Radu Beligan – Motto pentru un volum de memorii: „Nu vorbi niciodată despre tine. Scrie!”

În ciuda diferenței de vârstă dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales după ce am jucat rolul vagabondului din „Omul care a văzut moartea”. Făceam deseori vacanțele împreună la mare și ne pierdeam în lungi discuții peripatetice, el în plină facondă, eu fermecat de erudiția lui în multe domenii.

Eftimiu, care se născuse în Boboștița din Epirul albanez și n-a știut, până la șapte ani, nicio boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte și deținea secretul multor etimologii neașteptate. De pildă, îmi spunea el, cuvântul șandulie, cu care oltenii numesc covorașul de lângă pat, vine de la franțuzescul „descente du lit”. Cine și-ar fi închipuit că atât de neaoșul mujdei vine tot din franceză: mousse d’ail (adică spumă de usturoi)?

Cuvântul mișto, revendicat de țigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemțească „mit Stock”, adică „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiție bună. Un tip cu baston e un tip mișto!

Tot din germană ne vine și cuvântul șmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialiști în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operația era un smeker, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteț, imposibil de tras pe sfoară.

Odată, la Constanța, ne-am oprit în fața unei vitrine în care erau expuse vreo douăzeci de busturi în miniatură ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niște orori din ghips, trase în serie. Peste grămada de busturi kitsch, un anunț scris cu litere mari preciza: „OVIZI, 6 lei”.

Îmi amintesc explozia de râs pe care ne-a stârnit-o acest plural stupefiant și, de aici, considerațiile de ordin lingvistic. În fond, negustorul făcuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVID-OVIZI…

Cu totul neașteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachină și joben.

Dicționarul ne spune că patachină e planta numită în latinește Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot patachină se spune și unei femei de moravuri ușoare. Care e rădăcina acestei patachine? În București, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un „șantan” pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena niște fete vesele care circulau seara pe bulevard în fața „instituției”, ca să atragă clientela. Acestea erau „fetele lui Patac”, adică patachinele…

În ce privește cuvântul joben, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnată în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană Zylinder, în italiană cilindro), limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populară de „tilindru”. Explicația este simplă: cel ce a introdus în București prestigiosul acoperământ era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei și se numea Jobin.

Tot Eftimiu mi-a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte și un alt nume când sunt vii. Boul se cheamă OX când e pe patru picioare. Și când e tăiat se cheamă beef.. Vițelul viu se cheamă calf, mort se cheamă veal. Porcului i se spune pig când e viu și pork când e mort. Oaia este sheep când trăiește, și, când moare, devine mutton. De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemți: OX, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – pork; mouton – mutton; boeuf – beef!