Viața manifestă uneori capricii stranii și nedrepte. Florian Pittiș, unul dintre cele mai ilustre și îndrăgite nume ale culturii românești, și un actor cu adevărat total, a fost în cea mai mare parte ocolit de muza filmului. Niciun rol cu adevărat demn de reținut – doar „un tânăr” în „Gioconda fără surâs” (1967, Malvina Ursianu), Puiu din „Frumoasele vacanțe” (1968, Karoly Makk), „al doilea tânăr” (și în carieră, și pe generic), în „Adio, dragă Nela” (1972, Cornel Todea), Greierele din „Veronica se întoarce” (1975, Elisabeta Bostan), motociclistul Radu, în „Serenadă pentru etajul XII” (1976, Carol Corfanță), Papagalul din „Mama” (1977, Elisabeta Bostan – unde, culmea, cea mai reușită secvență a fost eliminată la montaj, rămânând doar în vorspan, cum se zicea pe-atunci la trailer), un tânăr (al treilea…!) bișnițar, în „Rețeaua S” (1980, Virgil Calotescu), și în sfârșit un rol principal, alături de Magda Catone, în nesemnificativul „Înnebunesc și-mi pare rău” (1992, Ion Gostin).
În plus, a mai făcut „voci” în „Ultima noapte de dragoste” (1980, Sergiu Nicolaescu – dublându-l pe Duțu Găitan, care nu putuse face post-sincronul) și, la apusul vieții, în variantele românești ale unor filme americane de animație, inclusiv „Cars” (2006, John Lasseter – nu că regia ar fi avut vreo legătură cu dublajele din alte țări) – căci, printre multe altele, Florian Pittiș era și un Glas fără pereche. Timbrul său armonios, suprapus peste un stil de lectură rafinat, cu modulații molcome, l-a adus în auzul nostru casnic ani de-a rândul, comentând episoadele Teleenciclopediei și alte filme documentare – ultimul fiind „Sighișoara medievală” (2007).
Născut la 4 octombrie, 1943, în București, Florian „Moțu” Pittiș s-a impus în primul rând ca actor de teatru, pe scena de la Bulandra, cu roluri ca Lucius din „Iulius Cezar” de William Shakespeare (1968, regia Andrei Șerban), Fleance din „Macbeth” (1968, regia Liviu Ciulei), Camille din „Puricele în ureche” de Georges Feydeau (1969, regia Emil Mandric), Collin Talbo din „Harfa de iarbă” de Truman Capote (1970, regia Crin Teodorescu), Arlechino din „Mincinosul” de Carlo Goldoni (1971, regia Sanda Manu), Valentin din „Valentin și Valentina” de Mihail Roșcin (1972, regia Adrian Georgescu), Feste din „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare (1973, regia Liviu Ciulei), Alioșa din „Azilul de noapte” de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei), Alençon, Leicester și alte roluri, în „Elisabeta I” de Paul Foster (1974, regia Liviu Ciulei) – acesta fiind și primul rol în care l-am văzut pe scenă, la Icoanei, rămânând uluit de imensa disponibilitate cu care trecea de la umorul scăpărător la tușele lirice, de la sfiala comică a celebrului amant al Reginei la exploziile de energie ale altor personaje, și mai cu seamă în inegalabilul monolog final, pe o multitudine supremă de registre. Erau anii de glorie ai Cenaclului „Flacăra”, de unde Moțu nu lipsea aproape niciodată, iar cei care au apucat acele spectacole nu-i pot uita momentele de muzică, dans, recitare și mai ales pantomimă, atât de puternice și dense, încât te captivau total și era de-ajuns să le vezi o singură dată ca să ți se întipărească pentru totdeauna în minte, până-n cele mai mici amănunte – deși ar fi deplasat să încerci vreo imitație după varianta lui proprie de a recita în cheie comică fragmentul din „Scrisoarea III”, sau după pantomima cu care însoțea „Lordul John” cântat de „mirificul” Mircea Vintilă. Pentru o întreagă generație, acela a rămas adevăratul Moțu Pittiș, ca un luceafăr în constelația formată împreună cu Vali Sterian, Eugen Cristea, Mircea Bodolan, Mișu Stan, Gil Dobrică, Doru Stănculescu… fără a-l uita, desigur, pe cel ce-i adunase pe toți la un loc: talentatul și atât de controversatul Adrian Păunescu.
Tot în acea perioadă, Florian Pittiș l-a creat, în registru dramatic, pe Edmund, din antologicul spectacol cu piesa „Lungul drum al zilei către noapte”, de Eugene O’Neill (1976, regia Liviu Ciulei – cu Toma Caragiu, Clody Bertola și Victor Rebengiuc). Seismul din 4 martie 1977, care l-a smuls pe marele Tomiță dintre noi, a stopat definitiv reprezentațiile, așa că n-am reușit să văd decât un fragment difuzat ulterior la T.V.R. – eșantion incitant și răscolitor a ceea ce putea face Moțu din Edmund, pe scenă. În schimb, am compensat cu savurosul portret modernist-ironic al lui Radu cel Frumos, din „Răceala” de Marin Sorescu (1977, regia Dan Micu), cu dramaticul Piotr din „Micii burghezi” de Maxim Gorki (1978, regia Ioan Taub), etericul Ariel al lui Shakespeare, din „Furtuna” (1978, regia Liviu Ciulei) – remarcabile relații scenice cu inițiatul și inițiatorul Prospero (George Constantin), cu neprihăniții Ferdinand și Miranda (Ion Caramitru și Mariana核心 Mihuț) sau, prin contrapunct, cu teluricul Caliban (Victor Rebengiuc). A urmat, în 1981, tandemul Ludovic cel Mare/Domnul Loyal (roluri jucate alternativ/încrucișat cu Aurel Cioranu), în duplexul „Tartuffe” (Molière)/”Cabala Bigoților” (Mihail Bulgakov), în regia lui Alexandru Tocilescu – apoi, în 1985, Laertes, din „Hamlet” (tot Tocilescu), o interesantă construcție în două trepte, de la filfizonul amuzant din prima parte la răzbunătorul damnat din final. Pe lângă toate acestea, s-au mai reținut one-man-show-ul „Cântec despre mine însumi”, după Walt Whitman (1985), Teodoro din „Câinele grădinarului” de Lope de Vega (1988, regia Florian Pittiș), Philinte din „Mizantropul” lui Molière (1989, regia Valeriu Moisescu), Dr. Frank Bryant din „Meditațiile Ritei” de Willy Russell (1989, regia Florian Pittiș), Mortimer Brewster din „Arsenic și dantelă veche” de Joseph Kesselring (1991, regia Grigore Gonta), Sonnenstich din „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind (1991, regia Liviu Ciulei), Tiresias din „Antigona” lui Sofocle (1993, regia Alexandru Tocilescu) sau Jack din „Totul în grădină” de Edward Albee (1997, regia Tudor Mărăscu). După cum s-a văzut și din exemplele de mai sus, de la un moment dat, Florian Pittiș a abordat și regia de teatru – începând din 1979, cu un spectacol-duet alături de bunul său prieten Mircea Vintilă, „Față în față cu lumea”. A urmat unul dintre textele lui de suflet, „City Sugar”, de Stephen Poliakoff, tradus, montat și interpretat de el însuși (rolul principal: Leonard Brazil), sub titlul „Cum se numeau cei patru Beatles”, în 1980 – iar în 1981 a pus în scenă montajul de versuri și cântece „Poezia muzicii tinere”. Ultimul spectacol regizat de Florian Pittiș a fost „Black and White”, de Keith Waterhouse și Willis Hall, în 1997.
Personalitate artistică pe cât de complexă, pe atât de completă, Moțu ne-a îndatorat, după cum se întrevede deja din unele spectacole menționate anterior, și cu o porțiune importantă din cultura românească modernă – mai ales sub aspectul popularizării genurilor pop și rock. Încă de la începutul anilor ’70, a format un trio cu Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, sub bagheta sclipitorului regizor de televiziune Alexandru Bocăneț, care împreună cu Toma Caragiu ne-a părăsit la 4 martie 1977, în vârstă de numai treizeci și trei de ani. Fără să se rezume doar la interpretarea muzicală, a scris texte pentru Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă, Sorin Chifiriuc și alții, a tradus nenumărate piese, inclusiv cele mai importante din repertoriul lui Bob Dylan, și a publicat cronici muzicale în diverse periodice. În deceniul ușilor închise dinainte de 1989, Moțu Pittiș era sursa a sute și sute de discuri și casete introduse pe șest în țară, apoi copiate și răspândite printre iubitorii muzicii – era un adevărat „brand” să spui, despre câte un album: „Știi de unde-i asta? De la Moțu – și a ajuns în sfârșit și la mine, abia am făcut rost de el!” După 1989, când s-a dat liber inclusiv la concerte și spectacole, am avut ocazia să conversăm de câteva ori, pe la diverse manifestări artistice pe care le acopeream ca redactor la Radio NOVA-22. Fără să ne fi apropiat niciodată pe plan personal, mă trata cu cea mai dezinvoltă considerație, răspunzându-mi ca unui bun prieten la toate întrebările. Tocmai întemeia formația „Pasărea Colibri” (1992), alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, cu care a concertat până în 2001, înregistrând împreună patru albume: „Nu trântiți ușa” (1992), „În căutarea cuibului pierdut” (1996), „Ciripituri” (1998) și „Cântece de bivuac” (1999). În 1998, a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române și, după aceea, redactor-șef al postului Radio3net.ro. Ultima sa apariție, editată postum, este „Sunt tânăr, Doamnă” (2008).
La o vârstă destul de târzie pentru însurătoare, în ziua de 12 martie 1999, s-a căsătorit cu Niculina Anda, de profesie educatoare. Suporter de credință, a fost președinte al Senatului Clubului Aristocratic al Rapidului – și, toată viața, a fumat cu patimă Carpați de Sf. Gheorghe (la fel ca pitbullsemnatul, în acele vremuri). Din 1998 a devenit membru al masoneriei române, iar sfârșitul vieții l-a surprins ca purtător de cuvânt al Marii Loje Naționale din România. Suferea, de peste un an, de blestemul atâtor bărbați – cancerul la prostată, asupra căruia a impus menținerea unei discreții depline. S-a tratat cu sfințenie, dar se vede că miraculoasa lui stea era sortită să se stingă, cel puțin sub forma ei terestră – căci, după ce, pe 30 iulie 2007, s-a internat la Institutul Oncologic Fundeni, peste numai șase zile a urcat pentru totdeauna pe firmament. O mulțime de apropiați și admiratori l-au însoțit pe ultimul drum, spre parcela actorilor din Cimitirul Bellu, sub un neînduplecat plâns al cerului, având astfel și ocazia de a asista la o înhumare conformă cu straniile rituri masonice.
Unul dintre cele mai semnificative portrete i-l schițează Mira Iosif, în numărul 7 din 1973 al revistei „Teatrul”, descriindu-i jocul din „A douăsprezecea noapte” cu cuvintele: „…Feste, cel mai înțelept și mai trist bufon din comediile shakespeareene, [prinde] o surprinzătoare viață prin creația lui Florian Pittiș. Un joc de profunzime, interiorizat, cu straturi de semnificații, elaborat cu precizie în gest, privire și cântec, ne-a revelat un Feste-vagabond, un Charlot «avant la lettre», cu straiele lui Rică-Fante de Obor, un Feste care fumează cu disperare și înțelepciune, fiindcă știe tot ce se poate ști despre viață și moarte, despre dragoste și trădare, despre prietenie și nestatornicie, despre noroc și soartă. Un Feste care deschide și închide pagina spectacolului, îmbarcându-ne cu el pe o «Corabie a nebunilor».”
sursa: cinemagia.ro
