După ce a absolvit Liceul de Coregrafie, a urcat pe scena Operei Naționale din București. În timpul unui spectacol, piciorul i s-a prins într-o scândură, iar pirueta i s-a întors împotriva ei înseși. De atunci, dansul i s-a înmuiat în tehnică odată cu ligamentele, sporind mai cu seamă în expresivitate. La 30 de ani, a început Facultatea de Coregrafie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, “Ion Luca Caragiale”, din capitală. După un an, s-a transferat la “Regie”. Cu un premiu UNITER pentru debut câștigat în 1993, Beatrice Rancea a montat în țară, ca și-n Ungaria sau Statele Unite ale Americii. A transformat în spectacole de teatru, regizând și dramatizând totodată, poveștile romanelor “Maestrul și Margareta” și “Cocoșatul de la Notre-Dame”. Din 2005 și până în 2007, a fost director interimar la Teatrul Național din Constanța, iar din 2011 conduce Opera ieșeană. Înainte să ajungă aici, a fost avertizată că locul acesta o va ofili. Cu mai mult de trei procese deschise de foști angajați și cu o sesizare la DNA, artistul cuprins în birou, îmi închipui că trebuie să tragă adânc aer în piept, să nu se șteargă ca într-o groapă. În facultate, colegii îi spuneau că le era și frică să o salute, de câtă distanță impunea spontan. Dar când începe să-ți vorbească, numai cu greu te-ai putea scutura de-o vrajă ca de Rhin, ce nu-ți lasă loc de-ndoială. “Cu toții avem un destin. Niciodată nu nimerești întâmplător”, îmi spune.
Ați repetat de foarte multe ori că sunteți regizor, artist, iar nu birocrat, semnatar de hârtii. Simțiți că vă risipiți ca director de operă?
Orice creator sau artist, dacă este coborât de pe scenă și pus la un birou, unde are de făcut numai lucruri administrative de dimineață până seara, trăiește frustrarea la un moment dat. În definitiv, în primul rând, suntem artiști.
Spuneați că una dintre lecțiile memorabile pe care le-ați învățat în facultate este că regizorul e responsabil pentru tot: pentru becul care se sparge, ca și pentru jocul actorilor. Simțiți, ca manager de Operă, o responsabilitate similară?
Mult mai mare! Un manager reprezintă imaginea instituției, reprezintă becurile care ard sau nu în instituție, sau reclamele care există sau nu în oraș. Este responsabil de tot ce se întâmplă administrativ și artistic. Mai ales artistic! Dar partea artistică nu poate funcționa dacă segmentul administrativ, cu toată birocrația în care ne-am îngropat, nu funcționează bine.
Ați precizat la un moment dat că starea în care ați găsit Opera din Iași, niciun regizor important nu ar fi acceptat să monteze aici, dacă nu s-ar fi aflat într-o relație de prietenie cu dumneavoastră. V-ați gândit că această supra-responsabilitate se poate transforma ușor în nevoie de putere ori de control?
Nu. Astea sunt niște obligații pe care le avem ca manageri: să ne implicăm în tot ceea ce înseamnă instituție. De asta s-a și inventat acest cuvânt, “manager”, care nu mai este un simplu director general. El trebuie să se priceapă la toate și ideal ar fi să se priceapă și la partea artistică. Managerul este un om care știe foarte bine să administreze imaginea și fondurile unei instituții. Repet, de asta s-a inventat acest cuvânt, “manager”, care nu înseamnă simplu director. Cu atât mai mult aici, în Iași, unde erau atât de multe lucruri nerezolvate, unde nu era nici măcar un pas făcut înaintea mea, pe care să-l urmez, unde nu existase nicio încercare de a rezolva niște probleme, cu atât mai mult este nevoie de șederea mea zilnică aici.
Când o să plec, înseamnă că pentru mine s-a tras o linie
În 2011, când ați preluat conducerea Operei din Iași ați spus că vă propuneți să-i redați strălucirea și nimeni nu vă va putea păcăli. Într-un interviu, la Radio Nord-Est, ziceți că cel mai mare defect al dumneavoastră e că acordați oamenilor prea multă încredere și greșiți. Vă este frică de faptul că oamenii încearcă să vă tragă pe sfoară?
S-a încercat să fiu trasă pe sfoară. Începând cu vechea conducere și contabilitatea. Atunci când managerul nu are un contabil șef pe care să se poată baza, iar situația financiar-administrativă nu este foarte bine ținută sub control, totul devine periculos pentru toată lumea. Iar primul lucru care s-a încercat a fost să mi se aducă să semnez hârtii strecurate printre multe altele, pe care, dacă n-aș fi fost atentă, aș fi putut să le semnez și aș fi comis, fără să știu, ilegalități.
Ați fost avertizată sau erați conștientă să vă preocupați în primul rând de lucrurile astea?
Eram conștientă fiindcă ăsta e avantajul noilor reglementări legislative, că managerul își poate crea o echipă, în care cel mai important loc îl ocupă contabilul-șef. De asta, perioada de directorat de la Constanța, de dinainte să vin în Iași, mi-a prins foarte bine. Pentru mine a fost stresant fiindcă având încredere în oameni, riști să crezi că nimeni nu-ți vrea răul și pe urmă, când îți dai seama că lucrurile nu stau chiar așa cum ți le-ai închipuit, trebuie să te gândești cu frică la ce-ai făcut de-ai ajuns să te înșeli. Nici o secundă, din momentul în care am preluat Opera, nu mi-am imaginat că-o să am asemenea piedici și că există persoane – mă refer la vechea conducere – care și-au dat termen, că până în septembrie o să mă facă să plec singură.
Ziceți că Tudor Mărăscu v-a sfătuit să nu vă legați la cap cu ce nu vă merită, referindu-se la Operă. Credeți că, până la urmă, totuși va merita?
Da! De asta sunt în continuare aici. Ai clipe în care te gândești de ce trebuie să pățești atâtea lucruri, când, normal, ai cele mai bune intenții. Dacă n-aș fi avut cele mai bune intenții, nu aș fi avut de ce să rămân aici. Îmi doresc să montez, îmi doresc să fiu acasă, cu familia, să stau cu cățeii mei, îmi doresc viață personală pe care o are oricine când pleacă de la birou și pe care, eu, aici, n-o am. Dar nu-mi pare rău și nu mă plâng fiindcă, în continuare, mi se pare că merită. Când voi pleca, nu cred că va trebui să explic de ce am plecat – înseamnă că pentru mine, s-a tras linie.
Nu-mi place să mă iubească lumea!
Ați precizat la un moment dat că v-ați prezentat la un concurs fără să știe mama dumneavoastră, fiindcă n-ar fi fost de acord. Cu toate sfaturile astea, ați ajuns să vă gândiți că aici v-ați rata sau, dimpotrivă, v-au accentuat ambiția?
Eu am avut ambiția – dacă “ambiție” îi putem spune – de a aduce instituția acolo unde cred că merită să fie datorită oamenilor ei. Fiindcă, am mai spus-o, marea majoritate au o calitate umană, nu numai artistică sau profesională, deosebită și ăsta e motivul pentru care mă aflu aici.
După trei procese vă mai este drag acest colectiv?
În mare parte, da. Am mai multe procese. Am ajuns și la Direcția Națională Anticorupție (DNA), să dau cu subsemnatul pe mai mult de opt pagini. La început, mi s-a părut amuzant, dar după aceea m-am gândit: “oare chiar merită?”. Sau, cum să spun, când apari în ziare și mama primește la București știrile astea și vede că sunt în atenția DNA-ului pentru cât am furat eu din Operă, iar apoi primesc un telefon din care aflu că a luat-o salvarea, fiindcă a făcut un preinfarct, lucrurile astea încetează de-a mai fi amuzante. Cât mai poți merge cu ideea că merită ceea ce faci?
Credeți că vă iubesc oamenii de-aici?
Cred că mă iubesc. Bine, nu cred că există vreun om care să fie iubit de toată lumea. Dar cred că pentru marea majoritate însemn ceva. Nu-mi doresc să fiu iubită. Cred că cel mai important este să respecți un om și să-i înțelegi demersurile. Deci, nici nu-mi place să mă iubească lumea! Pentru că există în asta un risc de a te relaxa. Îți spui: uite, mă iubește lumea, nu mi se poate întâmpla nimic și-apoi te trezești că lucrurile nu stau chiar așa.
Adică, dacă v-ați închipui că sunteți iubită, ați avea încredere în oameni și-ar fi periculos.
Da, pentru că în momentul în care ești cu garda jos, atunci primești cele mai multe lovituri, fiindcă-ți închipui că nu ți se poate întâmpla nimic venind dinspre prieteni. Dar tot timpul ți se poate întâmpla ceva, mai ales de la prieteni!
E clar că-i nevoie de-o autoritate dublă aici, față de cea normală
Știți că unii angajați se referă la Operă ca la o Bastilie în care nu există alte sisteme de ierarhie și toată lumea se simte somată să răspundă numai în fața dumneavoastră?
Nu. Sincer. Eu n-am auzit astfel de replici și nu știu să se vorbească despre așa ceva.
Atunci știți că inspirați frică unora dintre angajații dumneavoastră?
În momentul în care te consideri, să nu spun vinovat, dar știi că ai niște probleme, atunci, într-adevăr, ți-e frică. Oamenii care lucrează cu mine, eu știu că-și fac treaba foarte bine. Ăsta e motivul pentru care nu are de ce să-ți fie frică.
Deci nu vă recunoașteți în profilul directorului autoritar?
Trebuie să ai o autoritate. Este imposibil să ai peste 250 de angajați și să facă fiecare ce vrea. Normal că trebuie să ai o autoritate, dar nu una aberantă.
Atunci nu vă recunoașteți ca având o “mână de fier”.
Ba da, cred că am o mână de fier! Pentru că o instituție precum Opera pe care am preluat-o eu, unde nimeni nu avea o fișă a postului, unde nimeni nu știa care-i sunt atribuțiile și făcea fiecare cum voia, era nevoie de asta. Opera – cred că este unică în România, a fost instituția pe care am preluat-o fără inventar. Deci, în condițiile astea, e clar că-i nevoie de-o autoritate dublă față de cea normală, care-ar funcționa într-o instituție în care lucrurile sunt bine echilibrate și grupate, unde oamenii își știu locul.
Fac echipă foarte bună cu oricine își vede de treabă
Procesele pe care le-ați pierdut v-au dat de gândit?
Nu! Procesele se câștigă sau se pierd în baza unor legi care sunt foarte ușor de interpretat. De exemplu, în contractul dintre mine și Minister, există un paragraf de felul următor: «managerul are dreptul să monteze un spectacol pe an, în instituția pe care o conduce». Dar vine, apoi, Codul Muncii. Care spune că dacă un manager montează în instituția pe care o conduce, apare un conflict de interese și poți să intri în penal, fiindcă nu ai dreptul să te plătești tu, pe tine. Dar lucrurile astea nu sunt clare. Norocul meu este că dintre toți managerii din ultimii cinci ani, eu și Mihai Măniuțiu, cred, că suntem singurii care nu am montat și nu ne-am remunerat noi, pe noi, în instituțiile pe care le conducem. Iar aici, la Opera din Iași, au fost în mod intenționat lăsate lucrurile în așa fel, încât să se profite de ambiguitatea legilor. Dirijorul de cor a câștigat procesul (n.r. Valeriu Gîdei). Dar el nu avea studii, nu avea o diplomă de dirijat cor. Deci orice om din cor, dacă este fratele directorului (n.r. Dan Gîdei, director adjunct) poate să ajungă să dirijeze corul, nu? Pentru că dânsul așa dirija corul, pentru că era fratele directorului. Bun. Eu am găsit pe niște state de funcții și de plată în felul următor: într-o parte, ca maestru de cor, în altă parte, ca dirijor de cor. Depinde ce lege-i venea. Și așa a câștigat procesul. Dacă-i spuneam că n-are diplomă de dirijor, putea ieși cu: “stați puțin, dar eu sunt maestru de cor!”. Oricum o dădeai, ar fi ieșit bine pentru el. Eu am cerut pur și simplu ca cei care au funcții de răspundere sau se implică în activitățile specifice șefilor de departamente să aibă studii superioare.
Avea o experiență de 30 de ani. I-ați pus la îndoială competențele?
Nu, dar vreau ca oamenii care lucrează aici să fie școliți. Regizorii care montează, vreau să aibă o diplomă de regie, iar dirijorii să aibă o diplomă de dirijat orchestră, nu oricum. De asta am adus aici și unii dintre cei mai buni dirijori din țară. Vreau ca oamenii să fie foarte bine pregătiți când ajung aici. Îmi pare bine dacă unii dintre angajați resimt asta, că aici e-o mână de fier care-i determină să-și facă griji. Fiindcă aceia se simt descoperiți. Vă spun, eu fac echipă foarte bună cu oricine își vede de treabă.
Niciodată nu mi-am pus problema că sunt uitată
Zvonul “Bastiliei” a apărut și în urma faptului că oamenii par să se simtă ținuți în lanț de Operă, fiind forțați direct sau indirect să renunțe la colaborările personale cu alte instituții sau organizații.
Vă arăt toate hârtiile de colaborări! Nici una nu cred să fi fost respinsă! Cereți absolut toate hârtiile de la Registratură. Atât am spus: că-n orice instituție, și aici se face o cerere: “lăsați-mă să colaborez cu nu-știu-cine”. Acum am câțiva oameni plecați în străinătate, fiindcă mi se pare normal să-i las să-și facă rost de niște bani. Am avut două luni, în vară, în care aproape toată trupa de balet și-a luat învoiri și-a plecat în Italia sau pe vase de croazieră ori în altă parte. Săptămâna trecută, chiar, au fost interpreți care au colaborat cu Filarmonica. Acum sunt interpreți care se află la Galați și colaborează cu Teatrul Muzical de acolo. Deci, ce pot eu să vă spun e că nu cred că o să găsiți nici măcar o cerere a unui angajat, din orice compartiment, care să nu fi fost aprobată. Opis Band-ul a plecat în București. Mi-a părut foarte bine pentru ei! Le-am dat absolut tot. Toate instrumentele de care au avut nevoie. Au plecat până și cu mașina instituției. Nicio secundă nu a fost vorba ca un angajat să-și dorească să plece, iar eu nu doar să-l las, dar să-l și ajut cât pot! De exemplu, la spectacolul «Don Giovanni», a fost și domnul Holender. Mi-a spus: «cum ați putut să faceți ce-ați făcut?» – cu o interpretă. Zic: «Păi, ce-am făcut?» «Dacă era la mine în instituție, avea de ales: la Operă sau la Filarmonică. Nu avea cum să le facă pe amândouă bine.» Textual mi-a spus: «le-a făcut pe amândouă nu foarte bine și a cântat mai prost, evident, la Operă, care era casa ei, fiindcă era obosită după Filarmonică. La mine în instituție niciodată nu ar fi avut voie să se ducă să interpreteze, la diferență de numai o zi, două roluri foarte grele!». Eu am lăsat-o să plece, cu amendamentul ca repetițiile de la Filarmonică să nu împiedice repetițiile Operei, evident! A plecat la Filarmonică, a cântat prost la noi în spectacol, sub privirile domnului Holender, iar dânsul mi-a zis clar. Dacă eu o opream, n-ar fi zis că am ceva cu ea, în mod individual?!
Vă întrebam mai devreme dacă simțiți că vă îngropați aici fiindcă, de exemplu, pe afișele Operei din București nu apare numele managerului. Simțiți nevoia să nu vi se șteargă numele din memoria publicului?
Nu, e un tipic. Eu știu că-n toată țara și-n toată lumea, pe afiș trebuie să apară numele managerului și stagiunea, fiindcă afișele rămân undeva, într-o arhivă. Eu l-am învățat și pe fostul manager să-și pună numele.
Deci nu vă e frică să nu intrați cumva, într-un con de umbră.
Nu, dimpotrivă! Eu, și din păcate, și spre bucuria mea, sunt o persoană publică. Nu numai ca manager, dar am fost implicată în viața publică de când eram mică. N-am lucrat numai operă, ci și balet, am lucrat prezentări de modă, am avut și o emisiune de televiziune, am fost la Protecția Animalelor, am fost la Camera Deputaților ca să salvăm cățeii… Uneori îmi pun ochelari de soare și șapcă sperând că nu voi fi remarcată. Amuzamentul e în Piața Obor, unde toate vânzătoarele strigă după mine: “Hei! Dansez pentru tine! Ce credeți, că nu vă recunoaștem cu șapcă?!” Și stai și fă poze cu 30 de oameni care stau la rând…
Ați jucat preponderent roluri întunecate. V-au atras psihologiile personajelor ăstora?
Am avut foarte multe roluri de compoziție, de fapt. Fiindcă mie, în afară de tehnica baletului, mi-a plăcut foarte mult interpretarea și apropierea de actorie. Ăsta-i motivul pentru care mai pot și acum să interpretez în astfel de spectacole de teatru-dans. Nu mă mai bazez pe o tehnică foarte complicată de dans, pe care, și din pricina operației, și din pricina vârstei, nu aș avea cum s-o mai susțin. Dar, repet, n-am dispărut niciodată din atenția publică și nu mă sperie asta. De exemplu, după ce am divorțat de Bleonț, toată lumea mi-a spus “păstrează-ți numele, că de 16 ani toată lumea te știe de Beatrice Bleonț.” Prima dată chiar m-am gândit. Și actualul meu soț era de acord, și Bleonț era de acord. Pe urmă am zis: “măi, să dea Dumnezeu să fiu eu sănătoasă, că un nume îmi fac oricând!” Niciodată nu mi-am pus problema că sunt uitată.
Vreau să cred că mai pot să exist ca interpret
Când ați montat primul spectacol la Teatrul Național, l-ați pus pe Bleonț într-un rol secundar și toată lumea vă spunea că o să aveți sala goală fiindcă nu apar pe afiș nume cunoscute, dar n-ați modificat nimic.
Mereu am avut norocul să nu accept compromisuri. Nici când am montat la Național și toată lumea se bătea să ajungă acolo. Eu n-am vrut să montez orice sau oricând, numai ca să mă văd acolo. Am montat numai când am crezut în ceea ce fac și nu am acceptat nicio schimbare a direcției. Ăsta-i motivul pentru care nici aici, la mine, chiar dacă, probabil, unii nu cred, nu am intervenit niciodată în determinarea castingului unui spectacol. Pentru că eu, ca regizor, n-am acceptat niciodată așa ceva, deci n-am cum să impun un lucru pe care-l detest! N-am acceptat niciodată să vină la mine directorii de teatre să-mi explice că-ar fi mai bine să lucrez cu o anumită persoană.
Cum vă explicați că inspirați atâta distanță?
Nu știu. Aveam colegi în facultate care mi-au spus: “vai de mine, când treceai pe coridor, parcă mă izbeam de perete. Mi-era și frică să te salut.” Iar eu eram, pe atunci, studentă la Teatru, după ce terminasem cu dansul. Dar nu știu de unde vine chestia asta. Noi nu ne vedem niciodată pe noi înșine din afară, așa cum suntem percepuți.
Cum vă țineți în frâu orgoliul?
Cel mai frumos lucru, pentru mine – unii îmi spun că exagerez – e păstrarea unui fel de umilință. E foarte important să nu crezi că ești altcineva decât ești. Iar eu nu cred că sunt un om altfel decât absolut normal. Și n-o spun declarativ. O spun sincer! Am avut o cunoștință care mi-a zis: “măi, era nici să nu te recunosc! Cum să te pui așa, în niște situații…” Mie mi se pare normal ca atunci când te duci la o masă, să te pună cineva în capul mesei. Nu să te duci tu și apoi să te ridice, că ai ocupat locul altuia, care-i mai important decât tine. Încerc să ajut tot ce-i pe lângă mine cu cât mi-a dat și mie, Dumnezeu. Glumeam că am făcut potecă pe la Minister, cât m-am tot dus și m-am rugat pentru instituție. Le-am spus: “nici pentru mama mea nu m-am rugat, cât mă rog pentru Opera din Iași. Instituția asta are nevoie de suport financiar mai mult decât oricare alta din țară. Se deschide o sală nouă! Oamenii ăștia au nevoie de costume, publicul are nevoie de montări mari, fiindcă șase ani au stat într-o Casă de Cultură!” E o umilință să ceri bani, nu?! Aici, eu am dansat pe gratis, am montat pe gratis. Chiar glumeam, că eu, de două ori, în viața mea, am făcut împrumuturi de la bancă: când am fost director la Constanța și acum. Știți cum sunt regizorii: cât fac, atâta au. Stând aici, mi-am pierdut foarte multe contracte cu firme pentru care făceam lansări de produse sau evenimente în București. Mă bucur că am rămas și la “Dansez pentru tine”, fiindcă a-i plăti cuiva biletul de avion, că omul nu poate fi plecat din Iași, e o cheltuială în plus pentru ei. Și, cum se spune, ieși din cărți. Oamenii nu te mai caută să montezi, fiindcă știu că ești aici.
Deci simțiți că există pericolul de-a vă șterge.
Am pierdut patru contracte până acum. Sper, am anunțat și la Minister, să nu ratez plecarea în America, unde trebuie să montez “Regele Lear”. Vreau să mă duc, chiar dacă voi lipsi aproape o lună și jumătate din Iași. Vreau să cred că am pus deja Opera pe picioare, că există o garnitură, o echipă care rămâne în timp ce eu sunt plecată. Vreau să cred că pot să mai plec și mai exist și eu ca interpret.
Dansul e singurul lucru pe care-l mai fac pentru sufletul meu
Cultivați autonomia angajaților?
Chiar acum mă întrebau: “cum, plecați mâine? Dar noi credeam că plecați numai cât ține emisiunea! Ne lăsați așa?!” Le zic: “stați, că doar vorbim la telefon!” Sunt multe lucruri care încă trebuie rezolvate și nu ne este ușor. Dar am spus și la Minister și le-am spus-o deja și lor, când am avut perioade mai tensionate, că încerc să formez o echipă care să rămână după mine. Nu sunt genul de om care să aibă o satisfacție că după ce plec eu, să văd cum dispare tot și moare lumea în urma mea. Nu-mi doresc să spun: “vedeți, dacă nu mai sunt eu, dispare totul!” Ăsta e motivul pentru care am foarte mulți tineri pe lângă mine, pe care încerc să-i ajut să înțeleagă lumea în care trebuie să învețe să trăiască singuri. Pentru mine, ar fi un mare păcat să nu las în urmă o echipă care să continue ceea ce-am început eu alături de ei.
Întineriți când montați?
Da! Îmi place enorm! Când montez, simt că trăiesc! Soțul meu îmi zice: “ce-ți mai trebuie să mai dansezi?!” Dar e singurul lucru, la momentul actual, pe care-l mai fac pentru sufletul meu! Pentru mine, atâta mai pot să fac acum, să dansez. Fiindcă simți nevoia să primești și să dai o energie!
Mihai Măniuțiu spunea că drama unui regizor de teatru e că se va găsi ca un creator fără creație, fiindcă în urma lui nu rămâne nimic.
Eu nu mi-am înregistrat spectacolele, nici măcar pe acelea care au reprezentat ceva la momentul respectiv, cum a fost “Zeul Măcelului”, la Teatrul Bulandra sau “Romeo și Julieta”, la Teatrul Național. Niciunul nu mi-am dorit să fie preluat de televiziune, fiindcă dispare acea emoție care numai într-o sală de teatru poate fi trăită. Nu-mi este frică dacă n-o să rămân. Fiindcă n-am orgoliul să las ceva după mine, să mă pomenească lumea când n-oi mai fi. N-am nici măcar orgoliul de a avea copii și datorită numelor lor, să mai rămână din mine ceva! Asta, la un moment dat, toată lumea trebuie s-o învețe de la viață. Nu dispare nimic doar fiindcă dispare un om. Nu moare Teatrul când moare un artist, nu moare Cinematograful când moare un actor. Noi suntem niște instrumente prin care respectiva creație a divinității merge mai departe. Toți putem fi înlocuiți oricând.
Credeți că aveți talent ca manager?
Eu nu știu ce talente am – ascunse sau mai puțin ascunse, descoperite mai devreme sau mai târziu. Dar știu că îmi asum responsabilitatea a tot ceea ce fac și știu că acolo unde am fost trimisă, numită sau acolo unde am început o activitate, indiferent de domeniu, am încercat să-mi fac treaba cât am putut eu de bine. Cu cea mai mare seriozitate și cu cea mai mare responsabilitate. De la o prezentare de modă, care pare un lucru foarte simplu, la un videoclip de televiziune și până la a conduce o instituție, pentru mine e același lucru, în sensul că acolo unde mă duc, mă implic cât pot eu de mult.
Ați avut o adolescență rebelă care să vă fi obișnuit cu luatul vieții de coarne?
Da. Pot să spun că într-un fel, a fost norocul meu că am crescut doar cu mama. Părinții mei s-au despărțit când eram foarte mică și această latură masculină a mea s-a dezvoltat, probabil, chiar de la început. Eram exact ca un băiețoi și nu puteam fi controlată. Norocul meu era că fiind atât de dedicată dansului, nu am fost un adolescent care să facă probleme. Nu știam altceva decât să stau de dimineață până seara în sala de balet sau să mă duc la spectacole. De la patru ani, când am început dansul, și până la 19 ani când am terminat Liceul de Coregrafie nu am fost la nicio petrecere, la niciun chef, sau, cum se spunea pe atunci, înainte de ’90, la niciun “ceai”. Pentru că în momentul în care pierzi o noapte sau mănânci necorespunzător, asta se simte. Nici nu se punea problema să consum alcool, n-am băut nici măcar o bere atâta timp cât am dansat, pentru că totul își pune amprenta asupra condiției fizice. Dacă vrei să faci performanță în dans, trebuie să fii conștient că în mușchi se reflectă orice dezechilibru.
Și nu vi s-a spus niciodată că “nu așa trăiește un tânăr”?
Nu! O făceam pur și simplu organic. De asta spun că am avut norocul să nu fiu niciodată obligată de părinți. Știți cum este, toate mamele își doresc ca fetițele lor să fie balerine, apoi artiste, apoi cântărețe, să le vadă toată lumea la televizor. La mine a fost totul natural. Eu nu aveam nevoie să fiu “dusă”. Mergeam singură la orele de balet. În general, am avut noroc că mama mea, neavând probleme cu mine fiindcă nu pierdeam nopțile, nu beam și nu fumam – Doamne ferește! N-am fumat niciodată! – nu trebuia să intervină. Evident că existau în jurul meu tentațiile care se arată oricărui adolescent. Dar mama n-a trebuit niciodată să mă supravegheze, să vadă dacă mă duc acolo unde ar trebui, să urmez niște cursuri. Am făcut și înot de performanță, iar în vacanțe mă duceam și studiam la Opera din Constanța. Cei de acolo erau foarte drăguți și mă primeau. Bunica mea era din Constanța, iar în vacanță mergeam acolo ca să exersez în continuare.
sursa foto: cinemagia.ro/ www.informatorulbt.ro
interviu publicat in Opinia veche, Nr. 442, 26 noiembrie – 2 decembrie 2012
