— Eu am un mare cult pentru Cuza-Vodă — mi-a spus pictorul Honoriu Crețulescu, la un pahar cu vin roșu, într-una din serile noastre de taină — pentru toate reformele lui și bunăvoința arătată unui înaintas de-al meu, care nu era totuși moldovean ca marele domnitor și ca mine!

— Și eu am același mare cult pentru el și reformele lui, cât și pentru grija arătată învățământului public — dar admirația asta n-o am numai ca dascăl, ci și ca elev, zâmbii eu. 

— Ei, cum așa, mă faci curios! zâmbi interesat Crețulescu, care în tinerețe fusese învățător, iar mai târziu, la maturitate, profesor universitar la Școala de belle arte din Iași. 

— Foarte bine! Puțini știu că marele nostru domnitor Alexandru Ioan I. Cuza a fost și un mare proteguitor al școalelor. Să-ți dau un singur exemplu, care cuprinde, de fapt, trei. Chiar în primul său an de domnie, 1859, a dat un decret, în care hotăra ca vechea și vestita școală de la „Sf. Sava”, unde predase Gheorghe Lazăr și se luminaseră atâția mari români și care avea opt clase, să poarte numele de „Gimnaziul Sf. Sava”. Totodată, și acest fapt e mai important, înființează în București încă două gimnazii cu câte patru clase și anume „Gimnaziul lui Lazăr” și „Gimnaziul lui Matei Basarab”, care s-au deschis în anul școlar 1860 – 1861. 

Or, eu, care am fost timp de opt ani de zile încheiați credincios elev al liceului „Gheorghe Lazăr”, îi port adâncă recunoștință lui Cuza – Vodă, care i-a dat ființă!

— Da… ai dreptate! încuviință pictorul Crețulescu.

— Dar eu te-am întrerupt, iubite maestre; mi se pare că ai fi dorit să-mi povestești ceva în legătură cu Cuza-Vodă!

— (…)

— Ei, Cuza-Vodă nu era un om bigot. El respecta posturile din două motive: mai întâi că îl ținea din scurt Elena-Doamna să nu calce posturile sfintelor sărbători ale anului, și, al doilea, pentru că își dădea seama că e sănătos pentru organism, ca, din când în când, să lase la o parte: carnea, grăsimile, brânzeturile grele… și așa mai departe. Numai vinul n-avea rost să-l lase că acesta nu era de dulce! Așa că respecta toate posturile, cum se spune, cu sfințenie. Odată, în postul Crăciunului, a fost invitat la masă la Mitropolitul Primat al Țării… Și, printre altele feluri de post ca: pilaf cu mânătărci, tocană sârbească cu legume și ce-o mai fi fost acolo, s-a adus la masă și o ciorbă de linte cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar și sferturi întregi, după gust, stropite cu ulei de nucă și presărată cu boia de ardei iute. Lintea era mâncarea favorită a lui Cuza-Vodă. A mâncat domnul cu o poftă grozavă. Ba, la sfârșit, i-a spus mitropolitului care era tare bucuros c-o nimerise:

— Înalt prea sfinte, iartă-mă și lasă-mă să sorb din străchină zeama asta grozavă de varză acră, să-mi fac poftă, măcar că știu că nu se cade așa ceva!

— Măria-ta, i-a răspuns mitropolitul, ești stăpân să faci totul cum ți-e voia… Și, ca să nu fii singur la această trebușoară, iată că am să fac și eu la fel! Și deodată se auziră în sufrageria liniștită, două sorbituri puternice de parcă ar fi bâzâit doi bondari uriași, de rămase sărmana Elena-Doamna amețită și fără cuvânt! Apoi Vodă zâmbi, se șterse cu șervetul la gură și spuse:

— Ei, dar să știi, înalt prea sfinte, că mi-a plăcut combinația asta de linte cu varză acră, cum nu pot să-ți spun. Și celelalte mâncăruri mi-au plăcut, de ce să nu recunosc? Dar asta din urmă le taie pe toate… Și-acuma, ce ne mai dai… ceva dulce care să nu fie de dulce, că se supără Elenuța pe mine!

— Ferit-a Sfântul, măria ta. Nu face bucătarul meu așa ceva, cade el cel dintâi în păcat și-i om cu frica lui Dumnezeu. Acum urmează baclava cu nuci și alune, înclăită în miere!

— Minunat! strigă Cuza-Vodă plin de încântare.

— Nu cumva o fi lucrată în unt! sări Elena-Doamna.

— Vai de păcatele mele, mărită doamnă, s-ar putea una ca asta la masa mea în zi de post? Numai ulei de nucă!

— Dar, apropo, înalt prea sfințite. Bucătarul… aista tot așa de bine gătește și mâncărurile de dulce? voi să știe domnul.

— E de neîntrecut în toate!

— Ce spui? Și te-ar supăra să mi-l împrumuți și mie, din când în când, așa, mai cu seamă în posturile mari? Mi-a plăcut lintea aceea de neînchipuit de mult și parcă aș mai mânca de câteva ori.

— Cu toată dragostea, măria ta! Dorința măriei tale e lege! Vine când poftești!

— Și la bucătăria mitropoliei, cine-ți rămâne?

— Ajutorul lui… învățat de el, nicio grijă!

— Atunci, rogu-te, poimâine, fii bun și trimite-mi-l la palat, dis-de-dimineață, și-l rogi să-mi gătească din nou toate mâncărurile de azi!

— Și baclavaua? zâmbi mitropolitul cu șiretenie.

— Și! Mai e vorba?! îi întoarse domnul surâsul. 

— Atunci, ca să fie toate, precum au fost în această zi, poate că ar fi bine mărită doamnă, să-l trimit și cu vreo câteva sticle pecetluite din tămâiosul de azi?

— Nu poate, ci sigur! Numai să nu greșească să-l pună la gheață, că-i stinge buchetul. Să-l lase așa, că acum e iarnă!   Și l-a trimis mitropolitul pe bucătarul său, aproape în toate zilele de post mare și în zilele de post mai mic, timp de un an încheiat, să-i gătească măriei sale după datina din străbuni, până într-o zi când… Cuza-Vodă și Elena Doamna erau mulțumiți că respectă cu sfințenie rânduielile bisericești și-n același timp se hrănesc cu mâncăruri gustoase, așa cum ei nu mai mâncaseră până la acest iscusit bucătar. Și, într-o zi, după ce încheiaseră masa, ce-i vine domnului, nu știu, că puse să-l cheme pe bucătar să ciocnească un pahar cu vin cu el și să-i mulțumească pentru osteneala ce și-o dă spre a le găti bucate atât de bune! Bucătarul veni, Cuza-Vodă îi umplu paharul cu vin și-l întrebă satisfăcut:

— Spune-mi, rogu-te, meștere, cum faci de iese atât de gustoasă, de pildă, ciorba aceasta de linte pe care-o gătești tu? Că-ți mărturisesc cinstit: eu de multe ori am mâncat, la viața mea, linte, că-i mâncarea mea preferată, dar așa de bună ca până la tine, nu! Cum o faci? Între timp, bucătarul, fericit că domnul țării stă de vorbă cu el, așa ca-ntre vechi prieteni, dăduse vinul baldabâc peste cap și se amețise dintr-o dată, prinzând chef de vorbă. — Măria ta, eu îți spun, da` să nu afle Înalt prea sfințitul că-mi găsesc beleaua cu el. Nu mă mai spală toată Dâmbovița!

— De ce să-ți găsești beleaua, cum spusesi, cu sfinția sa? Fiecare meserie are secretele ei! Spune dară!

— Apăi, măria-ta, să știi că mare lucru nu e, zău, așa. Eu, la fiecare mâncare de post, pun la fiert și câte o halcă bună de slănină de porc… Și aia-i dă tot gustul!

— Vai de mine! țipă Elena Doamna. Cum ai putut să faci o asemenea nelegiuire, păgânule? Dar Cuza-Vodă își dete drumul la un râs d-ale de te-apucă sughițul… Și râzi, și râzi, de nu se mai putea stăpâni!

— Zii… ăsta a fost postul mitropolitului dintotdeauna, ai, proclet afurisit?

— Chiar așa, mărite doamne!

— Ei! Fie, că mi-a plăcut! mai icni Cuza scurt, odată!

— Pentru Dumnezeu, ce ți-a plăcut, Alexandre? întrebă Doamna țării indignată.

— Și postul, Elenuța, dar și rețeta de bucate ale acestui ipochimen. Dar tu, meștere, trebuie să te duci neapărat la sfinția sa, să i te mărturisești, să-l rogi să-ți citească și să te izbăvească de păcat, că pe capul tău cade! îl amenință domnul, zâmbind. 

— Las-să cadă, măria ta! Au fost bune toate cele ce vi le-am gătit? Au fost! Le-ați mâncat cu mare poftă? Atunci să vă fie de bine și gata. Că la mâncare de post, dacă nu-i pui și ceva de dulce, apoi n-are niciun gust! Așa să știți!

sursa: G. Băjenaru – Mici povestiri despre oameni mari