Nicoleta Dabija - foto Luiza Cupceac

Nicoleta Dabija: Din dragoste de carte am plecat din satul care m-a tinut in viata pana la 14 ani ca sa merg la liceu, in Barlad. Am inceput sa citesc mult, fara selectie si disperat cumva, din clasa a X-a. Filosofie. Din dragoste de cartea de filosofie am plecat mai departe, la facultate, in Iasi. Iar cartile, care s-au inmultit si s-au ales, nu m-au mai lasat vreodata singura. Dar nici sa plec din Iasi nu m-au lasat. E greu, aproape imposibil, sa te desparti de locul unde toate iubirile tale, cu oameni si carti, s-au petrecut si implinit. Un singur drum mai fac din dragoste de carte, ma intorc, din cand in cand, in satul casei parintesti, ca sa merg la mormantul surorii mele mai mici. Am nevoie de mormantul acela, impreuna scriem acum o carte.

Nu stiu cum e pentru altii, nu stiu cum e acum, caci eu nu am facut doctoratul la zi, cu mers la cursuri, ore de predare etc. Nici nu cred ca mi-ar fi placut. Am avut multa libertate si timp sa-mi concep teza. Cinci ani, numai asta mi-a framantat mintea. In sfarsit, predam la un liceu din Barlad, in paralel, dar ce minunat era cand ajungeam acasa si uitam scriind!… In ce priveste pregatirea, a fost dificil pana am gasit o tema care sa fie cu adevarat “a mea”. Pe urma, lucrurile au decurs firesc, ca in iubire. Imi amintesc cum am stat in vara lui 2003, la o masa din curtea casei de la tara, la umbra unui visin, iar ideile erau de nestavilit in structurarea a ceea ce avea sa urmeze.

 

Intocmai cum spuneti, ca pe o etapa esentiala. Nu am facut doctoratul pentru ca aveam nevoie de diploma aceea, l-am facut pentru ca trebuia sa il fac, pentru ca voiam sa tratez subiectul ales cu seriozitate si pentru ca, pe vremea aceea, credeam ca asta se poate face numai prin intermediul unei institutii de educatie. Partea buna este ca, atunci cand esti implicat intr-o forma de invatamant, la orice nivel, esti si obligat sa te incadrezi in niste termene, sa respecti anumite “reguli”. Mai simplu, nu lasi gandirea sa te duca unde vrea, nici sa se intinda cat vrea.

Teza mea s-a numit «Metafizica si confesiune in secolul XX». Pentru ca nu-mi dadea pace ideea de a intelege, de a intui cata viata a trecut in opera unor autori, si cum directia si coordonatele unei filosofii sunt provocate, de fapt, de cateva intamplari existentiale. O tema care mi-a daruit o libertate incredibila, pe care am studiat-o cu o pasiune bolnava, in care am inotat ca intr-o mare.

Pasiunea. Ea singura e suficienta ca sa insufleteasca si sa dea de lucru altor calitati, de care ai nevoie pentru a duce la bun capat un doctorat.

Ca nu spun niciodata tot ce gandesc si nici intocmai ce gandesc. Iar asta ma cam enerveaza. Desi, din facultate, stiu cat de tradatoare sunt cuvintele, nu am renuntat, tot incerc sa le imblanzesc si sa le fidelizez, macar pe unele. Nu intamplator, Intimitatea spiritului am dedicat-o unui cuvant, «altminteri».

S-ar putea sa fie mai mult adevar in cuvintele care se confeseaza, chiar daca maine adevarul lor va pieri, la fel de usor cum un val sterge un mesaj scris in nisip. Imi sunt dragi cuvintele scoase direct din inima, caci sunt ca painea calda. In schimb, cuvintele reci-acrisoare nu-mi mai plac.

Daca pornim de la premisa ca fiecare carte deschide o lume, literatura te poate ajuta enorm. Cu singura conditie sa iubesti cartile, sa crezi in povestea lor, sa le citesti si sa le asculti. Pe mine m-a scos dintr-o depresie zdravana «Critica Ratiunii Pure» a lui Kant. Sunt convinsa ca in acea perioada tulbure, din timpul studentiei, programul impus, de a citi 20 de pagini zilnic, m-a salvat de la sinucidere.

In una singura, cea a sufletului. Daca nu ajung acolo, ce folos?

Inainte, cand nu eram atat de selectiva cu lecturile, lasam fiecare carte sa vorbeasca pe limba ei. Acum, cand imi aleg lecturile, toate vorbesc pe limba mea. Si mereu e una care nu tace.

Bibliotecile publice le-am parasit demult. Pot doar sa merg sa imprumut, dar nu raman. Iubesc, in schimb, bibliotecile personale. Cand intru intr-o casa cu biblioteca, uit de bunele manière si citesc cotoarele pana ametesc. Dar cea mai frumoasa e, fireste, cea care ma hraneste de ani de zile, biblioteca scriitorului Liviu Antonesei. Care s-a si transferat, in parte, in micul meu apartament, mai ales poezia optzecistilor, cura mea de anul acesta.

E minunat sa scrii, e un sentiment incomparabil, dumnezeiesc. (Poate de aceea scriu tot mai multi?) Cu o conditie, sa scrii din tine, cu toata fiinta. Nu inseamna ca e si usor. Poti transpira scriind, mai ales cand mintea isi pune gard de sarma ghimpata si vrea sa fie lasata in pace, caci a obosit. A lucra la o carte este un timp binecuvantat, in care viata ta are sens. Dupa ce e gata, destinul e al ei, nu-ti mai apartine, asa cum nu-ti mai apartine destinul copilului pe care l-ai nascut si l-ai crescut o vreme.

Ma descurc si eu ca toata lumea, dar nu pot spune ca noile tehnologii ma fac fericita. Le vad, insa, utilitatea. E mai simplu sa scrii la computer, corectezi repede, nu te incurci in propriu-ti scris. Dar se pierde intimitatea aceea pe are o ai cu foaia alba si stiloul care abia asteapta sa o coloreze in albastru. Mai scriu jurnalul intim de mana, si poeziile. Dar a fost o perioada in care scriam orice text, mai intai, pe hartie si apoi il transcriam, modificam. Acum nu mai am timp, sunt contra timpului, care ar putea si el sa-si dea silinta, sa fie mai mult, sa ni se dea cu generozitate.

Nicoleta Dabija - foto Radu Afloarei

Cine pe cine traduce in ecuatia digitala contemporana?

Cred ca omul din fata ecranului unui computer nu trebuie sa se dea batut. Si cu asta deja mi-am exprimat temerea, nu? Trebuie sa lupte, trebuie sa faca un efort sa tina, in continuare, in maini fraiele ecuatiei, sa abordeze strategii felurite pentru a nu se lasa furat de tentatiile care vin si tot vin. Una este sa scrii, sa cauti informatii, sa rasfoiesti presa si alta sa pierzi vremea cu jocuri video sau sa derulezi nesfarsit pagina de facebook in sus si in jos.

 

Nu stiu daca de gandire e vorba, mai curand de senzatia aceea a unui «acasa». Acasa, pentru mine, e orice loc in care am citit o carte. Lectura este cea care ne apropie de pamant. Ca sa-mi ajut memoria, presez flori sau frunze intre pagini, iar apoi, la rasfoire ori recitire, retraiesc senzatiile unei calatorii. E fantastic! Dar si pamantul cere carti, nu te poti duce intr-un loc cu orice carte vrei. si va dau un singur exemplu, totusi pe cel mai intens. Prima data, pe Kavafis l-am citit la Iasi. Nu l-am inteles. Nu i-am inteles maretia. Dar l-am luat cu mine in Creta, in vacanta din august-septembrie 2015. Stiti cum am trait fiecare poem? Intre lacrimi si euforie, vers dupa vers. Ei, da, o tara, un oras, un sat, marea sau muntele, fac comanda de anumite carti. Acum stiu, si de fiecare data cand plec de acasa ma gandesc ce i-ar placea pamantului de acolo sa citesc. Uneori nimeresc, alteori nu.

E cartea cea mai apropiata sufletului meu, la care am lucrat 7 ani. Si cand stai atatia ani in miezul unei carti, dincolo de subiect, se creeaza o legatura secreta, deosebit de trainica, de prietenie. Pe de alta parte, nu exista dialog mai frumos decat acela intretinut cu intimitatea unui om, a unui autor. Nu te plictisesti niciodata, nici nu simti ca bati acelasi drum. E o carte pe care am scris-o ca intr-un vis, cu muzica lui Beethoven rasunand in casti, facand din tastele laptopului un pian al mintii. La final nu mi-am dorit decat ca visul sa continue. Si continua, e o tema care nu-mi da pace, care imi va da de lucru si pe viitor. Dar in a visa nu e munca, ci pura placere.

Este un ton «omenesc, prea omenesc». Si e si «o carare neumblata», un drum printr-o padure in care confesiunea intalneste metafizica o data, de doua ori, si curand se creeaza intre ele o lume, o iubire.

 

Povestea unei obsesii personale care a durat 6 ani. Cu citiri si recitiri. Cu o teza de licenta sustinuta in Cioran. Pot spune ca am invatat sa citesc direct cu el. Iar Cioran e unul din acei putini autori care pot face ravagii in sufletul unui tanar. Alti 6 ani am asteptat ca obsesia sa se potoleasca de la sine, refuzand sa-l mai citesc. Dar mi-am dat seama ca altceva trebuia sa fac. Asa m-am apucat de scris ceea ce avea sa se numeasca apoi “Noptile lui Cioran”. A durat doua luni din vara lui 2008, an in care am terminat si un masterat in Istoria Evreilor si ebraistica si in care mi-am sustinut si doctoratul. Mi-a facut bine scrisul, m-am eliberat de «noaptea» tineretii mele.

Viata marturisita in ea e esentiala. Si omul Liviu Antonesei, mai «intregit» cumva. Am avut o relatie bizara cu aceasta carte. Multa vreme nici nu mi-am asumat-o, pentru ca e cu adevarat o problema cui apartine o carte de interviuri, mie, care intreb, sau celui care raspunde si care daruieste de fapt substanta cartii. In timp am acceptat-o, am facut-o, poate, si pentru ca a avut destui cititori competenti care m-au felicitat pentru ea, care o considera importanta.

Prefer sa fac un exercitiu de imaginatie. As vrea sa pot petrece acel an cu poetul italian Giuseppe Ungaretti. Am multe intrebari sa-i pun, dar cred ca mi-ar raspunde in cele 365 de zile. Si as mai putea sa stau intr-un fotoliu, la povesti cu Anaïs Nin, caci sa vorbesti despre dragoste nu te saturi niciodata.

In copilarie, am citit foarte putin. Familia mea nu a avut intelegere pentru astfel de preocupari si nici carti in casa nu aveam, in afara celor primite la premierile de sfarsit de an. Si totusi, iubeam cartile inainte de a avea acces la ele, inainte de a-mi castiga libertatea lecturii. Serios am inceput sa citesc abia in timpul liceului, cat am stat in gazda la fosta mea profesoara de limba si literatura romana din gimnaziu, care avea o biblioteca frumoasa, de care-mi amintesc acum cu dor si recunostinta. Prima carte pe care am scos-o de pe raft a fost «Lacrimi si Sfinti». Nu va spun ce dezastru a facut lectura aceea in sufletul fetei inocente care eram. Asa a inceput adevarata “aventura” a vietii mele si, totodata, obsesia Cioran.

Recunosc, cel mai mult imi place sa citesc, sa stau nemiscata, absorbita, ore in sir. Sa ma trezesc brusc, ca dintr-o hipnoza. Lectura iti pune imaginatia la treaba. Cand parcurgi randurile si urmaresti «miscarea» unor personaje, trebuie sa ti le inchipui, trebuie sa le vezi mersul, sa le privesti in ochi. 

Apoi, trairile lor, care te invadeaza, te tulbura, te infricoseaza. Cred ca v-ati exprimat bine, in cazul celalalt ai nevoie de rabdare. Adica, nu as putea sta intr-un fotoliu ca sa ascult un spectacol de teatru radiofonic. Desi mai ascult, totusi facand ceva, de exemplu, curatenie in casa.

Cartea e materializarea sentimentelor si credintelor mele. Fara carte nu pot trai, asa cum nu pot fara iubire sau fara mare.

 

Ai nevoie doar de un singur lucru, de o umplere pe dinauntru care da sa se reverse, sa ajungi sa simti ca nu poti altfel, ca trebuie sa scrii. As adauga si ca numai in situatia aceasta ar trebui sa scriem.

 

Nicoleta Dabija - foto Liviu Antonesei

E important, fara indoiala, sa fii mai intai un cititor bun si devotat si, mai tarziu, scriitor, dar nu e obligatoriu. Ce vreau sa spun este ca o experienta teribila e suficienta ca sa te apuci de scris.  

Si poti avea, pur si simplu, talent pentru asta. Dar ca sa fii un scriitor de profesie, sa nu te autoplagiezi, dar si sa inveti din scrisul altora, e nevoie sa citesti mult, sa intelegi in ce lume vrei tu sa traiesti.

Acesta poate fi un pericol, intrucat scriitorii mari te influenteaza puternic si riscul este ca scrisul tau, din anumite perioade, sa poarte amprenta cartilor pe care le citesti. A te lasa inspirat, provocat de o carte, e una, dar a scrie ca unul, ori ca alt scriitor, e rau. Sunt si metode de a controla situatia. Eu, de exemplu, scriu intotdeauna dimineata, cand am mintea limpede, curata si stiu ca nu sunt decat cu mine cand ma asez in fata laptopului. De citit, citesc dupa-amiaza, cel mai mult seara, dupa ce am terminat de scris. In afara poeziilor, pe care le notez cum si cand vin. Nu inseamna ca ele sunt mai ferite de pericolul contaminarii, as spune, dimpotriva…

Atata vreme cat ramai tu insuti, in orice situatie, reusesti sa le impaci pe toate. Cu precizarea ca am renuntat la invatamant, nu stiu daca temporar sau definitiv, dar am facut-o intrucat nu mi s-a parut ca e o experienta autentica, iar eu asa sunt construita, sa fac ceea ce fac din pasiune si cu sinceritate. Ca profesor, trebuie sa respecti prea multe reguli, sa completezi prea multe hartii, sa treci apoi peste «neputintele» studentilor, pentru ca trebuie sa ii pastrezi la facultatea la care predai etc. Mi se «deforma» fiinta, asa ca mi-am dat demisia, a doua oara, din invatamant. In ce priveste jurnalismul, nu am facut niciodata meseria asta ca si cand ar fi fost a mea. Nu imi pot lua, deci, un astfel de nume. In general, ma feresc cat pot de etichete. Sunt ca niste pietre de mormant, iar eu sunt prea vie ca sa le car dupa mine. M-a preocupat doar jurnalismul cultural. Din 2008 scriu articole, cronici, recenzii in revistele de cultura. De 7 ani incheiati imi tin rubrica Cronica Ideilor la «Viata Romaneasca». Iar jurnalismul cultural e apropiat de eseistica, adica de zona in care mi-as putea incadra cele doua carti de filosofie.

 

Nu pot vorbi in general. Dar cred ca, esential e sa nu uiti niciodata sa traiesti. Pentru ca scrisul se hraneste cu povesti, iar tu si viata ta sunteti cele mai la indemana si mai bine cunoscute povesti. Nu trebuie sa ti le refuzi, nu trebuie sa te retragi sa scrii daca nu ai trait o experienta pana la capat, oricat de dureroasa. Si apoi, cred ca scriitorii trebuie sa iubeasca oamenii ca sa poata crea din ei personaje. Imaginatia e o forta, dar fara radacini in realitate, in sufletele vii, si-o pierde.

Dintr-o generozitate divina, care ne pune in destin cateva intamplari atat de viguroase si de vii, ca nu putem sa fim nerecunoscatori si sa nu le scriem. Cred in povestile care se scriu pe dinauntru, dupa ce au fost traite, si apoi se roaga sa le lasi sa «cada» intr-o carte. Alteori, am impresia ca povestile ne aleg pe noi, ca au ele o minte proprie care le face sa decida in favoarea unui scriitor ori a altuia. Daca ma gandesc la cartile mele, cele deja scrise, au fost cautari de a ma elibera de niste pasiuni nebune, izbucnite tot din carti. In cele la care scriu acum, viata isi ia revansa.

Dimineata. Am spus asta, ma repet, atunci esti odihnit, la trup si la minte. Pentru a scrie, ai nevoie sa ramai doar cu tine. Scriu cel mai bine la mine acasa, in camera mea galbena, cu perdelele trase, cu usa si fereastra inchise. Nu suport sa fie cineva prin preajma. Mai scriu in vacante, in calatorii, acestea ma inspira intotdeauna, dar reiau notatiile cand ma intorc… Ma insoteste cafeaua, rareori muzica. Altadata, ascultam muzica clasica cat scriam. Dar, altadata, scriam filosofie. Pentru literatura, e nevoie doar de muzica dinlauntru.

Cred ca atata vreme cat scrisul tau e sincer, vei ajunge la inima cititorului. Totul este sa nu minti si sa nu te minti. Cititorul isi va da seama ca vrei sa-l pacalesti si daca iti va citi o carte, n-o va mai citi si pe urmatoarea.

Vai, ce subiect! In ultimii ani, poezia a castigat o lupta mare in viata mea. (Zic asta pentru ca ani de zile n-am putut citi decat filosofie, literatura mi se parea sub «demnitatea» mea.) Nu pot trai fara sa citesc poezie, fara sa o simt cum lucreaza in mine. Poezia e o forta in vindecarea sufletului. Rugaciunile mele sunt poezii. Cand merg pe strada le murmur. Zile in sir, drumuri de ore, pot repeta nesfarsit aceeasi poezie. Cel mai mult din Ungaretti recit, pe care l-am tradus in ultimii cinci ani (am facut o editie integrala in limba romana) si pe care il numesc Fratele-Geaman. Din literatura romana, il iubesc cel mai mult pe Bacovia. Nu exista zi lasata de Dumnezeu in care sa nu rostesc: «Iubito si iar am venit / Dar astazi de-abia ma mai port / Deschide clavirul si canta-mi / Un cantec de mort.». Dar se pot descrie trairile dumnezeiesti, toate starile prin care te trec, precum cantecul de mierla, poemele lui Pessoa, Kavafis, Rilke? Numele lor sunt poezie.

Nu incetez sa ma minunez, de fiecare data, cand ma intorc la clasici. Acesta e binele lor, ca sunt inepuizabili, ca la orice lectura gasesti intelesuri nebanuite la cea precedenta. Clasicii trebuie recititi. Dostoievski, Kafka, Tolstoi… Dar foarte mult imi plac cei doi prieteni: Lawrence Durrell si Henry Miller. Iar intre cei vii, Ismail Kadare, ale carui romane sunt o poezie in proza, una de un parfum aparte, misterios, care ma lasa mereu sa visez.

Nicoleta Dabija - foto Razvan Constantinescu 

Interviul a fost realizat de Stefania Argeanu

Sursa: Stefania Argeanu

Autor: Stefania Argeanu