Disciplina ca „feudă”. Și de această dată, avem de-a face cu o mentalitate veche pe care cu greu am putea-o numi… socialistă. Este însă, și ea, o incomodă (altă) moștenire a ultimilor 30-40 de ani de învățământ universitar. Sunt cazuri în care un curs e ținut de aceeași persoană, 3-4 decenii la rând, uneori, în (aproape) aceeași formă. Pentru unii dintre profesori, timpul pare să fi rămas pe loc: performanță „faustică” pe dos, caricaturală încremenire, cu același „ochean” didactic și istoric-literar în mână. Ce importanță mai are faptul că, între timp, unii tineri de acum 25 de ani sau unii dintre foștii noștri studenți au evoluat, s-au maturizat, scriu mai bine, au publicat mai mult decât ceilalți și înțeleg, probabil, altfel, mai cuprinzător, mai modern fenomenul literar ori teatral? „Feuda” trebuie însă păstrată, e un „drept seniorial”, e „a mea”. Și, nu o dată, posesorii de „feude” au și o altă normă, în cumul. Așa se explică, în parte, numeroasele posturi vacante la multe, probabil la toate universitățile de stat. Dacă le-am face loc și altora – și locuri există –, am diversifica paleta ofertei către studenți, iar cei ce-și asumă atâtea obligații didactice (unii și la alte universități decât cea unde sunt titulari) și le-ar putea onora (fără să absenteze) pe cele ale normei lor.

Uneori constatăm că unul sau altul dintre cei despre care tocmai era vorba n-a publicat de foarte multă vreme (chiar de 15-16 ani) nicio carte, sau a scos recent, după mai mult de un deceniu, o broșură… în două volume, tautologică în mai toate sensurile. Se înțelege, aceasta e libertatea lui și nu dorim să i-o punem în discuție. „Se menține”, crede el, pe linia de plutire, cu scurte articole în presa culturală („eseuri hermeneutice”, încercări hagiografice) și se întreabă, și cu glas tare, „de ce nu este încă primit la Academie?” Dacă-l privești mai bine, observi că el face parte dintr-un grup căruia i-a plăcut mereu Puterea și nici acum nu s-a dezvățat de gustul ei. Vorba unui coleg bucureștean care, tot în această revistă, în urmă cu aproape doi ani, scria despre împrejurarea că mergem și acum pe aceleași culoare cu cei care au decis ani la rând, înainte de 1989, și decid și acum, nu doar o singură dată, asupra noastră, a celorlalți. Cui „antamează” o asemenea temă, i se răspunde invariabil: dar au fost aleși! Și poate că răspunsul ar fi îndreptățit, dacă n-am ști cum se fac, ici și colo, și acum, alegerile, de pildă, cele pentru șeful de catedră sau pentru consiliul profesoral: nu doar fără contracandidați și fără o necesară „expunere de motive”, ci și din perspectiva aceleiași mentalități, chiar pe circuitele relațiilor existente, în unele cazuri, de decenii. A-l izola pe cel bănuit/știut că gândește altfel, sau chiar a-l „scoate din circulație” – și asta în înțelesul cel mai concret al termenilor –, nu rămâne, totdeauna, doar un proiect.   Dascăl și discipol. Sunt de acord cu afirmația tinerei colege din București citată anterior, potrivit căreia profesorul este acela „care trebuie controlat, forțat, motivat să fie capabil a oferi studentului o formație intelectuală”, așa cum sunt convins de necesitatea verificării profesorului „în scopul menținerii competenței sale”. Unele universități au elaborat deja chestionare ce vor fi distribuite studenților în vederea unei astfel de evaluări. După opinia noastră, e necesar să fie evaluat și nivelul calitativ al relației, al colaborării profesionale dascăl-discipol. La acest capitol, stăm poate chiar mai rău decât la celelalte.

În urmă cu peste 30 de ani, exista, în unele țări ale Europei de Vest, un fel de aristocrație profesorală: profesorul aparținea unei caste, nu doar/neapărat în ordine intelectuală. Revolta studenților din 1968, în Franța, în Germania, în alte țări, l-a adus pe profesor printre „muritorii de rând”, i-a oferit, mai exact spus, un adevărat rol social, l-a așezat mai aproape de cei cărora este menit, adică este obligat să le deschidă un drum.

Deși în învățământul românesc din ultimii 60 de ani nu a existat o astfel de „aristocrație” – la noi ființa, mai degrabă, o „castă” plebeiană școlită la fel de fel de „academii” de tipul Salva Vișeu sau Agnita Botorca, ori, mai târziu, în alt sens, „Ștefan Gheorghiu”, ca și la vestitele universități sovietice de spălare a creierelor –, s-a practicat, se practică totuși, după 1989 mai ales, morga academică, distanța „importantă” față de colegii mai tineri, cu deosebire față de studenți. Unii dintre noi par să nu fi remarcat, între timp, că studenții de astăzi sunt, în mare parte, altfel decât cei de acum zece ori douăzeci de ani, că nu puțini dintre ei sunt mai informați, mai cultivați, mai umblați prin lume decât cei de altădată și că ei ne „radiografiază” cu destulă și matură exactitate.   Profesorul și cetatea. E lesne însă de observat că, nu doar o singură dată și nu doar la o singură universitate, dascălul este, de fapt, un contra-model. Mă gândesc, de pildă, la anumiți membri ai Parlamentului ori foști parlamentari, profesori universitari de meserie, care reprezintă acolo, sau în viața publică, partide mai mult sau mai puțin extremiste. Câțiva dintre ei sunt, se înțelege, membri marcanți ai partidului lor, oameni cu funcții importante, în PRM, de exemplu. Iar ei au acceptat, în totalitate, fără a se distanța în vreun fel de textul lui, raportul șefului lor la congresul al doilea al acelei formațiuni politice care l-a avut ca invitat de onoare pe unul dintre cei mai periculoși oameni politici europeni – Jean-Marie Le Pen. Altfel spus: ei și-au asumat numeroasele aberații cuprinse în acel text, cele mai multe – antidemocratice, antioccidentale, antieuropeniste, îngust-naționaliste.

Două dintre ele ating treapta de sus a sfidării adevărului și bunului-simț istoric și sunt, și una, și alta, insultătoare la adresa marii majorități a românilor:

  1. „începând cu 3 noiembrie 1996, România se află sub cea mai primejdioasă ocupație străină. (…) Trădarea de țară a fost ridicată la rang de politică de stat”;
  2. „Sângele martirilor noștri Mihai Viteazul și Horea, și Tudor, și Iorga, și Antonescu, și Ceaușescu a căzut pe capul nostru în acest sfârșit de mileniu și ne-a prins în cleștele lui de foc!” (România mare, nr. 383, 14.11.1997, p. 15).

Dacă pe puțini oameni normali îi mai interesează procentul de aberații pe centimetrul pătrat de discurs vadimist, ce vor gândi/ce gândesc studenții despre unii dintre acei profesori universitari aflați în „trena” ideologică atât de tulbure a șefului lor peremist? Cum îl privesc oare studenții pe unul dintre cei despre care e vorba, filosof de formație, autor, între altele, al unor tablete jenant-encomiastice, uneori neinformate, ce apar la rubrica intitulată, vai!, „Memoria amfiteatrelor” tocmai în România mare? Întrucât îl acceptă (probabil întru totul) pe C.V.T. („prietenul meu”, cum îi spune), adică pe cel ce ilustrează, în plan ideologic, exact contrariul principiilor ce au dus la Revoluția Franceză, să se fi lepădat și filosoful nostru de iluminismul de care, probabil, face atâta caz la cursurile sale? E dificil de răspuns. Ceea ce pare însă sigur e că domnia sa ignoră două dintre cele mai importante obiective ale școlii superioare unde lucrează, obiective fixate, în sensul Legii Învățământului, prin Carta Universității:

  1. „să se promoveze știința în spiritul valorilor democratice, al standardelor morale, al libertății academice, al deschiderii spre integrare în comunitatea științifică internațională și în spațiul de cultură și civilizație europeană”;
  2. „să se prevină formele de exclusivism și intoleranță”.   Universitatea și elita. În multe țări ale lumii există colegii, universități, chiar școli preuniversitare de elită; și se mai practică o lucrativă politică a elitelor dirijată de stat (Japonia, Singapore, Statele Unite ș.a.). La noi, timp de aproape cincizeci de ani de comunism, a fost impusă, programatic, o practică exact contrară – aceea de egalizare a indivizilor, dacă nu, de-a dreptul, de promovare a non-valorii. Criteriul selecției pe dos a funcționat în mai toate domeniile, chiar dacă nu perfect, cu rezultatele cunoscute. Valorile s-au impus, cel mai adesea, pe cont propriu, nu o dată cu sacrificii personale, prin concursul întâmplării sau al împrejurărilor favorabile, ori prin intervenția punctuală a unor personalități ce-și păstrasereră, în ciuda a tot, prestigiul. Faptul că, în ce privește numărul de oameni titrați la mia de locuitori, ne aflăm în urma Albaniei, se explică și așa. Iar un alt fapt, cu mult mai grav, acela că nu știm să ne prețuim valorile, că, și astăzi, oameni foarte dotați, din toate generațiile – și din aceea a ultimei promoții de elevi/studenți olimpici matematicieni, chimiști etc. – fac/încep să facă experiența exilului, sau că personalități din diferite domenii, impuse ca atare în străinătate, au dorit/au încercat să revină în țară, iar unele au fost silite, mai mult sau mai puțin discret, să se… reexileze, toate aceste fapte sunt tot o consecință a „politicii de cadre” comuniste cu surprinzătoare efecte până acum.

Una dintre prevederile salutare ale reformei Învățământului, așa puțină în fapte cum este, e cea privitoare la organizarea studiilor aprofundate și a cursurilor postuniversitare. Ea nu este însă, pretutindeni, înțeleasă ca o șansă de aprofundare reală a unor domenii de cercetare; văzută mai mult ca „ornament”, forma aceasta de studiu nu suscită interesul scontat printre absolvenți – și asta cu atât mai mult cu cât ei pot constata, de pildă, că programa de admitere la masterat este/a fost identică (!) cu cea de la examenul de licență.

E de presupus că grupele de masterat (mai ales în cazul în care, la examenul de admitere, a existat o reală concurență) sunt formate din absolvenți de foarte bună calitate. Ei ar putea constitui, cândva, o parte a elitei intelectuale, într-un domeniu sau altul. Ciclul de studii aprofundate se încheie, după două semestre, cât i se acordă în mod obișnuit, cu o disertație. Dacă luăm masteratul în serios (mă gândesc, totodată, la profesori și la cursanți), e greu de admis că, în acest scurt timp, având obligații didactice și de pregătire de un nivel calitativ superior ciclului studiilor universitare, absolvenții noștri ar putea redacta, prezenta și susține o lucrare științifică substanțială care să poată fi numită disertație. Legea Învățământului prevede însă ca ciclul masteral să se desfășoare de la 1 până la 2 ani. După opinia noastră, în măsura în care calitatea pregătirii masterale devine unul dintre scopurile ferme ale învățământului superior românesc, ar fi necesar să folosim la maximum timpul oferit de lege.   Reforma și admiterea la facultate. Pentru un an, poate pentru mai mulți, ne vom afla, încă o dată, și la acest capitol, în… post-tranziție. Ideea de a lua în seamă media de la bacalaureat în calculul mediei finale a examenului de admitere nu este, în sine, rea. O vreme, până când nivelul școlii liceale se va redresa cu adevărat (și mă gândesc la cel interbelic), s-ar putea găsi soluții provizorii pentru această nouă problemă. Detașarea, de pildă, pe timpul examenului de bacalaureat, a unor profesori de elită, din centrele de cultură mari, la liceele din localități mici ori periferice: s-ar reduce, poate, într-o oarecare măsură, decalajul calitativ, deloc neglijabil, între nivelurile pregătirii elevilor de la diverse licee.

Altceva este însă, va fi, și în viitorul apropiat, mult mai dificil de realizat: calitatea limbii pe care o vorbim și o scriem. O știm bine cei mai mulți dintre noi: în perioada comunistă au fost corupte nu doar relațiile normale dintre oameni, nu numai existența noastră psihică, mentalitatea, ci și limba. Un aspect al procesului comunismului ar fi și intrarea în normalitate cu propria noastră limbă. După 1989, cu atâtea libertăți la îndemână, coruperea limbii, pe fondul unui anume dispreț preexistent față de ea, gândit ca atare, a continuat, chiar dacă în alte sensuri: acela al nerăbdării, al neglijenței, al nepăsării, al neatenției față de „trecutul” ei – toate – „păcate capitale”.

E destul să citim cu atenție ziarele, să-i ascultăm vorbind pe (unii) parlamentari, să urmărim emisiuni de televiziune, talk-show-urile mai ales, fără a ne mai referi la conversația cotidiană: se vorbește/se scrie o limbă adesea necultivată, nesupravegheată, redundantă, prolixă, în fraze, nu o dată, aberante. Nici studenții de la facultățile umanistice, nici cei de la Litere nu constituie, din păcate, adevărata excepție. Și totuși, de la ei ar trebui/trebuie să ne vină salvarea. S-ar putea replica lesne: tinerii care studiază două limbi străine nu scriu, în timpul facultății, decât o teză sau două în limba română. Scriu ei oare mai bine, mai expresiv, mai explicit, mai logic într-o altă limbă în care nu s-au născut și nu visează? Oricât s-ar gândi unii dintre ei că, după terminarea studiilor, vor putea lucra/trăi în Australia, în America Latină, sau cine știe unde, cei mai mulți vor rămâne acasă, în prezența zilnică a limbii române.

În opinia noastră, ar fi necesar ca una dintre probele de la examenul de admitere în facultățile umanistice să fie o teză redactată în limba română, pe o temă de cultură. În acest caz, nu ce vor scrie viitorii studenți ar trebui să ne intereseze în primul rând, ci cum gândesc/scriu în limba lor natală. Pe durata și în măsura în care va crește și nivelul calitativ al școlii generale și al liceului, revenirea la demnitatea și frumusețea limbii române poate fi marea izbândă a reformei.

Articol publicat în România Literară Nr. 10, 1998, Ioan Constantinescu