In 2015 la aparitia filmului Heart of a dog, una dintre cele mai poetice dar si lucide realizari ale perioadei postumaniste, Laurie Anderson povestea cum abia pornind cu pasi mici de la relatia cu cainele ei a reusit sa inteleaga idei mari ca timpul, dragostea si moartea. Neasteptat este ca in primavara lui 2007, cand discursul postumanist, dedicat regandirii raportului dintre om si registrul viului, nu ajunsese inca pe buzele tuturor, Suzana Dan reusea sa creeze acelasi tip de lume virtuala, afectiva nu in film ci intr-o instalatie in situ, aparuta pe zidurile unei cladiri abandonate din Sinaia, in urma unei rezidente ArtistNe(st). Proiectul intitulat Museum of Dog, plasa imaginile cainilor iubiti de Suzana de-a lungul timpului in contextul unei lucide meditatii asupra raportarii omului epocii tehnologice la animalele sale, constituind astfel nu doar un demers postumanist avant la lettre ci si un exemplu de lucrare vizuala care, similar filmului lui Anderson, combina structura si textura viselor cu metoda de parcurgere a scufundarii (intr-o meditatie filosofica ori intr-un cosmar tehnologic al progresului si functionalitatii).

La intersectia tuturor acestor intalniri intamplatoare (sau nu), la intersectia esteticilor si a mediilor – pictura, fotografie, instalatie, sunet, film -, a aparut proiectul DogMan. El vorbeste despre miracolul intalnirii dar si despre inevitabilul despartirii si al distrugerii. El ii propune omului recent sa se reapropie de pamant asemeni cainelui, nu doar pentru a recupera simtul mirosului si perspectiva de la firul ierbii, ci pentru a intelege necesitatea iesirii din antropocentrism si a renuntarii la subsidiarele placeri si suferinte ale egoului. El prezinta animalele noastre ca oglinzi in care ne putem privi pentru a intelege mai bine dragostea, moartea ba chiar actul gandirii insasi. El prezinta moartea ca eliberare a iubirii, tristetea aurie simtita la despartirea de cainii copilariei noastre (si aici imi vine in minte micul caine al lui Goya din 1820), la disparitia unor oameni frumosi (Suzana o aminteste pe Gabriela Tudor). El incearca sa explice, asemeni filmului lui Anderson, ce inseamna a te simti trist fara a fi trist.

In cele din urma, ca proiect colaborativ in care pictura Suzanei intalneste recontextualizarile digitale ale unor tineri orchestranti ai glitch-ului si noise-ului, DogMan lanseaza invitatii de a explora mai departe versatilul muzeu al cainelui: in varianta sa de blog (museumofdog.blogspot.com), de expozitie adresata iesenilor sau, de ce nu, in varianta fizica a vechii si impunatoarei cladiri abandonate a unui restaurant comunist. Actual si virtual, fizic si digital totodata, acest loc al mortii si al iubirii, situat la intersectia cimitirului cu muzeul, ramane un inedit exemplu de heterotopie, un spatiu altfel, ordonat dupa propriile legi si bulevarde, o sinteza de multiple felii de spatiu si timp.