El o cunoaște pe ea într-un autobuz, se reîntâlnesc după o perioadă, între ei începe o poveste de iubire care se concretizează printr-o relație. Subiect banal, felie de viață anostă care n-ar atrage atenția nici celui mai incurabil romantic pasionat de povești siropoase de dragoste.
Și totuși, acesta este punctul de pornire al romanului scris de Pascal Bruckner, Luni de fiere, o relație obișnuită care se transformă într-o închisoare pentru cei doi (inițial) îndrăgostiți.
Didier și soția lui, Beatrice, pleacă într-o călătorie cu pachebotul în India. Pe vas, cei doi fac cunoștință cu Franz și Rebecca, un cuplu ciudat care le va schimba total viața. Povestea se construiește între trecut și prezent, între amintirile lui Franz și „timpul trăirii” din perspectiva lui Didier. Acesta din urmă devine confidentul lui Franz care îi povestește cum a întâlnit-o pe Rebecca, cum încet-încet s-a îndrăgostit de ea. Cei doi vor însă mai mult decât o stare de „îndrăgosteală” obișnuită și încep o nouă etapă a relației lor, una care implică perversiuni: urofilia și scatofilia. Chiar și așa, monotonia tot își face apariția. Dacă la început Franz credea că „în această femeie se amestecau secolele: curvă, mamă soție, muză, lolita, copilă, ea jongla cu rolurile feminității și, în adorația mea, o veneram ca pe un atom radiind de omenie„, mai târziu el începe să-i vadă limitările (educație, clasă socială) și profită de complexele ei de inferioritate pentru a o face să sufere: „Această ființă trufașă care mă supusese tuturor capriciilor ei era lipsită de cea mai elementară încredere în sine. Profitam fără rușine de acest lucru, nu încetam să ridiculizez tot ce considerasem mai înainte drept sacru. Rebecca se necăjea, izbucnea în plâns: bacanalele noastre se transformau în război. Ce vrei, nu le rănești bine decât pe ființele dragi, nu există nicio plăcere în a supăra necunoscuți.”
Roata se întoarce însă și după ce suferă un accident și rămâne paralizat, Rebecca se răzbună la rândul ei pe el bătându-și joc de infirmitatea lui. Astfel că sentimentele reciproce de iubire se transformă treptat într-un alt fel de trăiri intense, bazate pe ură, pe dependență și pe imposibilitatea de a renunța la o relație care nu face bine nimănui. Didier însă nu-și dă seama că mărturisirea lui Franz ascunde și altceva. El devine un simplu pion al eternelor jocuri ale distrugerii dintre Franz și Rebecca. Și Beatrice pare a fi victimă sigură, numai că ea reușește să scape, arătând o putere interioară nebănuită. Singurul care iese în pierdere este Didier.
Cartea poate fi citită din mai multe perspective. Poate fi romanul unei relații bolnăvicioase; poate fi povestea evoluției/involuției unor personaje. Dacă la început cuplul Didier-Beatrice pare a fi unul matur, Didier își dă seama că vrea mai mult decât plictisitoarea monogamie și își dorește o aventură cu mult mai interesanta Rebecca. Și dacă la un moment dat situația lor începe să semene cu cea a cuplului Franz-Rebecca, ca într-o privire în oglindă (mai puțin jocurile psihologice ale dominării), Beatrice găsește o soluție neașteptată și iese cu fruntea de pe urma tentativei de adulter a soțului ei. S-a spus că este un roman despre criza cuplului modern, sătul de monogamie. Majoritatea îl văd însă ca pe un roman pornografic din cauza paginilor care descriu scatofilia și urofilia Rebeccăi și ale lui Franz, greu digerabile, într-adevăr, pentru cei care nu sunt obișnuiți cu acest gen de lectură. Unii l-au citit și din punct de vedere psihanalitic, din perspectiva teoriei freudiene a fixației genitale. Până la urmă nu rămâne decât ideea că este greu să găsești resurse pentru a rămâne mult timp alături de cineva. Iar atunci când plictiseala pune stăpânire pe un cuplu, nu există decât două variante: să pleci sau să rămâi și să încerci să schimbi ceva. Mai există și o a treia opțiune: să nu vrei să pleci și să transformi viața celuilalt într-un calvar.
“Veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, bărbat sau femeie”, spune motto-ul ales de Bruckner pentru roman.
