Interviul, prin subiectivism și îndemnul la solidaritate sau la negare, se dovedește apt să nască o relație de la distanță între cititor și intervievat, relație care, oricât ar fi de ciudată și de atipică, poate dura o viață sau doar câteva minute. Odată închegat, interviul expune, provoacă, neliniștește, bucură, eliberează, revelează, pune semne de întrebare, semne de exclamație și punct unor fapte de viață, unor atitudini, unor acțiuni. Să spunem că intervievatul, de obicei o persoană care s-a evidențiat într-un anumit domeniu, un om care a înțeles câte ceva din ceea ce se întâmplă în jurul său și a avut suficient curaj pentru a se face remarcat de către ceilalți, nu a scăpat de clișee. Provocarea la dialog, prin intermediul unui interviu, poate fi șansa sa de a scăpa de etichetele lipite în frunte sau de a întări lipitura, pentru că, oricât de convenționale și de previzibile ar fi întrebările, imprevizibilul își găsește supape prin care să se strecoare pentru a amesteca strategiile de marketing, imaginea impecabilă cu umanul, cu nemulțumirea, cu revolta. Deși își are mamă și tată, respectiv partenerii de dialog, interviul este, de cele mai multe ori, un adolescent rebel, pentru că cedează farmecelor interpretării și își dă peste cap propria lume. Intervievatul, pe de altă parte, poate să își arate fățiș intenția de a se împrieteni cu cei cărora se adresează sau, pur și simplu, să fie el, să își semneze propriul manifest al trecerii printr-un anumit mediu socio-profesional. Așadar, indiferent de intenții, răspunsul unei personalități la întrebări care ne macină pe mulți dintre noi încurajează cu generozitate înțelesul, semnificația la puterea $n$, puterea necunoscutului, acel necunoscut în care se poate identifica oricine, dacă alege să citească, să știe, să asculte, să iasă din propria carapace, din obscuritatea propriei lumi.
Mizând pe forța interviului, pe veridicitatea sa, în 2013 Editura Adenium din Iași a ales să îi apropie pe cititori de regizorul și scriitorul român Mircea Daneliuc, să îi pună față în față cu un personaj extrem de incomod, dar cu o inteligență și cu un simț al analizei specifice maeștrilor, prin intermediul unei cărți care adună convorbirile dintre acesta și scriitorul Alexandru Petria. Apărută în Colecția Punct Ro. Interviuri a editurii ieșene, cartea lui Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc se citește pe nerăsuflate, asemănându-se cu vizita la un medic, întrucât radiografiază tot ce îi iese în cale și stârnește acea neliniște pe care un pacient o are atunci când își așteaptă rezultatul analizelor medicale. Orice secundă este esențială pentru el și orice semn al organismului, al minții îi poate părea îngrijorător. Mircea Daneliuc ca partener de discuție este când generos, când zgârcit, când realist, când filosofic, când afurisit, când prietenos, când ursuz, când jovial, dar nicicând, în replicile din cele 201 pagini de dialog, plictisitor. A trăit prea mult, prea intens, prea măcinat de propria condiție și de condiția celor cu care a intrat în contact direct sau prin intermediari pentru a se lăsa păcălit de ipocrizie, de idealismul acela distructiv și de popularitate. A creat întotdeauna ceea ce trebuia creat pentru a-și salva propria conștiință și pentru a nu rupe comunicarea între sine și inspirație.
Cei care ezită înainte de a pune mâna pe această apariție editorială, gândindu-se că vor trebui să se hrănească cu prefabricate, să simtă miros de patetism, de sentimentalism și să valideze o imagine, pot răsufla ușurați după ce zăresc coperta. O imagine în alb-negru a unui Mircea Daneliuc sceptic și sfredelitor de adevăruri nespuse îi întâmpină în librării sau în online. Intervievatul însuși îi liniștește: „Oricâtă bunăvoință aș avea, amintirile nu pot fi comunicate. Ele trăiesc într-un spațiu interior, privilegiat și al meu. De îndată ce sunt scoase, devin în fapte. Apar seci, ofilite, chiar dacă uneori posedă umor. Numai relatările nu suferă în externalizări.”
Intențiile lui Alexandru Petria, așa cum reiese după lectura cărții apărută la Editura Adenium, sunt, pe cât de nobile, pe atât de egoiste. Acesta își dorește, în primul rând, să aibă alături un spirit care îl face să se simtă mai puțin singur, să își manifeste admirația și să își liniștească curiozități acumulate în timp, după lectura unor cărți și vizionarea unor filme create de un Mircea Daneliuc a cărui viață profesională îi este extrem de familiară. Dar, asta nu însemna, totuși, că își neglijează generozitatea. Dacă ar fi făcut-o doar pentru sine, Alexandru Petria s-ar fi putut limita la schimbul privat de mesaje cu intervievatul. Însă, intensitatea, relevanța și realismul schimburilor de replici nu îi permit să se cramponeze de egoism. Cât mai mulți trebuie să afle cine este Mircea Daneliuc dincolo de ecran și de foile cărților care îi poartă semnătura, să ardă în flăcările revelației de moment prejudecăți vechi. Împărțită în patru secțiuni, „Am descoperit migrena o dată cu cinematograful”, „Scriitorul ca un alergător de fond”, „Despre viață, despre filme”, „După «Ca un grătar de mici»” și o addenda, cartea lui Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc nu este o lectură din care se iese ușor și nici nu stârnește pofta de a ieși la o bere cu prietenii după, ci încurajează, mai degrabă, introspecția, diagnosticarea și tratarea gradului de ipocrizie a propriei vieți și a vieții celor din jur și scoate la suprafață mizeria unui secol, dar și curajul în asumarea propriului fel de a fi. Despre încercarea sa de a sonda un spirit liber, destinul unui emigrant în propria țară, Alexandru Petria mărturisește: „Acest om fără astâmpăr mi-a marcat adolescența prin filmele lui, m-a provocat să gândesc. Mă bucur că am descoperit, în spatele măștii încetățenite de dur, un suflet sensibil, onoarea și verticalitatea cunoscându-i-le dinainte. Cu Mircea Daneliuc alături am simțit, încă o dată, că nu trăiesc de pomană.”
În Convorbiri cu Mircea Daneliuc, pe cât de adânc sunt explorate anumite subiecte, pe atât de misterioase rămân altele. Pentru că, oricât de multă empatie ar pluti în spațiul virtual pe care cei doi parteneri de dialog îl împart, acel „nu vreau să vorbesc despre” la care cu toții avem dreptul își face, din când în când, simțită prezența. Mircea Daneliuc poate discuta fără rezerve despre filmul românesc, despre demonii care îl bântuie în democrația precară în care trăim, despre fracturile grave din coloana vertebrală a unui popor din care nu a ales să facă parte, despre mizeria politică în curtea pe care o împărțim, dar nu este dispus să își încarce cu sentimentalism răspunsurile, să își dezgolească nurii iubirilor sau ai vieții de familie. Tăios, cinic, mereu pe poziție, imposibil de păcălit cu întrebări-capcană, regizorul și scriitorul român a trăit, până în prezent, tot ce a avut de trăit și a demonstrat ce avea de demonstrat punându-și, de multe ori, în pericol simțul de autoconservare. Citindu-l, înțelegi că cel mai tare îl ațâță și îl revoltă ipocrizia, lipsa de atitudine, lașitatea, indiscreția ca formă de pseudoviață. Dacă ai curiozități de genul „De ce filmul românesc nu reușește să ajungă nici măcar la degetul mic al filmului american, în ochii publicului din România?”, nu se sfiește să te lase fără replică: „Un film românesc, chiar bun, nu-i poate arăta vecinului decât ceea ce știe deja, dar n-a exprimat. Îmi spune asta ce știu? Filmul de tip Hollywood nu-i cere să exprime nimic, decât cuvântul mișto. Nu-i cere, mai niciodată, să pătrundă ceva, astfel încât cortexul lui nu e excitat decât de violență și scenografie. Există și filme americane profunde, care spun oarece despre om; le ocolește, de obicei. Așa apare treptat și snobismul care-l face să disprețuiască din start orice-i autohton și orice problemă serioasă, cea superficială ocupându-i disconfortul de a-și suporta existența timp de o oră și jumătate.”
Postlectură, îi vei mulțumi în gând lui Alexandru Petria că te-a apropiat într-atât de un personaj extrem de zgârcit cu aparițiile în public și te vei întreba dacă trăiești în aceeași lume cu Mircea Daneliuc. Răspunsul nu va fi unul greu de identificat, însă nu îți va aduce nicio urmă de satisfacție. Dimpotrivă. Îți vei da seama că suntem hrăniți zi de zi pentru a susține la felul, că societatea românească este un amestec de emisiune mondenă, Big Brother și lașitate, că fiecare rază de altfel este acoperită de un nor de conformism și de cenzură mascată de interesul național, că ne comercializăm, de cele mai multe ori, și sufletul dacă este nevoie pentru a supraviețui sau, mai mult, pentru a atinge un succes de o efemeritate evidentă. Cu Alexandru Petria intri în culisele filmelor lui Daneliuc și ale industriei cinematografice din România, diseci înțelesuri și intenții neidentificate, încă, din cărțile acestuia, treci prin perioade care au marcat istoria și reții esența, descoperi un om în spatele unei imagini și îți creezi propria relație cu artistul. Cu Mircea Daneliuc înțelegi câte ceva din mecanismele de funcționare ale unei personalități neîngrădite de convențional, redefinești curajul și discreția și îți reevaluezi setul de valori care te ghidează în existența de zi cu zi.
