Alex Iordăchescu, co-scenarist și producător al coproducției româno-elvețiene Miracolul din Tekir, a mărturisit într-un interviu acordat recent pentru AaRC (All About Romanian Cinema – Revistă Online editată de Uniunea Cineaștilor din România):

„L-am descoperit pe Eliade foarte devreme și am întreținut o poveste de dragoste cu lumea lui Eliade, care nu s-a terminat încă; a evoluat de-a lungul timpului. Mi se pare că este o bogăție extremă din cultura noastră, aspectul acesta, al basmelor, al legendelor, lumea pe care a cultivat-o Eliade și despre care se vorbește destul de puțin în cinematografia contemporană.”

Vă propun să călătorim împreună cu această afirmație, unică, fascinantă, creatoare ea însăși de universuri ficționale, în care până și realitatea ar deveni un mister edulcorant, arhaic, redentiv. Așadar, să ne imaginăm că parcurgem împreună stațiile unui miracol, iar pe parcursul acestei evaziuni, întreținute de mersul agale al tramvaiului în care ne aflăm, întâlnim noi sensuri, nemaiîntâlnite, nemaigândite, nerostite, mesaje purtătoare de semne și semnale (care se cer trimise la marele destinatar, publicul), ale unei povești de dragoste cu lumea lui Mircea Eliade. Vă anunț că am ajuns nu la țigănci, ci la sursa filmică a Miracolului din Tekir. Trecând de spațiul rândurilor de până acum, își așteaptă, răbdător, rândul dialogului cu Alex Iordăchescu, căruia îi mulțumesc pentru că a dat curs întrebărilor mele, acceptând să evocăm, să invocăm și, ulterior, să povestim miracole la o Ceașcă de Cultură.

„S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi…”

Mircea Eliade, Noapte de sânzâiene

Ștefania Argeanu: Cum ați primit vestea că Miracolul din Tekir este apreciat la Zurich Film Festival și că această apreciere se traduce prin acordarea trofeului: Best Swiss Film Award?

Alex Iordăchescu: Tehnic vorbind, numele premiului este «Emerging Award for Best Swiss Film», ceea ce e un pic lung, dar profit să menționez aici numele complet. Cum am aflat? După cele 3 proiecții oficiale ale festivalului, când ne întorsesem deja la Geneva, am primit un telefon de la o reprezentantă a festivalului, care m-a întrebat dacă suntem de acord să ne întoarcem pentru seara de gală a premiilor. Am fost, bineînțeles, foarte bucuroși. Competiția era foarte intensă.

Ce cheie de interpretare, ce motivație acordați vorbelor: „Nobody can be a prophet in his own land“?

Cred că este o metaforă a parabolei vieții, a parcursului pe care fiecare om trebuie să-l facă, fie el la nivel interior: la un moment dat în viață, am impresia că trebuie să ne distanțăm de reperele culturale care ne sunt proprii, să ne deschidem la alte viziuni asupra lumii, ceea ce ne ajută ulterior să înțelegem mai bine de unde venim și să valorizăm acest lucru.

„Când alți oameni recompensează creația unor autori «străini», cred că recunosc eleganța și eficiența culturală a acestor «algoritme»“

Care sunt efectele, pe termen lung, a invizibilității muncii oamenilor dăruiți cu har, ale căror merite sunt trecute cu vederea și, adesea, externalizate?

Lupta cea mai importantă în ziua de astăzi se desfășoară între valori culturale aflate în competiție. De exemplu, în lumea filmului, avem modele culturale diferite, vehiculate de diferite grupuri de interes, dar de care deseori nu suntem complet conștienți. În acest sens, a fi recunoscut nu este întotdeauna cel mai bun semn, în funcție de «ce anume» este recunoscut. Dar este un proces fascinant, care ne obligă să conștientizăm factorii culturali în care trăim și valorile pe care vrem să le promovăm. Pe mine, ca cineast, mă obligă să merg mai departe, să mă depășesc, în așa fel încât valorile care mă interesează să poată fi «recunoscute», transmise și comunicate mai departe.

Ce viziune, ce sistem de gândire și simțire credeți că au cei care admiră, recompensează și revarsă lumină asupra creației unor autori străini d.p.d.v. al locului natal?

Arta – și filmul poate fi uneori considerat o artă – are vocația de a găsi sau de a reactualiza valori și arhetipuri universale, de a revela acele «pattern»-uri care ne permit să privim realitatea cotidiană sub un unghi diferit. Din punctul meu de vedere, este un proces «fertil» care ne îmbogățește imaginarul și sistemul de reprezentare pe care îl avem despre lume; este un proces de conștientizare incrementală. Ceea ce creez, în definitiv, ca cineast, este un «algoritm organic» care combină înțelegerea intelectuală cu cea emoțională, un fel de cheie pentru a deschide uși noi în sistemul nostru de reprezentare. Deci, pentru un artist, scriitor sau muzician, a avea legături intime cu mai multe culturi este o valoare inestimabilă, pentru că aceste legături îi permit să creeze «algoritme» mai elaborate. Când alți oameni recompensează creația unor autori «străini», cred că recunosc eleganța și eficiența culturală a acestor «algoritmi» (introduc acest termen, în lumea artistică, într-un mod voluntar provocator, pentru a arăta, în același timp, limita teoriei informației de care dispunem astăzi, dar și pentru a sugera că aceasta poate fi considerată într-un context mai vast).

De ce un om înzestrat cu toate datele profesionale necesare pentru a apărea în prim-plan, în sensul frumos, pozitiv, drept al cuvântului, nu se poate face remarcat cu ușurință în propria țară?

Cultura este un proces care se creează printr-un raport dialectic (sau conflictual, dacă dialectica nu funcționează) între convenție și contracultură. Doresc să-l citez aici pe Gandhi, care a exprimat acest proces în mod admirabil: «First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.»

„Miracolul din Tekir reușește, pe de o parte, să tematizeze o preocupare reală a societății contemporane, respectiv raportul complex pe care îl întreținem între intuiție și rațiune, între credință și știință.”

De ce nu sunt suficiente: harul, capacitatea de a emoționa, de a izvorî în celălalt, abilitatea de (auto)cunoaștere, prin disponibilitatea de analiză a mesajului cu accente reflexiv-meditative, venit de la o sursă distinctă, darul transmiterii unor valori universale, în așa manieră încât audiența să se recunoască, să se regăsească în compoziția poveștii muzicale, scenografice, regizorale?

Se zice că frumusețea se găsește în ochiul celui care privește. Binomul «creator / spectator» funcționează atât timp cât există o bază culturală comună și capacitatea de a construi, în sistemul de reprezentare al «celuilalt», imagini mentale cu ajutorul conceptelor preexistente în imaginarul lui (neuroni oglindă). Aici intervine uneori «magia filmului», care, prin catharsis, permite unui artist să ia «scurtături», să facă punți îndrăznețe și să acopere, într-un timp extrem de scurt, procese care, altfel, ar dura mult mai mult. În ce mă privește, mă găsesc încă într-un proces de experimentare, de «trial and error», prin care învăț cum să creez cel mai bine aceste punți cu publicul și să găsesc acele «algoritme» la care visez.

În accepția dvs., care sunt adjuvanții de care a beneficiat Miracolul din Tekir pentru a fi apreciat la nivel internațional?

Filmul reușește, pe de o parte, să tematizeze o preocupare reală a societății contemporane, respectiv raportul complex pe care îl întreținem între intuiție și rațiune, între credință și știință. Cu toții «simțim» că avem nevoie de un salt cuantic la nivel colectiv și s-ar putea ca această tematică și capacitatea de a depăși aparenta contradicție dintre termeni să fie în centrul acestui proces. Pe de altă parte, filmul a beneficiat de un cast extraordinar și de o execuție reușită la toate nivelurile artistice.

Care este geografia interioară pe care a străbătut-o numele recentului film pe care l-ați făurit, în care vă (re)dezvăluiți în dublă ipostază: de co-scenarist și de producător?

Necesitatea este cea care construiește «geografia interioară». De unde vine asta, nu știu cu exactitate. Dar ce a fost clar e faptul că acest film era, pentru mine, «necesar» în această configurație.

Ce înseamnă pentru parcursul dvs. artistic, rolurile de co-scenarist și de producător, în cadrul aceluiași film? Ce impact are unul asupra celuilalt?

În filmul european lucrăm într-o economie de «prototipuri», una artizanală. M-am obișnuit să mă implic, la mai multe niveluri, în filmele la care lucrez.

„Cred că, ceea ce numim «miracol» este un proces pe care stadiul nostru de evoluție nu îl poate încă conștientiza la un nivel cauzal. Miracolul propriu-zis se situează, tocmai, în afara scării de valori…“

Semiologia logosului „miracol”, care este și primul lexem al titlului producției cinematografice, i-a imprimat acesteia un destin de succes? A existat, cu câtva de puțin, ideea de primenire a superstiției în acest sens?

Cred că această tematică atinge un punct «sensibil», care cere clarificare atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.

Ce a învățat Alex Iordăchescu despre el în urma etapei Copilăriei lui Icar? Dar despre limbajul miracolelor? Credeți în forma de comunicare a lor? În ce fel reușesc să ne vorbească, să ne cheme, astfel încât să le recunoaștem drept miracole și nu ca iluzii, fantasme sau ideații?

Arthur C. Clarke spunea: „Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic.“ Cred că ceea ce numim «miracol» este un proces pe care stadiul nostru de evoluție nu îl poate încă conștientiza la nivel cauzal. Ceea ce numim astăzi «miracol» ar putea fi norma de mâine, dacă ne gândim la teleportare (paradoxul EPR) sau la capacitatea de a extrage energie din «vid» (efectul dinamic Casimir). Văd acest proces ca fiind unul ludic, o paralelă cu monolitul din «2001».

Presupunem că, în această clipă, vizualizați un grafic de la – la + infinit, în care minusul este atributul normalității, iar plusul este indicele patologic. Unde ați indica locul miracolului, între aceste două paradigme, repere și concepte dihotomice?

Miracolul propriu-zis se situează tocmai în afara scării de valori, pe care o transcendează, la un moment dat, înainte de a fi reasimilat și de a deveni normă. Când este prost înțeles, miracolul poate deveni teren pentru patologie, și este ceea ce s-a întâmplat cu toate religiile, cel puțin în ce privește raportul cu «miracolul», cu aspectul «mistic». În loc ca miracolul să fie integrat și înțeles la un nivel uman, a fost canonizat și scos din experiența umană, fiind plasat la un nivel «divin».

Cu alte cuvinte, care este granița între normal și patologic atunci când intervine în ecuație miracolul?

Patologia intervine atunci când refulăm, când actul de a privi «realitatea» pe care o presupune miracolul provoacă o disonanță cognitivă cutremurătoare; în consecință, patologia este o reacție de apărare, la nivel psihologic, față de un eveniment sau concept pe care îl percepem ca potențial periculos pentru echilibrul precedent dobândit. Alegoria cavei lui Platon este cel mai bun exemplu dat omenirii.

Spațiul geografic în care s-a filmat Miracolul din Tekir este un personaj în sine și un element care conferă un gen de miraculozitate vizuală spectatorului. O viziune nouă asupra receptării textului literar, care duce „literatura în geografie și geografia în literatură”, după cum bine spune Michel Collot (profesor universitar și teoretician francez), aduce în prim-plan noțiunea de geografie literară, potrivit căreia „Orașul se citește ca o carte” (după cum afirmă Bertrand Westphal). Racordându-ne la afirmația lui Westphal, se poate spune că orașele, țările, respectiv toposurile Constanța, Buzău, Elveția, România, se citesc asemenea unei cărți în coproducția româno-elvețiană?

Există topografia vizibilă și topologia invizibilă. Al doilea termen mă interesează atunci când poate revela lucruri noi în primul. Spațiul geografic al Dobrogei se suprapune peste un spațiu cultural și imaginar deosebit, constituit din legende, basme, elemente etnice heteroclite, povești căzute în inconștientul colectiv și rămășițe ale unor culturi sau povești dispărute din spațiul imaginar contemporan.

Există un motiv aparte pentru care s-au ales Vulcanii noroioși din zona Buzăului?

Sunt vizuali, impresionanți și traduc bine metafora filmului.

Vă amintiți o situație în care ați avut sentimentul că ceea ce vi se întâmplă poartă denumirea de miraculozitate?

Caut să trăiesc acest sentiment în fiecare zi, în fiecare clipă. Când îmi aduc aminte să trăiesc așa, sunt fericit. Îmi place această citație a lui Einstein: “There are only two ways to live your life. One is as though nothing is a miracle. The other is as though everything is a miracle.”

Ce stări, culori, credințe și fațete se regăsesc în țesătura de creație a filmului contemporan, în România și în Elveția?

Joker!

În accepția dvs., care sunt cauzele pentru care, în cinematografia contemporană, se vorbește atât de puțin despre universul fantastic al operei eliadesti? Țin de ermeticitate, de un limbaj nefacil, de presiunea așteptărilor supralicitate din partea cititorilor? Cum ar trebui privită literatura lui Eliade pentru a deveni un film? Câtă libertate de creație are un regizor sau un scenarist în fața unei opere care continuă să se bucure de o bogăție și o apreciere covârșitoare?

Cred că e un fenomen „normal”, în măsura în care cinematografia românească a mers pe altă latură, pe care o înțeleg foarte bine. Dorința de a se sustrage spațiului mistic pe care l-a abordat Eliade este de înțeles și reprezintă o fază necesară, până la un anumit punct, în evoluția rațiunii: incapacitatea de a înțelege. Eliade era unul dintre acei oameni care erau capabili să îmbine misticul și rațiunea, să transcendeze categoriile și să aducă rațiunea într-un spațiu mai vast, multidimensional, totodată menținând metodologia științifică. Probabil nu suntem încă pregătiți, cu toții, pentru disciplina pe care a propus-o. Frica de a „aluneca” în „obscuritatea credinței”, care cere să crezi fără să vezi, este încă foarte prezentă, dat fiind relativa adolescență a rațiunii noastre.

Despre Miracolul din Tekir

REGIZOR: RUXANDRA ZENIDE

CO-SCENARIST ȘI PRODUCĂTOR: ALEX IORDĂCHESCU

Prezentat în premieră internațională la Zurich Film Festival, “Miracolul din Tekir”, a fost apreciat de critică și juriu, fiind premiat cu trofeul Emerging Award for Best Swiss Film. Filmările pentru “Miracolul din Tekir” au avut loc la finalul anului 2014 și au durat 32 de zile. Locațiile de filmare au fost în județul Buzău, la Vulcanii Noroioși și în județul Constanța: Techirghiol, Constanța, Măgura, Năvodari.

Distribuția filmului este formată din: Dorotheea Petre (singura actriță româncă pentru care Festivalul de Film de la Cannes și-a schimbat tradiția, creând special un premiu pentru incredibila ei performanță din “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”), Bogdan Dumitrache (“Poziția copilului”, “Din dragoste cu cele mai bune intenții”, “Loverboy”), Elina Löwensohn (actriță de origine română, care a jucat în filme precum “Schindler’s List”, „Un long dimanche de fiançailles”, „The Wisdom of Crocodiles” alături de Jude Law și Timothy Spall) și George Piștereanu (cunoscut publicului românesc pentru rolurile din “Eu când vreau să fluier, fluier” și “Loverboy”). Din echipa de producție a filmului fac parte directorul de imagine Hélène Louvart, renumită pentru colaborările cu Agnès Varda, Wim Wenders, Claire Denis sau Leos Carax, iar monteur este Nelly Quettier, cunoscută pentru filmele regizate de Leos Carax și Claire Denis.

În România, “Miracolul din Tekir” a fost lansat în cinematografe pe 4 martie, fiind distribuit de Ultraviolet Media.

Sursă foto: www.elefantfilms.ch