Acum mai bine de 200 de ani, isprăvile unui pașă rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au păstrat până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorică îndepărtată și anacronică. Puțin se cunoaște în prezent despre personajul istoric Pazvante. Viața și isprăvile sale au fost însă strâns legate de suferințele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârșitul său a fost pe măsura vieții sale…

Viața și isprăvile celui care a dat limbii române una dintre cele mai vechi expresii, des uzitată și în prezent, sunt atipice pentru majoritatea pașalelor care au servit de generații întregi interesele Înaltei Porți. De fapt, îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe pașa Pazvante direct în cărțile de istorie turcești, el rămânând până astăzi singurul pașă care a îndrăznit să se revolte contra autorității supreme de la Stambul și să creeze un adevărat stat independent, cu capitala la Vidin, relații diplomatice private și monedă proprie. Pentru istoricii pasionați, Pazvante este și astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, lingușitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învățat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambițios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem a unui slujbaș de rangul doi din Balcanii începutului de secol XIX.

Băiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se năștea într-un sătuc din vilayet-ul Bosniei un copil a cărui faimă de mai târziu va străluci puțin, dar intens, în noianul de intrigi și taifasuri care zugrăvește perfect imaginea unui Imperiu Otoman a cărui stea începea să apună. Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuțul Osman duce în spate o zestre genetică diversă și un caracter pestriț și maleabil, cum numai Balcanii puteau da naștere în acele vremuri. Există o sursă conform căreia Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuți la islam din simplul motiv că astfel erau scutiți de taxele comerciale percepute de turci cetățenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există însă mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii românești.

Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akingii bosniaci ale orașului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivație a poreclei Pasban-Oglu, adică „fiul gardianului”. Bunicul său era născut în Bosnia din tată turc și mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari și turci. Tipic balcanic!

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, își însușește primele noțiuni de politică și se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de preceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viață în fața pericolului de a sfârși în ștreang. Prins de autoritățile turce, are de ales între spânzurătoare și exil. În urma intervențiilor bunicului și datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte și fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoștințe ale bunicului.

Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiș, într-o barcă, apele Dunării și ajunge în Țara Românească. Aici, după multe peripeții, datorate caracterului său bătăios și a câtorva scandaluri provocate de escrocarea unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiați ai domnitorului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, șmecherie, tâlhărie…

Aflat în elementul său printre demnitarii fanarioți care parazitau Țara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge șef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din București, oferindu-și serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistență și ambiția nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani șef al gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului Mavrogheni.

Fire sensibilă, simte o stranie atracție pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască și să se împrietenească cu renumitul poet revoluționar grec de origine aromână, Rigas Feraios. Atras de frumusețea domnițelor românce de la curte, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o așa-numită jupâniță Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ținut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau rang social.

Pofta de glorie și mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ținută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioți mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află și, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultima instanță, de către intervenția lui Rigas Feraios, dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni.

Pazvante trece înapoi Dunărea și organizează o bandă de turci și albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung și în lat. Reușește astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că, dacă va fi pus agă, va dubla peșcheșul trimis Înaltei Porți. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulțumit, dorește să ajungă pașă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistențele lui, el strânge o armată de mercenari aduși din toate colțurile Europei și se răscoală împotriva stăpânirii turcești a sultanului Selim al III-lea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa creează un stat independent cu capitala la Vidin și se autoproclamă pașă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relații diplomatice cu toate țările din jur, ajungând chiar să-și deschidă un consulat în Republica Franceză. În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munții Balcani, cetatea Belgradului și orașul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată monedă proprie, care pe o parte îl înfățișa, iar pe cealaltă avea gravată pușcăria din Sofia.

Jaf și durere în Valahia

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediție militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni, condusă de agă Husein Küçük. În mod bizar, armata lui Küçük nu reușește să cucerească Vidinul și, implicit, să-l captureze pe Pazvante.

Pus în fața acestei situații, agă Küçük dă vina pe domnitorul fanariot din Țara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangerli trebuie să plătească oalele sparte. În consecință, sultanul emite un firman de mazilire și execuție a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de agă Küçük la data de 18 februarie 1799.

În vara aceluiași an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvante și se hotărăște să-l numească, în sfârșit, pașă de Vidin, impresionat de ambiția de neoprit a băiatului din Balcani.

Stăpânit de o sete nestinsă de bani și bunuri, Pazvante întreprinde unele dintre cele mai crunte expediții de jaf și distrugere din întreaga istorie a Țării Românești. Bolnav de ură, nu se mulțumește cu jefuirea satelor și târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor și uciderea bărbaților, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români, precum și la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Țara Românească.

În anul 1800, trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc și incendiază Craiova; dintre cele circa 7000 de case de la acea vreme, doar 300 sunt salvate de incendiu. Această situație îl determină pe domnitorul fanariot Alexandru Moruzi să își ceară singur automazilirea.

În ianuarie 1802, Bucureștiul este cuprins de panică la aflarea veștii că Pazvante și-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Șuțu fuge și ordonă garnizoanei de arnăuți albanezi să apere orașul. Aceștia se ceartă între ei, fiecare agă dorind să dețină comanda. Bucureștiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii și cerșetorii locali. Situația dramatică ia sfârșit odată cu intervenția brutală a trupelor turcești care restabilesc ordinea.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil al istoriei românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reușesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor.

Într-una din încleștări, Jianu ajunge să se lupte personal cu Pazvante și îi scoate un ochi cu iataganul, de unde acesta se alege cu porecla „Pazvante Chiorul”. Grav rănit, este salvat de garda sa personală.

Haiducii continuă incursiunile peste Dunăre. În anul 1809, aceștia incendiază Vidinul și Plevna, distrugând baza de operațiuni a lui Pazvante de la Turnu Măgurele. După aceste evenimente, nu mai există referiri clare la viața lui Pazvante.

Sfârșitul său rămâne neclar. Unele surse spun că a murit la 27 ianuarie 1807, otrăvit la ordinul sultanului. Alte variante susțin că a murit în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu.

Cert este că numele său a rămas în memoria colectivă mai ales prin expresia „pe vremea lui Pazvante Chioru’”, simbol al unor vremuri tulburi și violente.

În orașul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute și astăzi moscheea, biblioteca și cazarma construite în vremea lui Pazvante.