Teatrul în cafenele nu mai este de multă vreme o experiență inedită. Este, pur și simplu, o altă formă de teatru pentru cei care au chef de așa ceva într-un spațiu mai relaxat. Nu este atât de amuzant pentru nefumători, pentru că fumătorii se simt liberi în orice moment să își aprindă o țigară, ori pentru că le place ceea ce văd și trăiesc intens, ori pentru că se cam plictisesc, dar, asta e și ideea, să combini plăcerile: plăcerea de a vedea niște actori pe o scenă improvizată, de a asculta un text, cu plăcerea de a sta la o bere, la un suc sau la orice altceva ai chef cu prietenii și de a te lăsa alintat de vicii.
Pentru Iași, Cafeneaua Maideyi este deja un loc cu vechime pentru așa ceva. Când îți programezi să mergi acolo pentru a vedea un spectacol, intri, faci o comandă la chelner și mai stai de vorbă, în timp ce tragi cu coada ochiului la scena micuță amplasată undeva lângă geam. Nu știi niciodată dacă va fi bine sau dacă va fi rău și, deși, teoretic, teatrul în cafenele încurajează spontaneitatea, nici nu prea îți vine să ieși brusc dacă nu te mulțumește reprezentația. Sau poate că mai ține și de fire.
Oricum, îți asumi un risc, pentru că amatorismul se poate cuibări mai ușor într-o cafenea decât într-un teatru național, de exemplu, unde selecția se face mult mai riguros. Însă, neapărat, trebuie să fii deschis, să îți dorești să experimentezi.
Spre sfârșit de noiembrie, în această cafenea care încurajează proiectele de teatru independent din Iași, Maideyi, a avut premiera Gabriel, un spectacol gândit de Dumitru Georgescu, actor la Teatrul „Luceafărul” Iași, în colaborare cu Beatrice Volbea. Pentru toți cei care au ales să îl vizioneze era evident, încă de la început, că va fi un one man show, iar cuvintele care îi motivează lui Dumitru Georgescu alegerea pluteau, parcă, în aer:
„Într-o lume în care oamenii nu au timp, sunt mereu grăbiți, mereu întârzie undeva, eu vreau să visez. Pur și simplu. Nu mai vreau să vomit cuvinte. Nu sunt un SuperErou, nu vreau să fiu un SuperErou. Anul trecut eram în Sighișoara și pentru câteva minute m-am oprit și am vorbit cu un copil al străzii. Mi-a povestit un pic din viața lui, m-a impresionat și nu mi s-a părut normal ce i s-a întâmplat. Datorită acelui copil am reușit să pun cap la cap un text care îmi este tare drag. Vă invit cu toată inima să cunoașteți povestea lui Gabriel.”
Totuși, imprevizibilul stătea undeva după bar, își aștepta momentul. Și a avut un material generos: inocența furată de o maturizare timpurie, copilărie sugrumată, ca un foc de artificii de o ploaie torențială, de lipsa de responsabilitate a unor adulți depășiți de propria soartă, viață nedreaptă, violență în familie, singurătate, vise spulberate de o realitate care nu alege, ci impune.
Actorul Dumitru Georgescu, cu dezinvoltura și flexibilitatea sa scenică, a știut să le dea glas. Desculț, așa cum trecem toți prin viață, rănindu-ne, uneori iremediabil, Gabrielul său are forță, are vână, are credibilitate. Joaca de-a râsu’-plânsu’, isteria, nevoia de afecțiune, povestea tristă a unei familii dezbinate de violență, de neajuns, de nefericire, de neputința de a face față cu demnitate destinului îi provoacă pe spectatori la o introspecție și la un exercițiu de sinceritate. Cât de des dai peste un copil abuzat, peste un copil nefericit sau abandonat și alegi să îți pese, să îl asculți, să îl înțelegi și poate să îl ajuți? Este o întrebare fracturată în mai multe întrebări pe care textul și prestația lui Dumitru Georgescu ți-o înghesuie undeva în conștiință.
Suntem singuri, suntem extrem de singuri și, deși ne mințim cu prezența celorlalți, cu frânturi de poveste și încercăm o idealizare a concretului, tot ne zvârcolim de teama propriilor suferințe și a propriilor traume. Alegem să ne mințim, să ascultăm cum ceilalți ne mint, pentru că, la rândul lor, sunt devorați în interior de lașitate și egoism, de neputință. Nu este o lecție ușoară, dar este o lecție necesară.
Dumitru Georgescu nu se folosește de prea multe artificii pentru a-și convinge publicul să îi valideze textul și maniera pe care o alege pentru a contura o tipologie, pentru a da o lecție. Își este sieși suficient. Se mișcă mult, se luptă cu priviri, cu voci în surdină, își dozează resursele pentru a-i ajunge până la final, dă frâu liber carismei și reușește să atingă înțelesurile pe care le vizează. Urmărindu-l, nu simți că pierzi timpul, chiar dacă de la berea pe care îți planificasei să o bei ajungi la trei și de la un sfert de pachet de țigări fumate la jumătate de pachet.
Gabriel este un pariu pe care actorul îl face cu sine în primul rând. Nu este ușor să fii singur pe o scenă, în fața a zeci de oameni, și să reușești să le menții atenția vie până la final, ba chiar să le smulgi și zâmbete care cochetează cu tristeți și bucurii latente. Într-o lume în care „vărsăm” cuvinte, vorbim mult, dar ascultăm puțin și ne implicăm și mai puțin, în care finalurile triste, dramatice, devin o obișnuință, spectacolul lui Dumitru Georgescu este ca un semn de întrebare în căutarea unui semn de exclamare pentru a nu-și mai simți atât de acut incertitudinea.
