ea se va duce la culcare devreme, si de acum
nu va mai lua, o vreme, masa de seara cu noi
aici, jos – (pustie va fi, fara ea, masa cu fum
înghetat pe tablie, a sufrageriei – si goi
peretii, arzînd cu o mata luminiscenta –
fara de umbra ei). aici, în aceasta joasa existenta,
noi vom cina, înca tinînd-o minte pe ea,
si singuri, si stiind ca ea tremura sus, undeva…
sa ne alegem miscarile atunci, si sa spunem
– fara s-o credem – cînd ne mai aruncam, fara sa vrem,
privirile pe fereastra – sa spunem ca în aceasta înceata
singuratate, se va deschide un cub de timp adormit
cu fiinte, fara realitate, chircite la un camin amortit
si pîndindu-i, fara credinta, coborîrea, mereu amînata.
Scoborâta tristete – Mircea IVANESCU
Lasă un răspuns