuie sa afle mai multe despre talentul unic al lui George Enescu.
Bartok si George Enescu, nascuti in acelasi an, 1881, pe teritoriul actualei Romanii, amandoi, doi compozitori geniali, insa cu o alta receptare internationala astazi. De ce credeti ca se intampla acest lucru?
Cred ca Enescu a fost un mare, mare violonist. Si Bartok a fost un mare pianist, dar nu de talia lui George Enescu. Deci, a devenit cunoscut, in primul rand, ca un violonist uimitor, ca un profesor care a avut o influenta extraordinara in cadrul Conservatorului de la Paris. Intr-o societate obisnuita sa puna etichete, cred ca aceasta a fost eticheta lui, de violonist care si compunea. Bartok este un compozitor care si canta la pian. Iar faptul ca Bartok a emigrat in America a insemnat ca a intalnit oameni-cheie precum Kusevitki, Menuhin, care l-a ajutat sa se promoveze in America, ceea ce a avut un efect important. Enescu a ramas centrat pe spatiul european. L-a avut ca elev faimos pe Menuhin, dar a avut si alti elevi care devenit violonisti mari, precum Ivry Gitlis. Cred ca istoria nu a fost prea induratoare cu Enescu, merita sa fie mai bine cunoscut in zilele noastre.
V-a spus vreodata ceva Menuhin despre Enescu, mai putin cunoscut publicului larg?
Imi descria deseori modul in care canta Enescu, robustetea sunetului lui. Avea si acel fel de a folosi arcusul pe care l-a adoptat si Menuhin pe cand avea 10-11 ani. Il numim portato, dar e mai curand parlando, folosim arcusul ca sa vorbim. Arcusul este folosit apasat pe coarde, pentru a crea sunetul – iar Enescu era un maestru al acestui mod de a canta. Daca il ascultati pe Enescu cantand Bach si pe Menuhin facand acelasi lucru pe cand avea 13 ani, veti sesiza ca este acelasi stil.
Menuhin vorbea si despre tehnica lui Enescu, desi nu il considera pe Enescu un profesor de tehnica, ci mai ales, de muzica, asa cum il vedea el. Enescu este cel care i-a spus lui Menuhin: “Daca vei studia doar cu mine, vei canta doar in stilul romanesc, asa ca ai nevoie sa inveti si alte stiluri”. L-a pus pe Menuhin in legatura cu Adolf Busch si l-a convins sa-l ia ca elev pe micul violonist atunci de 12-13 ani pentru a-l invata muzica germana: Brahms, Bach, Beethoven. Acest lucru a fost ceva incredibil de important si generos din partea lui Enescu, care a fost mai curand ca un tata pentru Menuhin.
Si o alta poveste pe care o stiu care nu este atat de personala, dar pe care Menuhin insusi mi-a spus-o este legata de momentul cand l-a intalnit pentru prima data pe George Enescu atunci cand era inca un copil. La inceput, trebuia sa studieze cu Ysaye; Menuhin i-a cantat fantastic lui Ysaye Simfonia spaniola, iar Ysaye i-a spus: “Foarte frumos, tinere, dar acum canta-mi o gama”. Dar Menuhin nu invatase niciodata sa cante o gama, a incercat sa cante o gama, dar nu a reusit. Ysaye a izbucnit in ras si i-a spus: “Da, stiam eu!”. Menuhin a fost socat si atat de traumatizat de aceasta experienta ca a spus: “Nu vreau sa studiez cu omul acesta”.
De aceea s-a dus la Enescu considerat celalalt mare pedagog al vremii in Europa. Problema era ca nu mai erau locuri la clasa de vioara a lui Enescu, asa ca mama lui Menuhin l-a dus la Paris, unde Enescu avea concert, l-a lasat singur acolo – alt lucru extraordinar - si i-a spus: “Trebuie sa-l convingi sa-ti devina profesor. Nu veni acasa pana cand nu ai reusit.” Si asa, acest copil de 12 ani a asteptat pana cand toti oamenii au plecat din culise si s-a prezentat in fata lui Enescu, obosit, gata sa plece acasa. Si Menuhin i-a spus: “Domnule Enescu, trebuie sa studiez cu dvs.”. Iar Enescu i-a spus: “Imi pare rau, micutule, maine plec in turneu; si nu mai am niciun loc in clasa. Imi pare rau.” Dar nu intelegeti, domnule Enescu, chiar trebuie sa studiez cu dvs.”. Si a tot insistat. Iar Enescu a fost impresionat de acest copil ca i-a zis: “Vino la mine acasa maine si poti sa-mi canti 20 minute inainte sa plec si iti voi spune parerea mea”. Asa ca a doua zi, Menuhin i-a cantat lui Enescu si dupa 5 minute, Enescu si-a anulat toate planurile si i-a spus: “Nu plec nicaieri. Ramai aici.”
Sigur ca exista o nuanta de subiectivitate: cu totii l-am apreciat pe Menuhin pentru atasamentul aratat fata de Enescu, pentru promovarea internationala a culturii muzicale romanesti in sine. Insa albumul “My tribute to Enescu” nu este doar subiectiv de apreciat: Daniel Hope, un violonist care canta la fel de bine si muzica clasica 100% si muzica de film sau muzica contemporana minimalista, impresioneaza in modul cum stie sa se plieze pe stilul fiecareia dintre piesele de pe acest album, de altfel, foarte diferite intre ele – de la virtuozitatea si stralucirea din Concertul lui Mendelssohn, la stilul rapsodic din Rumänisch gasim o paleta foarte larga de tipuri de expresie.
Cred ca daca Menuhin ar mai fi trait, ar fi fost incantat sa-l asculte pe Daniel Hope.
Noul disc al lui Daniel Hope poate fi ascultat duminica, 6 martie, de la ora 13.05 la Radio Romania Muzical sau oricand, pe site-ul campaniei Voteaza discul de muzica clasica al anului 2016. http://www.romania-muzical.ro/voteaza-2016/disc/video-violonistul-daniel-hope-albumul-my-tribute-to-yehudi-menuhin-music-box-29-februarie-si-6-martie/1390601/3261/11
Discul este de asemenea disponibil in magazinele de specialitate din Romania sau online la http://www.emag.ro/daniel-hope-my-tribute-to-yehudi-menuhin-cd-album-4795305/pd/D6FZ03BBM/
si
http://www.getmusic.ro/produse/CD/p19543-Daniel-Hope-My-Tribute-To-Yehudi-Menuhin.html
.
|