| Doina Ruști: “Ficțiunea are mirosul dorințelor, pe când realitatea se lasă întotdeauna impregnată de parfumul ficțiunii” |  |
| (Literatură) |
In apropierile noastre de oras, descoperim, prin verificarea (in)certitudinilor, ca adevaratul centru al lumii este un faimos bucatar domnesc, iscusit, un mare gurmand, care adauga portii vitale de miraculozitate, ezoterism, magie si mister, in compozitia retetelor sale. Priceperea sa, care intrece orice masura a realitatii, gustand cu nesat din ingredientele savuroase ale fictiunii generoase, devine prim-planul unei toamne in care toti locuitorii vorbesc doar despre bucatarul rapit. |
Ajungi chiar sa ii indreptatesti pe cei care au comis fapta aceasta, daca ti-a fost dat sa gusti macar o data din bijuteriile gastronomice gatite de el, “nasul lichiorurilor”, “maestrul afionului”, care se zbatea inzecit, insutit, pentru orice mancare, care cutreiera toate pietile, gustand el insusi zerul pentru acrit, de exemplu. Asadar, la Ceasca de Cultura de astazi, scriitoarea Doina Rusti ne rasfata cu un meniu ademenitor: “fripturi tavalite in praf de migdale, mozolite cu miere si scortisoara”, “chiftele de raci, muiate in otet de trandafiri sau de prune”, “creier tavalit prin susan, coconari si alte semincioare greu de ghicit”, “carabusi tinuti o noapte intreaga in vin si, apoi, perpeliti pe carbune”. Printre aburi de castane si de cafea, stam la palavre cu Mata Vinerii…
_______________________________________________________________
“…Acolo tineam o canapea, niste piedestale ornamentale, o mica biblioteca si un birou de stejar, urias, insotit de un scaun imperial, pe care, in amintirile mele de-acum, leneveste o mare perna de matase galbena. Pe biroul acesta, cu multe sertare si ascunzatori, se aflau diverse obiecte, printre care si aceasta calimara. Era un obiect ieftin, de mica importanta. Aici stateam vara si scriam, in acelasi timp supraveghind universul, prin multele geamuri…”
Doina Rusti
_______________________________________________________________
Stefania Argeanu: Daca ar fi sa transferam prin impartasire, raspandire, particule din retetarul magic al Doinei Rosti in realitatea bucatariei noastre, ce reteta gurmanda ne-ati recomanda?
Doina Rusti: Prajitura cu trandafiri (Formaster rosulentus), care, mancata cu moderatie, aduce buna dispozitie, insa daca se abuzeaza de ea, declanseaza boala rasului.
Pentru Maxima, memorabil personaj feminin din romanul Mata Vinerii, „exista un singur loc in care pulsa viata, iar acesta era Bucurestiul”. Prin ce se aseamana, prin ce difera Bucurestiul geografic, obiectiv, identificabil pe harta, de cel transfigurat prin filtrul literaturii, prin „aburii adormitori ai fiecarui cuvant”?
Am incercat sa respect informatia existenta si sa descriu un Bucuresti real. La anul 1798, cand se petrece actiunea, exista strada Academiei Domnesti, care ducea (ca si azi) de la Biserica dintr-o Zi pana aproape de Piata Lipscani (actuala Banca Nationala). Casele Greceanu se aflau, intr-adevar, pe Calea Mogosoaiei (Victoriei), vizavi de Hotelul Boulevard de azi. Dar sunt, desigur, si detalii fictionale. N-a existat, propriu-zis, o Piata Lipscani, insa intersectia respectiva a fost intotdeauna larga si marginita de pravalii. Nici tecarul din mijlocul ei n-a fost atestat vreodata, dar stiu din alte surse ca acest copac, numit si roscov, era destul de raspandit prin Bucuresti. De asemenea, pravalia lui Zaval (personaj in totalitate de fictiune) si casa spiritistului - sunt elemente descinse din imaginatia mea.
_______________________________________________________________
“…M-am transformat intr-un observator, iar roadele acestei activitati au luat proportii, contaminandu-se cu alte informatii si alte experiente.”
Doina Rusti
_______________________________________________________________
Daca luam calea premisei conform careia: „nu conteaza ce vezi”, ci, mai degraba, imaginea care ti se desfasoara in minte, plimbandu-se la nesfarsit, ca si cum ar dori sa-ti vorbeasca, care este acel spatiu al geografiei dvs. personale, preferat, dupa care tanjiti, de care continua sa va fie dor?
Strazile incinse de soarele verii, care urca din zona Universitatii pana la Biserica Silvestru, asa cum le-am imaginat in povestirile din Camasa in carouri. Acolo, cam toate veneau din timpul nostru si continua intr-o topografie subiectiva, in secolul al 18-lea.
Sa ne intindem la „palavre”, pornind de la una din convingerile cartii dvs., Mata Vinerii, si anume, de la faptul ca „adevaratul centru al lumii era un faimos bucatar”, acest mare gurmand, pentru care „bucataria era un fel de altar”. Cu permisiunea dvs., propun sa-i tentam pe cei care inca nu v-au citit cartea, dar care vor fugi dupa ea prin librarii, ca si cand ar avea talpile arse, dogorite dupa aceasta bogatie de miresme culinare, pe care o intalnim, cu incantare, in paginile dvs.: „Facea fripturi tavalite in praf de migdale, mozolite cu miere si scortisoara.” (...) Ce sa va mai spun de mezeluri! N-avea egal cum potrivea umplutura, in special cand venea vorba de urda, carneturi frecate cu usturoi crud, ficat ori creier tavalit prin susan, coconari si alte semincioare greu de ghicit.” Din ce substante magice l-ati zamislit pe Silica, acest bucatar rapit, al Caterinei Greceanu?
Ca multe dintre personajele romanului, si Silica descinde dintr-un prototip real. El chiar a existat in Bucurestiul sfarsitului de secol al 18-lea. Chiar a fost luat de Hangerli. Citind documentul in care se vorbeste despre asta, am incercat sa-mi imaginez ce gatea atat de nemaipomenit, incat sa se bata pe el atata lume. si tot gandindu-ma la el, am inceput sa traiesc intr-un fel de bucatarie magica, in care Silica era parte din mine.
_______________________________________________________________
“Pentru mine, totul este autobiografic. Orice traiesc, orice sper - se transforma in poveste. Insusi retetarul, cladit pe numeroase altele, pe care le-am citit, sau pe experienta mea de mare spectator culinar, caci in copilarie, de cate ori deschideam usa bucatariei, bunica-mea imi spunea sa raman langa usa, unde aveam si-un scaun al meu.”
“Ca filolog, specializat in simbologie, folclorul imi este nu doar familiar, dar chiar constituie baza multora dintre cartile mele.”
“Scrisul vine din pasiune. Cand sunt topita dupa ceva, acel ceva devine poveste.”
“Imi place verdele, iubesc o anumita nuanta de mov, dar de scris, scriu electronic, negru pe alb, din rutina si dintr-un respect desuet fata de pagina clasica. Cand scriu, sunt numai acolo.”
Doina Rusti
_______________________________________________________________
Care este istoricul preocuparii pentru „elixire impotriva uratului sau a lenii”, a cercetarii neinchipuitelor sosuri bune pentru bolile sangelui?
In cartile de folclor exista numeroase astfel de retete. Teama cea mai mare a romanului nu este nici saracia si nici moartea. Cand se face referire la boala uratului, este vorba despre pierderea placerii de viata. A nu mai avea bucuria trairii este un rau capital, dar si un pacat. Se considera, in mod unanim si superstitios, ca aceasta boala vine din sange. Daca durerile usor detectabile sunt defecte ale carnii, suferinta metafizica vine din esenta vietii - din fluxul sanguin. Lenea este primul pas spre apatie, melancolie, tristete si, in cele din urma, spleen. Prin urmare, in medicina populara exista numeroase remedii impotriva acestor rele. Ca filolog, specializat in simbologie, folclorul imi este nu doar familiar, dar chiar constituie baza multora dintre cartile mele.
In ce masura, acest univers multisenzorial al retetarului magic si irepetabil in literatura contemporana, porneste o literatura care ia nastere, mai intai de toate, din real? Realitatea genereaza fictiune?
Intodeauna. Pentru mine totul este autobiografic. Orice traiesc, orice sper - se transforma in poveste. Insusi retetarul, cladit pe numeroase altele, pe care le-am citit, sau pe experienta mea de mare spectator culinar, caci in copilarie, de cate ori deschideam usa bucatariei, bunica-mea imi spunea sa raman langa usa, unde aveam si-un scaun al meu. Se temea sa nu rastorn ceva, caci de regula, farfuriile se spargeam numai daca ma uitam la ele, iar vasele cu mancare intrau in criza. Produceam diverse accidente, pentru ca… aveam ghinion! Din acest motiv, m-am transformat intr-un observator, iar roadele acestei activitati au luat proportii, contaminandu-se cu alte informatii si alte experiente.
Mata Vinerii ni-l descrie pe Silica, aratand „ ca un omulet fandosit, nici tanar, dar nici batran, aflat la varsta la care stii sigur ca nu se mai schimba”. Ce mecanism (e) de gandire, de simtire implica schimbarea personala? Se poate vorbi despre o devenire prin schimbare? Dezvaluiti-ne care este acea varsta la care stii sigur despre o fiinta umana ca nu se mai schimba.
Desigur, aici era o ironie auctoriala. Sunt oameni pentru care varsta nu are importanta: te uiti la ei si nu stii exact cati ani au, ca si cum pentru ei ar fi inghetat timpul. Unii arata maturi inca de la tinerete, altii arata tineri, desi au ani multi. Personalitatea lor e formata si putine lucruri se mai schimba in comportamentul lor.
Recuzita fictiunii pe care o transmiteti, la nivelul scrisului, activeaza o atmosfera captivanta, care creeaza dependenta si dorinta de revenire permanenta la locul faptelor. De unde va aprovizionati scanteile scrisului multisenzorial?
Multumesc. Scrisul vine din pasiune. Cand sunt topita dupa ceva, acel ceva devine poveste.
Ce contin rezervele stiloului Doinei Rusti, din care se revarsa, cu generozitate, peste oras, timp si fiinte, rasuflarea serilor si un inedit parfum de cafea?
Imi place verdele, iubesc o anumita nuanta de mov, dar de scris, scriu electronic, negru pe alb, din rutina si dintr-un respect desuet fata de pagina clasica. Cand scriu, sunt numai acolo.
Stiu ca ati vizitat, de curand, noul sediu al Muzeului Literaturii, din Strada Nicolae Cretulescu, nr 8. Ce senzatie v-a transmis imbinarea aceasta a trecutului literaturii cu prezentul ei (geografic vorbind)?
Cand am dat cu ochii de fata lui Conachi, mi-am adus aminte zilele de mai, cand coboram spre Rapa Galbena pe sub coloanele casei lui si m-a cuprins si-o bucurie a regasirii, dar si o autocompatimire ingaduitoare, caci pe vremea aia, a liceului, aveam o mutra smotocita, exact ca a lui Costache Conachi.
Printre obiectele care au apartinut scriitorilor: fotografii, manuscrise, regasim, intr-o casa a cartilor, un parfum pe care numai fictiunile il au. Ce parfum are fictiunea, in viziunea dvs.? Dar realitatea?
Fictiunea are mirosul dorintelor, pe cand realitatea se lasa intotdeauna impregnata de parfumul fictiunii.
Care este parfumul pe care il adorati, Doina Rusti?
De rau, la-nceput de vara. Rau de campie.
Ce a presupus sa fiti muzeograf pentru o zi, ghid printre amintirile literaturii apropiate sufletului dvs.?
A fost o zi frumoasa. M-am plimbat cu prietenii prin amintiri si-am citit din romanul la care lucrez.
Printre obiectele pastrate de dvs., din copilarie, se afla si o fabuloasa calimara. Care este povestea ei?
Este una dintre calimarile bunicilor mei. De obicei, statea pe biroul din balcon. In casa noastra se intra printr-o incapere luminoasa perfect patrata, care era un fel de bariera, caci abia din acesta incinta urmau doua randuri de obloane groase, in spatele carora se aflau usile care dadeau in salon.
Aceasta incapere de la intrare se numea balcon, cu toate ca semana mai curand cu o camera de primire. Pe doua laturi, avea ferestre impartite in ochiuri mici. Usa era si ea incadrata de ferestre. Practic, era un fel de veranda larga, considerata balcon, probabil datorita faptului ca scara casei era foarte inalta. Acolo tineam o canapea, niste piedestale ornamentale, o mica biblioteca si un birou de stejar, urias, insotit de un scaun imperial, pe care, in amintirile mele de-acum, leneveste o mare perna de matase galbena. Pe biroul acesta, cu multe sertare si ascunzatori, se aflau diverse obiecte, printre care si aceasta calimara. Era un obiect ieftin, de mica importanta. Aici stateam vara si scriam, in acelasi timp supraveghind universul, prin multele geamuri. Drept in fata, aveam moara pe care am descris-o in romanul meu Fantoma din moara, iar in spate, smochinii. Pe la sfarsitul anilor 80, bunica mea, care intuia (corect) ca eu nu voi fi in stare niciodata sa ma ocup de casa aia, m-a indemnat sa-mi iau cateva lucruri, care sa-mi aminteasca totusi de vremea copilariei. Cu toate ca nu stiam si nici nu credeam ca aceea va fi ultima mea vizita, am luat niste obiecte, fara prea multa gandire. Printre ele a fost si acesta calimara. La scurta vreme, bunica mea a murit, iar eu n-am mai fost niciodata acolo. N-am mai putut sa ma intorc. Nici acum nu pot. Cand vad calimara asta, in mod inexplicabil, imi vin in minte doua siruri de amintiri, aparent fara legatura: celelalte calimari din casa si ascunzatorile din birou in care imi doseam tigarile, pe vremea cand fumam pe ascuns.
In 2017, in plina efervescenta digitala, ce voce, ce putere de expresie/ exprimare mai au stiloul, cerneala, calimara?
Placeri mici si fandosite.
Niciodata nu mi-a placut sa scriu cu cerneala. Este un lucru dificil, crede-ma: fie ca se zgarie, fie ca se pateaza hartia. Manuitorul de toc are nevoie de exercitiu si de talent. Nici stilourile nu mi-au placut. Mereu eram murdara de cerneala, de la maini si pana in varful nasului. Pe vremea cand scriam pe hartie, preferam pixul sau creionul. Astazi am un pix cu cerneala fluida, pe care-l folosesc doar pentru autografe. Cand ma gandesc la scris, nu vad cu ochii mintii nici pana simbolica, nici stiloul, ci tasta argintie a Mac-ului, in care stau ordonate literele: albe, sapate in ebonita neagra si fragila. La dispozitia mea.
_______________________________________________________________
“Citeam cate putin, fara graba, dorindu-mi sa lungesc cat mai mult lectura. Cand citesti ce-ti place, traiesti cu aceeasi bucurie si pauzele.”
“Cartea aceasta e scrisa de multe maini si cu multe cerneluri.”
“…Trebuie sa stiti: cand gatesc, nu gust din nimic! Nu m-ating de mancare, caci bucatareala nu e o munca, ci un soi delicat de a-ti sfinti burta.”
“Un bucatar e un om cast. In viata lui nu exista alte placeri in afara de cea a mancarii. Dar nu asa, ca mancau, ci doar ca maestru al fierturii si al aromei.”
“Vizionarii stiu dinainte drumul lui Sator. Ei sunt desenatorii de harti. Nu degeaba se spune despre un om care se ridica deasupra gloatei, prin mintea lui, ca este pur si simplu destept! Nu inteligent. Nu intelept. Nu genial. Ci doar destept. Atent, treaz si deschis.“
Doina Rusti, Mata Vinerii, Editura Polirom, 2017
_______________________________________________________________
Interviul este realizat de Stefania Argeanu.
Sursa foto: din arhiva personala a scriitoarei Doina Rusti
.
| |
|
|
|