Uneori te uiți pe tine și uiți și lumea în care trăiești. Rătăcești în prezent, printre amintiri, nimicuri și fatalități cu conștiința mută, cu reflexele emoționale inerte. Ai nevoie să ți se reamintească cine ești, cu cine te însoțești, pe cine iubești, în ce realitate trăiești, cine te domină și în cine crezi, dacă mai ai vreun Dumnezeu, așa cum ai nevoie de aerul pe care îl respiri. Un astfel de sentiment te izbește, încă de când intri în sală cu o scenă, deja, acaparată de personaje care par să își facă o încălzire de personalitate și aștepți, pe locul care ți-e rezervat pentru plăceri și dureri numai de tine știute, să înceapă spectacolul regizat de Radu Afrim, la Naționalul ieșean, după textul dramaturgului italian Fausto Paravidino, Măcelăria lui Iov.
Povestea din Măcelăria lui Iov e ca o rană în carnea societății în care trăim, societate construită pe bani ca un imens castel de nisip. Dramaturgul italian o structurează, când poetic, când cinic, prin vocea unor personaje cărora alege să nu le dea nume, tocmai pentru a le face recognoscibile în oricare dintre noi. Singurul botezat este chiar personajul central, măcelarul falit, căruia Fausto Paravidino îi spune Iov, un nume cu trimiteri biblice pe care fiecare le va interpreta după propria înțelegere. Și mai are Paravidino și niște clovni pe care îi strecoară în textul său pentru a lega scenele între ele, pentru a intra în poveste și a ieși din poveste în tonuri de grotesc.
“Fausto Paravidino este un dramaturg italian contemporan, un scriitor de stânga. Însă, piesele lui nu sunt teziste. Are bunul simț de a nu băga degetul în ochi. Micul întreprinzător și gâlceava lui cu capitalismul. Și familia prinsă la mijloc, măcinată pe dinăuntru. Sună cunoscut. Remușcările, vina, cenușa în cap și eșecul final. Sau poate izbăvirea. Asta nu pot, nici măcar eu, să știu. Spectatorii vor decide. E și o poveste maladivă de dragoste. Povestea asta reprezintă unul dintre motivele pentru care am ales piesa”, justifică Radu Afrim alegerea textului.
Foto Radu Afrim
Radu Afrim a păstrat în spectacolul său o bună parte din povestea lui Paravidino, dar a personalizat-o mult mai mult, dând personajelor numele pe care actorii le poartă în viața reală, aducând pe scenă, prin replicile actorilor, și frânturi din socialul în care noi înșine, cei din sală, ne zbătem, zi de zi, preferând travestiții și prostituatele, în locul clovnilor, travestiți care, oricum, sunt clovnii de astăzi ai societății, inadaptații și izolații acesteia.
Ca în multe dintre spectacolele sale, și în Măcelăria lui Iov regizorul Radu Afrim îți strecoară indicii înainte de începerea propriu-zisă a spectacolului, scrie o prefață a spectacolului, chiar în timp ce tu aștepți să îți spună povestea. Te izbesc vizual fragilitatea umană, neputința, vulgaritatea, de cum pui piciorul în sală.
Deși are imprimată și o notă de naturalism, prin prezența unor hălci de carne în scenă, scenografia din Măcelăria lui Iov nu pune accentul pe naturalism, ci se bazează mai cu seamă pe un minimalism care dă aripi video mapping-ului și pe o multifuncționalitate care atrage atenția asupra relațiilor dintre personaje și a schimbărilor care intervin în aceste relații. Firma luminoasă care strălucește trist în acest decor, subliniază o fatalitate în jurul căreia se învârt ca orbii protagoniștii poveștii, KARMAngerie, și rezistă stingher în goliciunea materială și sufletească din jur.
Și de această dată, Radu Afrim a ales să colaboreze cu Irina Moscu, scenograf cu care se cunoaște bine, întrucât au mai făcut împreună spectacolele Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori, Suntrack, Între noi totul e bine, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe nisipul fierbinte.
Foto Radu Afrim
Rătăcirea prin lume, chiar și prin propriul univers casnic fără a-ți mai găsi locul și rostul, pierderea Dumnezeului lucrurilor mărunte, putregaiul banilor care acaparează orice relație și o macină din interior, țipătul disperat al omului care simte că îi fuge familiarul de sub picioare, sfâșierea sufletească cu lamă de cuțit a pierderii celor mai de preț oameni din viața ta, cinismul luptei pentru supraviețuire, incapacitatea de a gestiona eșecul, omul-halcă de carne, un mort printre vii, un corp care se mișcă prin lume fără a-și mai găsi însuflețirea pe care doar iubirea ți-o dă, pierderea oricărei speranțe în umanitate prin sacrificarea delfinului, simbolul-obsesie al purității, boala ca lecție și drum către moartea trăită sunt doar câteva frânturi de gânduri care te bântuie în timpul spectacolului lui Radu Afrim.
Afrim a ales, și de această dată, să expună fragilitatea din personaje prin dezbrăcarea lor de straturile de convențional, împingându-le spre propriile slăbiciuni, până la limita alienării și chiar a nebuniei. Totuși, nu le răpește lirismul, ci dimpotrivă, îl accentuează, prin îmbrățișarea caldă și profundă dintre video mapping și decor, prin contrastul răvășitor între tristețea inadaptatului și circul existențial al supraviețuirii, între vulgaritate și discreție ca filosofie de viață, între neputință și putere prost înțeleasă, între normalitate și anormalitate înțelese după bunul plac și interesul fiecăruia, între kitch-ul, perucile colorate, falsa strălucire de paiete a hainelor travestiților și aerul ponosit al celor din interiorul măcelăriei, între numerele muzicale zgomotoase și tăcerea sufocantă pe care o nasc întrebările fără răspuns picurate ca sângele din animalul proaspăt tăiat în discuțiile dintre personaje, între sângele de pe încălțări și de pe haine și puritatea unor sentimente.
Cumva, acțiunea din Măcelăria lui Iov se scaldă în două ape la fel de tulburi și de agitate, ape care se amestecă și par să susure când „Atunci când banii vorbesc oamenii tac”, când „Viața nu-i pentru labagii sentimentali.”
Nimic nu e mai obsedant în viață decât relația cu proprii părinți și relația cu Dumnezeu. Poți să le negi importanța și chiar existența, dar părinții și Dumnezeu vor fi mereu prezenți în tine, mai ales prin absență. Asta li se întâmplă și personajelor lui Paravidino, iar Radu Afrim le aduce în Afrimlume și le pune sub o lupă mărindu-le până la insuportabil, aproape, neputințele, ranchiuna, tristețile.
În spectacolul Măcelăria lui Iov, un tată care nu acceptă să fie ajutat de fiul său, dar care ajunge într-un final la mâna acestuia, un om care nu mai crede în Dumnezeu dar îl caută cu disperare, o fată bolnavă care încearcă să se salveze prin iubire și ajunge să se piardă pe sine pe traseul fatalității, un fiu care încearcă să-și demonstreze că este independent și că poate prelua, oricând, rolul de cap al familiei, doi travestiți și o prostituată, marginalii societății, care sug din sângele scurs din suferința altora, în lupta lor pentru supraviețuire, și se aliază cu răul sunt tot atâtea răni ale unei societăți care nu mai ține cont de poveste, ci doar de scop, care nu oferă nimic fără să i se sacrifice ceva, în schimb.
“Ce făptură minunată e omul, bogăție și sărăcie, măreție și mizerie, zdrențe și eleganță, toate acestea nu înseamnă nimic pentru el, mereu gata să-și recunoască semenul… doar omul îl atrage pe om…”, spune Iov resemnat, după ce a trecut prin iadul vieții, după ce a pierdut tot. Dar ce ne facem când nu mai suntem oameni cu oamenii, când banul ne dezumanizează și ne împinge spre disperare, spre gol, când nu știm să ne asumăm vina și să ne gestionăm eșecurile?
Foto Teatrul National Iasi
În acest spectacol, Radu Afrim nu se dovedește doar un bun fotograf al sufletului, ci și un inspirat cunoscător al tipologiilor umane și artistice. Astfel, el face câteva alegeri în ceea ce privește distribuția care pun piesele de puzzle la locul potrivit. Actorii Irena Boclincă, Horia Veriveș și Ada Lupu, prin personajele cărora le împrumută numele, trupurile, vocile, gesturile sunt piesele care se integrează cel mai firesc în acest puzzle. La debutul său pe scena Naționalului ieșean, Irena Boclincă face un rol memorabil de prostituată parcă atunci adusă de pe stradă, cu accent moldovenesc, cu toate apucăturile, pitorescul și umorul involuntar din dotare, în timp ce Ada Lupu reușește să dea chip bolii, fragilității umane văzută până la ultima vinișoară și până la ultimul strop de sânge, iubirii pure, suferinței neînțelesului, trădatului, dezamăgitului și izolării în această suferință.
Structura spectacolului Măcelăria lui Iov înghite în scheletul său un amestec de narativ cu numere de cabaret, cu un firesc care nu te face să te gândești cum ar fi fost altfel. Se intersectează pe tot parcursul poveștii muzica, song-urile, dansul, video mapping-ul cu schimburile de replici care duc povestea spre deznodământ, și nimeni nu se miră că remixurile de folclor și hip-hop își fac loc printre replici de un dramatism care te amuțește.
Măcelăria lui Iov, în regia lui Radu Afrim, nu este un spectacol comod, un spectacol care să îți dea o stare de bine, deși ai să și râzi mult și amar pe tot parcursul său, ci, dimpotrivă, este un spectacol care te pune pe gânduri și te aruncă fără măști, fără zidul de apărare al zonei de confort în care supraviețuiești, direct în jungla vieții. Odată ajuns acolo, deși zi de zi încerci să te ții departe, simți cum pământul certitudinilor cu care te minți îți fuge de sub picioare. “Let’s play!”, ne îndeamnă Afrim, construind scenic o lume în care laitmotivele sunt sângele, delfinul, hălcile de carne. Să ne jucăm de-a urâtul din noi și din ceilalți, de-a pierderea, de-a deznădejdea, de-a dezumanizarea, de-a mielușelul rătăcit în căutarea lui Dumnezeu, de-a iubirea și de-a generozitatea.
