Când alegi să cumperi o carte și apoi să îi oferi minute, ore, zile din timpul tău liber, cazi la o înțelegere cu motivația. Fie că te plictisești, fie că vrei să încerci altceva sau să îți completezi o colecție, fie că mai dai o raită pe un teren de joacă cunoscut pentru că ți-e familiar și ți-e bine acolo, fie că vrei să îți lărgești orizontul, pui ochii pe o carte. Acea carte pe care în acel moment simți că vrei să o ai în bibliotecă. Orice te poate convinge. Cronicile pe care le-ai citit, recomandările altora, amabilitatea librarului, coperta, zâmbetul irezistibil al persoanei care a pus mâna pe un alt exemplar în același timp cu tine, notorietatea autorului sau, dimpotrivă, prezența sa inedită pe piața de carte, dispoziția cu care ți-ai început ziua.
Hai să spunem, totuși, că mergi pe recomandări. În acest caz ar trebui să te intrige mai mult ce nu se spune despre cartea cu pricina, ce poți afla singur, ce poate confirma sau infirma părerea celui care face recomandarea și să îți dorești, după ce ți-ai făcut o idee despre ce îți oferă autorul, să o răsfoiești, să o pui într-un context, poate cel personal, și să îi adaugi finalul în colecția de finaluri pe care memoria o supraveghează cu ochi critic.
Editura Adenium din Iași a lansat deja pe piața de carte, în varianta revăzută, un titlu care sigur nu te va lăsa indiferent pentru că vizează tocmai acea curiozitate a cititorului mereu în căutare de altceva. Este vorba despre volumul Damele din pălărie: Pseudospionologykos semnat cu pseudonimul InimaRea. De ce ar trebui să te intereseze acest titlu? În primul rând pentru că tu și părinții tăi ați trăit într-o Românie comunistă supravegheată 24 de ore din 24 de Big Brother-ul Sistemului, Securitatea, și v-ar plăcea să știți ce este în mintea unui fost securist, care după 1989 își continuă activitatea la Serviciul Român de Informații. Cui nu i-ar plăcea să treacă dincolo de declarațiile oficiale și de comunicatele de presă și să tragă cu urechea la discuțiile unor angajați ai Ministerului Afacerilor Externe (MAE), Serviciului Român de Informații (SRI), Ministerului de Interne (MI), Ministerului Apărării Naționale (MApN)? Ei bine, paginile de proză pe care le propune spre lectură InimaRea fac posibilă această fantezie, personajul principal fiind unul din interiorul Sistemului.
Oscilând între ironie, autoironie, pseudospionaj și satiră politică, autorul volumului pe care Editura Adenium îl propune spre lectură semnează cu pseudonim amintind de numele de cod pe care angajații serviciilor secrete și le însușesc. Pe numele său adevărat George Tudor, InimaRea pătrunde cu ajutorul condeiului în însăși inima bântuită de fantomele trecutului, de afacerile murdare ale prezentului și de dramele personale ale unui colonel rătăcit printre securiști de 25 de ani, hrănit și hăituit de aceștia în mare parte a vieții sale de adult. Deși le urăște felul de a fi, le și pupă mâna pentru a se bucura de beneficiile care vin la pachet cu o astfel de “meserie”. Duce o viață dublă, ca orice securist care se respectă, știe asta, dar are suficient umor pentru a se autoironiza și a-și înjura printre dinți colegii. Are de făcut atât de multe confesiuni înduioșător de murdare și de îmbibate de felul de a fi al securiștilor și al victimelor securiștilor, încât pe unele chiar ai vrea să ți le notezi undeva.
“Înainte era patriotic să fii ticălos, așa cerea Partidul, Țara sau cauza socialismului și comunismului. Dar acum cine-ți mai cere să furi, să minți, să înșeli și să aduni ca disperatul — să razi tot, nimic să nu rămână în urma ta, de parcă ai fi veșnic? Fără alibiul patriotismului, ticălosul patriotic a rămas ticălos pur și simplu, fiindcă așa era — nu devenise prin educație. Eu nu am fost așa — asta-i toată povestea! Nu că n-am vrut. N-am putut, cum n-am putut fugi mai departe…” spune el în una dintre cele 157 de pagini ale volumului Damele din pălărie: Pseudospionologykos.
Jonglând cu familiaritatea discuțiilor între prieteni și cu stilul pamfletar, Theo, personajul-povestitor din Damele din pălărie, omul din interiorul Sistemului de Securitate, nu încearcă o secundă să se facă plăcut. Mai degrabă își face un bine și pozează în incomodul de serviciu. Își leapădă păcatele din trecut ca pe niște haine murdare și se îmbată cu libertatea aparentă a cuvântului, își face radiografia propriului schelet de securist din dulap și merge pe firul relațiilor personale pentru a-și înțelege viața. Nu ezită să cocheteze cu însăși trivialitatea, fără însă a o lăsa să dețină controlul, pentru a-și atinge scopul. Lipsit de pudoare, dar lucid, extrem de lucid și tranșant, omul lui InimaRea se dedă la caracterizări de o exactitate care accelerează pulsul. Fie că este vorba de șefi, de subalterni, de femei, de prieteni sau de el însuși, Theo calcă în picioare superficialitatea și “trebuie să-ul” și întreabă, mărturisește, investighează, merge pe firul adevăratelor intenții. Despre felul de a fi al unui ministru, de exemplu, îi avertizează amical pe cititori: “Un tip afabil, chiar puțin onctuos — îi simți nevoia de a fi aprobat, semn că e încă nesigur, nu și-a format reflexele de stăpân.”
Așadar, nu există dubii, odată făcută alegerea de a citi Damele din pălărie, în privința stilului. Pe parcursul celor 157 de pagini ai plăcutul sentiment că ești la o bere prelungită cu un prieten care își scrie memoriile și îți vrea mai întâi părerea. Apostroful și liniile de dialog folosite cu generozitate, povestirea la persoana întâi singular, umorul te urmăresc și te atrag de partea povestitorului, iar jargonul securiștilor și limbajul codificat te fac să simți că informații de o importanță capitală îți sunt picurate în ureche. De la “zic și eu”, “vă spun, doar mă știți”, “alde”, “dom’ne”, “moârlanul”, “bulangii”, la “fripturiști”, “are baltă pește”, “ce s-o mai mermelim”, “ce se tace, nu se fluieră”, “Marea Vrăjeală” (Revoluția din ’89) trecerile sunt atât de firești, încât nu are cum să nu îți fie simpatic colonelul Theo, informatorul la dispoziția ta.
Totodată, tonalitatea pe care InimaRea o dă povestirii are ceva din ritmul discursurilor bătrânilor care se conving o dată în plus că era mai bine pe vremea lor, așa rău cum era, că prea multă libertate duce la comportament incontrolabil și citindu-l te gândești că da, ceva din senilitatea bătrâneții se zbate în mintea unui securist cu vechime care nu mai poate funcționa ca un om obișnuit.
La începutul paginilor de proză cu valențe autobiografice puse cap la cap de InimaRea îl găsim pe acest Theo-securistul vorbăreț la Biroul de Presă al Serviciului de Informații ocupându-se de surse, de ce apare și de cum apare în presă. Este mult mai relaxat și mai dispus să se spele pe mâini decât șefii săi înfipți în posturi cheie. Își dă cu părerea despre aproape orice: despre situația economică și politică a țării, despre afacerile frauduloase de după ’89, de genul SOV Invest și FNI, despre deteriorarea relațiilor cu femeile din viața sa, despre viața sexuală a șefului, despre ipocrizia oamenilor din presă pe care îi are colaboratori. Practic este o enciclopedie ambulantă a vieții de birou a unui securist. Pe măsură ce înaintează, însă, în desfășurarea intrigii propriei vieți, ca într-un joc de șah, își schimbă strategia. Preia unul dintre posturile acelea cheie pe care le detesta într-o vreme și face loc protocolarului în comportamentul său. Începe să îi placă gustul ordinelor și aroganța, autosuficiența bărbatului important. Până spre final dă, însă, peste noi și noi indicii care îl ajută să înțeleagă că numirea sa nu este una întâmplătoare. Ba, mai mult, află cu stupoare că femeia cu care are o relație a apelat la oamenii săi din interiorul sistemului pentru a-l vedea pe un scaun de șef. Astfel, ultimele pagini îl surprind îndreptându-se cu o viteză amețitoare spre cele mai crunte necunoscute din viața sa: cine sunt eu, de fapt? cine este femeia aceasta de lângă mine?
Dincolo de “subiectele de presă” abordate cu un ton zeflemitor și tranșant și dincolo de incursiunea în “planul de evacuare al Serviciului de Informații” din România comunistă și postcomunistă, Damele din pălărie exploatează umanul, întorcându-l pe toate fețele. Diferențele de gen, teama de singurătate, nevoia de recunoaștere și de autoflagelare, invidia, ispita trădării, gustul dulce-amărui al bârfei sunt aceleași, fie că lucrezi cu informația, fie ești în fruntea unei țări, fie că faci curățenie în toaletele publice sau lucrezi pământul, pare să ne spună InimaRea prin intermediul personajului său. Indiferent cât de important, cât de puternic sau cât de mic te simți, poți fi urmărit și pe întuneric și măcinat în orice secundă până în măduva oaselor de iubire, de ură, de indiferență, de glorie sau de nimicnicie, de ratare. Ce face, însă din stilul lui George Tudor, alias InimaRea unul original? Răspunsul este cât se poate de simplu. Umorul purtat prin toate registrele și cu o țintă precisă: plăcerea cititorului și curiozitatea acestuia.
Damele din pălărie: Pseudospionologykos, volum de proză scos în ediție revăzută de către Editura Adenium în 2013, în cadrul colecției Punct Ro. Proză, este, în cele din urmă, o incursiune lipsită de pudoare în trecutul și prezentul “informatorilor”, în instrucțiunile de folosire ale vieților acestora și nu lasă loc plictiselii să saboteze ascensiunea spre final. Se citește ușor, cu zâmbetul pe buze, cu sprânceana ridicată din când în când a mirare și poate a dezaprobare, dar cu plăcerea mereu la pândă.
