Ziua de marți, 15 mai 2012, a însuflețit Ateneul Tătărași. Cu fiecare privire, cu fiecare intenție de a păși, de a înainta pășind, mai întâi cu gândul emoției curate și a bucuriei licurinde din suflet știind că, din moment în moment, vei cunoaște două ființe a căror inimă pulsează de plăcerea de a crea personaje dăruindu-se, cu seriozitate, credință și profunzime teatrului, emoția devenea o locuință neîncăpătoare a întâlnirii dintre oameni. Serile Filmului Românesc, alături de cinefili, echipa organizatoare a Asociației Studenților Jurnaliști, reflectoarele trosnind a joc de culoare, scaunele înmuiate-n albastrul călimării au prins viață la Iași, în cea de-a doua zi de proiecții, mulțumită prezenței celor doi maeștri ai vieții filmului românesc: Sergiu Nicolaescu și Vladimir Găitan. Mărturisiri despre amintiri, prietenii reorchestrate sub semnul admirației, o descoperire a identității printr-o permanentă raportare la tradițiile ortodoxe. Toate acestea impregnate de simțul istoriei apăsătoare, unde “Tot ce aveai în spate te urmărea ca un blestem.” În acest cadru, aflăm că sentimentul libertății există datorită muzicii cu substanță ascultate, care era singura evadare pentru maestrul Vladimir Găitan.  

Dacă ar fi să dați o definiție amintirii, aceasta ar fi…  

A le da o definiție amintirilor mi se pare destul de complicat. Nu m-aș hazarda în momentul acesta. Amintirile pot fi copleșitoare, pot fi plăcute și pot să fie cumplite… Pentru mine, definiția amintirii e o definiție în care nu știi ce să cuprinzi. Imaginează-ți că pot fi niște amintiri cumplite care nu se pot exprima, dar pot exista și amintiri foarte plăcute într-o viață de om. Și-atunci, cum să formulezi toată această stare? (…)   

Ce amintiri prețioase aveți din anii de liceu?  

În primul rând, sfintele sărbători care aveau o poezie și o bucurie extraordinare! Mirosurile care îmbrăcau casa ca un brad de Crăciun sau ca un cozonac de Paște… Spațiul în care casa părintească era așezată, cu biserica Mirăuți la câțiva metri – unde mă jucam și unde fusese miruit Petru Rareș, cu o încărcătură de istorie și de cultură fantastică, cu Cetatea Sucevei, care era chiar în spatele grădinii noastre. Țin minte că săream, cum se spune, pârleazul și locul meu de joacă erau zidurile Cetății Sucevei. Ce poate să-și dorească un copil mai frumos decât atât, un spațiu atât de generos? Am refuzat să mă apropii de computer pentru a nu renunța la carte.  

Ce reprezintă cărțile pentru dumneavoastră?  

Enorm. Reprezintă un lucru de care nu mă pot despărți nici acum, în epoca aceasta modernă. Am refuzat să mă apropii de computer pentru a nu renunța la carte. Și, crede-mă, că stă plin de praf, abandonat de feciorul meu și nu mă apropii de el. Fiica mea mi-a făcut o propunere: să îl donăm unui copil necăjit, și o să o fac pentru că, deocamdată, nu doresc să mă apropii de el. Prefer să citesc o carte.   

O carte pe care nu ați lăsa-o nicicând din mână…  

Acum îl citesc pe Djuvara, care mă încântă cu al lui condei și cu poveștile lui extraordinare.   

Cum și de cine era interpretată lectura adolescenței dumneavoastră?  

Era o literatură rusească, care era și obligatorie și care era, te rog să mă crezi, și foarte bine făcută. Îmi amintesc titluri ca: Timur și băieții lui (Arkadi Gaidar), Strada mezinului (Lev Kassil), Tânăra gardă (Alexandr Fadeev)… Era foarte multă literatură rusească.   

Ce muzică asculta adolescentul Vladimir Găitan? Între timp s-au schimbat preferințele dumneavoastră muzicale? Care sunt acestea?  

Ascultam Demis Roussos, dar aveam și cultul muzicii românești. Nu am fost răsfățat cu mașinării și aparate. Făceam și noi ceaiuri. Aveam un tes pe care îl căram cu rândul pentru că era extraordinar de greu și, crede-mă că aveam sentimentul că suntem destul de liberi, chit că, în jurul nostru, dictatura începea să-și facă treaba. Au existat și pentru noi foarte multe evadări, și ele, erau în zona aceasta a muzicii. Preferințele mele muzicale nu s-au schimbat, sunt tot potolite și liniștite, se duc în zona unei muzici serioase. Îmi place jazz-ul foarte mult, îmi plac cântăreții serioși, cu substanță. Nu pot să înțeleg muzica actuală, house, care bubuie neîntrerupt și are o singură tonalitate. Îmi fac probleme mari pentru cei ce o ascultă.   

Vă mai amintiți de colegul/colega de bancă din liceu?  

Da. Am avut plăcerea și onoarea să fiu coleg de bancă cu Alex Ștefănescu, marele critic literar, un om de cultură, un model, deci nu pe oricine (zâmbește).   

Ați mărturisit, în repetate rânduri, faptul că țineți foarte mult la breasla medicilor. V-ați fi dorit să fiți medic? A existat ideea de a face medicină?  

Atunci nu. Îți mărturisesc că prima oară am dat la geologie. Am fost pasionat de ideea de munte, de cercetare și, în condițiile acestea, am și dat la geologie. Aflând că am căzut cu o medie foarte mare, am fost uimit și, cineva, a avut răbdarea să-mi explice că aveam un dosar foarte prost – tatăl meu era deținut politic, iar geologia era un domeniu controlat de instituțiile de stat și cei cu un dosar prost nu aveau acces la o asemenea informație. Sora mea a trebuit să plece la Cluj, unde era o deschidere mai mare. Am trăit perioadele acelea cumplite. Tata fiind intelectual, absolvent de Drept, sora mea trebuia să aibă o medie peste opt, în timp ce un copil de proletar putea să aibă și 5 și 4.80 și intra. Ce am trăit a fost cumplit! Tot ce aveai în spate te urmărea ca un blestem. De exemplu, într-o zi, profesorul meu de sport a dat plasa de la volei mai jos și a jucat tenis și a fost la un pas să fie dat afară din școală, pentru că tenisul era considerat un joc burghez. La Suceava era interzis, de altfel, în fiecare orășel era un zbir care îți spunea: Nu, tovarășe! Tenisul e un joc burghez. Ideea de a face medicină nu a existat nicio secundă. Există simpatia pentru breaslă, de când cu rolurile acestea multe de medic, cu care am reușit să mă identific. Mi le-am însușit și vreau să spun că am avut plăcerea ca, la un moment dat, într-un spital în care eram cu fiica mea, să se oprească un medic distins și să-mi spună: Domnule Găitan, eu nu sunt fanul serialului în care joci. Nu te supăra pe mine. Dar, fără să vreau, am văzut câteva episoade și dumneata faci breslei mele un mare serviciu, cu personajul ăsta luminos și omenos pe care-l joci – profesorul Toma. Ne faci un serviciu tocmai acum – când noi trecem printr-un moment foarte urât, în care presa și mai multă lume, din șpagari nu ne scoate și vreau să-ți spun, pentru toate acestea un sincer: Mulțumesc! Am avut un moment de satisfacție pentru că sunt anumite lucruri pentru care ești răsplătit în acest fel. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte mulți oameni îl iau în mână și îl frământă.  

Cine a fost persoana care v-a dăruit cuvintele potrivite în momente potrivite, cine v-a călăuzit pașii și v-a modelat conținutul sufletului? Cine a fost mentorul dumneavoastră?  

Primul a fost, fără doar și poate, Petre Gheorghiu, care m-a pregătit pentru facultate. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte mulți oameni îl iau în mână și îl frământă. Unul din acești brutari cu mare talent, care m-au frământat, a fost și Lucian Pintilie, a fost și Sergiu Nicolaescu, a fost și Giurchescu, regizorul și directorul teatrului în care am fost angajat. Fiecăruia îi datorez o bucățică din nașterea mea ca actor.   

Pe cine a admirat Vladimir Găitan și încă mai admiră? Ce conotație vă trezește acest cuvânt, admirație?  

(nostalgic, cu lacrimi în ochi): Îmi trezește o conotație absolut specială pentru că mă gândesc la două umbre – una este a lui Ștefan Iordache și cealaltă este a lui Gheorghe Dinică, care m-au onorat cu prietenia lor… a lui Emil Hossu, care mi-a fost un prieten apropiat. Odată cu vârsta, înțelegem ce colegi și ce prieteni extraordinari am avut lângă noi și cât de mult ne lipsesc pe scenă și în viața civilă, cum spun eu. Oamenii aceștia îmi lipsesc foarte mult, foarte mult și mi-e dor de ei. Mi se face dor și de Amza… 

Când spuneți istorie, la ce vă gândiți prima dată?  

La existența noastră, în primul rând, la originea noastră, la identitatea noastră. Trebuie să aflăm, să găsim istoria și să o respectăm. Generația voastră are dreptul să știe istoria reală. Generația mea a fost îndopată cu sloganuri și minciuni care n-au nicio legătură cu istoria românilor.   

Ce ar trebui să reținem despre Suceava și oamenii acelor ținuturi?  

Ar trebui să reținem teoria mea. Și anume, o ocupație străină, de calitate, are și bile albe. Și când spun asta, mă gândesc la ocupația austriacă, care a existat în Bucovina. Bucovina este vândută de turci austriecilor și granița se face la Burdujeni. Austriecii ne iau foarte în serios și ne învață să scoatem animalele din casă, să le facem grajd separat, să ne facem actele în ordine, să dăm Bună ziua!, să fim curați, să ne spălăm, să văruim casa în fiecare primăvară. Și toate astea se văd în Bucovina, se văd și-acum. Este o educație făcută, inițial, prin constrângere, care se răsfrânge și astăzi asupra oamenilor și ținuturilor. Erau acele legi foarte dure care te obligau să fii civilizat. Stau acum și mă întreb dacă a fost rău. Eu zic că n-a fost rău.   

Faceți parte dintr-o familie ale cărei origini conțin atât elemente poloneze, evreiești, cât și de factură română. În care din acestea vă regăsiți, cu predilecție?  

Mă regăsesc, în toate, câte puțin. Am făcut și afaceri bune și partea asta aș spune că e cea evreiască, cea de inginerie o regăsesc în bunicul meu, care era un tip aprig și foarte gospodar, în blândețe mă recunosc în mama (mama era poloneză nobilă, de origine nordică). Și toate astea fac, ca atunci când observ anumite comportamente de-ale mele să zic: aici a funcționat polonezul, aici a funcționat românul, aici a funcționat partea mea evreiască.   

Ce însemnau tradițiile în familia dumneavoastră?  

Enorm. Erau tradiții ortodoxe. Eram lângă biserica Mirăuți. Sunt un om cu frică de Dumnezeu, respect aceste lucruri și cred că fără ele n-am avea nicio identitate. Fără aceste simple lucruri. M-ai întrebat inițial despre amintiri, respectul față de tradiții, frica de Dumnezeu, sunt lucruri care ne fac să fim adevărați. Prefer bisericile astea simple…   

Vă amintiți cu plăcere de o amintire pe care ați conservat-o pe parcursul vieții de familie?  

Sunt multe, pe cele mai frumoase din ele și acum le trăiesc. Am luat-o pe fata mea și am dus-o de sărbători la Voitinelul de Sus, lângă Putna, unde am niște prieteni și, înainte de-a ajunge la ei, am dus-o la cimitir și, acolo, fata mea, la 25 ani a descoperit niște nume. De exemplu, ea n-a știut niciodată că eu am mai avut o surioară, Oltea. E prima oară când povestesc… care a murit din cauza unui soldat rus, bețiv, care a tras cu mitraliera în timp ce mama o alăpta și rafala aceea a trecut prin părul mamei și, din cauza spasmelor, a șocului, în câteva săptămâni, surioara mea s-a stins. Eu am convingerea că este îngerașul meu păzitor și întotdeauna vorbesc cu ea. Și faptul că s-a născut în Oltenia când mama era în refugiu, – când venea valul de ruși, care erau odioși, nevestele de ofițeri erau trimise în Oltenia, pentru a fi protejate… Și mama, care era nevastă de ofițer, a fost trimisă în Oltenia. Și acolo s-a născut surioara mea, pe care mama a botezat-o Oltea, în semn de respect. Și așa, fiica mea a descoperit că și mama a fost înfiată de o familie de nemți bogați care au divinizat-o și au măritat-o cu tata. Și numele acestea nemțești erau toate trecute pe cruce. Eu nu am luat-o pe Gloria niciodată să-i povestesc lucrurile astea. A fost momentul în care a rămas uimită și m-a întrebat: Cine sunt oamenii ăștia?. I-am răspuns că sunt neamurile noastre și a început să plângă, ea fiind foarte sensibilă. Recent, am descoperit o biserică cu hramul Doamna Oltea, care mi-e foarte dragă și are și ceva din Sf. Parascheva și acolo mă duc. E o biserică simplă, de cartier, foarte săracă. Prefer bisericile astea simple. Eram dispus la compromisuri din dorința de a nu lipsi nimic familiei mele   

Dacă ar fi să faceți o radiografie morală și lumească, deopotrivă, a valorilor actuale și a culturii românești, cum ar arata aceasta?  

Trebuie să-ți mai fac o mărturisire, pentru că azi suntem la momentul mărturisirilor. Eu nu sunt foarte mândru de tinerețea și de viața mea. Am făcut multe compromisuri. Am fost generația compromisurilor. Eram dispus la compromisuri din dorința de a nu lipsi nimic familiei mele. Eram decis să fac orice ca să fie bine acasă. Noi așa am trăit, în frică și în dorința ca voi, copiii, să nu simțiți umilințele… Mi-aduc și acum aminte de cozile imense la unt. Când am găsit o casă pe pământ, primul lucru pe care l-am făcut au fost sobele, în zece zile, din dorința de a-mi proteja familia. Am furat 100 de cărămizi pentru că nu se găseau de vânzare. Am furat dintr-un șantier socialist 100 de cărămizi. Sunt lucruri pentru care eu mă întreb, de multe ori, dacă am dreptul să dau sfaturi de moralitate. Cum să vin eu acum și să țin lecții de morală? Ar fi total necinstit. Pentru că pe toate astea le-am făcut. Nu mai am timp să mai spun povești și minciuni. Nu vreau să duc povara unei minciuni à la long că ce… am fost un Făt-Frumos pe cal alb? Nu, am fost un om cu multe slăbiciuni, cu multe păcate și defecte și îmi asum, nu sunt mândru de ele, dar am singura consolare că, acolo, unde am putut, am făcut bine, nu am făcut rău la nimeni. Ce am făcut eu, au fost doar porniri egoiste și satisfacții personale, sper că fără să rănesc și să fac rău și lucrul ăsta mă face să mă accept așa cum sunt.  

În ce mod credeți că susține teatrul puterea valorilor contemporane?  

Este o salvare a voastră și văd în teatru salvarea noastră, a tuturor. Are o poveste. Trebuie să vă agățați de ea și să n-o lăsați să dispară. Eu mi-am făcut datoria și cu multe sacrificii. Am salvat spectacolul de teatru, am jucat în niște condiții îngrozitoare, pe un frig…! Ce frig era în teatre! Oamenii stăteau cu paltoanele pe ei, cu fulare, cu căciuli, mâinile erau înmănușate… aplauzele erau înăbușite… sunau înăbușit… Asta nu se uită.   

Poate schimba teatrul oamenii?  

Da! Sunt convins că e o formă de întoarcere la cultură, absolut necesară. De câte ori reușesc eu, Vladimir Găitan, să mă duc la teatru la colegii mei, să văd un spectacol, plec de-acolo alt om. Sunt mai bogat, sunt mai frumos, sunt mai drept… Parcă s-a întâmplat ceva, parcă am făcut o cură de seruri minunate. Cartea și teatrul rămân salvările noastre.   

Despre filmul Ultimul corupt din România  

Filmul Ultimul corupt din România este o ironie adusă societății de astăzi, o continuare a poveștii din Poker, în regia lui Sergiu Nicolaescu, care surprinde protagoniștii în momentele-cheie ale profesiei lor. Referindu-se la acest aspect, actorul Vladimir Găitan precizează: Filmul lui Sergiu, comedia pe care ați văzut-o astă seară, s-a născut dintr-un spectacol de teatru, pe care, culmea ironiei, îl jucăm, și acum, în Teatrul de Comedie, cu mare succes. Poker este la seria a II-a. Am schimbat doar titlul, personajele sunt aceleași, bineînțeles că sunt și unele personaje noi. În personajul meu, ca doctor estetician, îmi doresc să ajung Ministrul Sănătății, și ajung Ministrul Sănătății. Visul meu este să hotărăsc eu ce salvări comand și să-mi cumpăr un Ferrari pentru a mă deplasa. Acest film este, fără doar și poate, o operație destul de dureroasă, pe viu, cu un bisturiu destul de bont, fără anestezie și este societatea noastră, în care regăsim multe personaje – în toți miniștrii și în toată lumea asta care se învârte în jurul nostru și pe care îi recunoaștem. Ultimul corupt este o poveste care ne privește pe toți.   

Reporter: Ștefania Argeanu