A citi literatură din noul val se aseamănă, oarecum, cu a asculta pentru prima dată la căști, la volum maxim, rock alternativ, electro sau trip hop fără a ști nimic despre rădăcinile acestor genuri muzicale. Domină același cult pentru dezordinea organizată, pentru amestecuri, pentru tensiune sugrumată exact când ajunge la apogeu, pentru agresivitate ca formă de expunere a unor realități. Tocmai de aceea, instinctul, curiozitatea, plăcerea care urcă încet, dar sigur, dinspre vârful degetelor de la picioare înspre creier pentru a fi procesată pot fi determinante. E treaba ta, după aceea, dacă o să ai chef să aprofundezi, să îl încadrezi pe scriitorul respectiv într-un anumit stil, să îi identifici influențele, să pariezi pe succesul sau pe eșecul său. Singura obligație pe care o ai când ai deschis o carte care ți-a făcut cu ochiul este să te dezbraci de prejudecăți. Și așa, în toată goliciunea plăcerii tale de a citi, să dai pagină după pagină și să afli dacă hârtia folosită pentru tipărirea acelei cărți a fost irosită sau câștigată de partea unei biblioteci, a ta sau a altora.
În 2013, Editura Adenium din Iași a dat startul unui concurs literar pe care mulți debutanți pe piața de carte din România îl așteptau cu manusurisele verificate la zi. Printre cei care și-au câștigat dreptul de a fi publicați în colecția Punct Ro. Debut a editurii se numără și Cosmin Leucuța cu al său roman Laptele negru al mamei. El, Cosmin Leucuța, este un tânăr care încearcă să își facă loc în noul val, el pune puncte de suspensie și nu punct, după 390 de pagini, unui final cu P.S. la purtător, ceea ce pentru un debutant este un act de curaj și o performanță, știut fiind că nu e ușor să umpli un număr mare de pagini și să menții interesul cititorului viu până la final, mai ales atunci când nu te știe prea multă lume și te învârți într-un cerc aproape închis, el mizează pe neconvențional și nu îmbracă armura de protecție a stilului clasic în abordarea materialului narativ, el dedublează eul-narator și îl transformă când în personaj principal, când în creator de personaje.
Laptele negru al mamei cu generosul titlu alternativ O formă a lucrurilor ce vor veni, după ce au mai fost odată, dar noi eram prea proști să le observăm îi oferă lui Cosmin Leucuța șansa unei nașteri naturale, fără anestezie, cu toate avantajele și dezavantajele pe care o astfel de naștere le implică. Poate că a mai publicat el, până la acest roman, povestiri și nuvele în Revista EgoPHobia, dar abia acum este cu adevărat în fața destinului de scriitor. Cititori și critici, dacă îl vor considera demn de atenție, își vor înfige ghearele de ulii în carnea scriiturii sale. Ce va rezulta, se poate dovedi a fi o masă literară copioasă sau o indigestie. Un lucru este, însă cert, tânărul scriitor nu se sfiește să se folosească de atuul pe care modernitatea le pune la dispoziția celor care știu cum să le aplice actului creativ. Astfel, fragmentarea poveștii în multe bucăți care pot fi puse cap la cap după bunul plan al cititorului în ascensiunea spre dezlegarea semnificațiilor textului, acțiunea care stagnează pe alocuri în favoarea analizei emoționale, introspecția ca instrument de conturare a unui personaj, ruperea textului cu parafrazări, note de subsol și motto-uri care oferă atât un răgaz, cât și o cheie spre inima narațiunii, limbajul non-academic și violența de care acesta mai profită, din când în când, pentru a șoca, a trezi, a atenționa, interconexiunile muzicalo-literare sunt pe maidan și joacă fotbal cu autorul însuși în poartă în Laptele negru al mamei. Dar nu fără o strategie, un antrenament riguros și imnul ego-ului de scriitor intonat la început: “Nu mă cheamă cu ski la final (deși ar fi amuzant) și nici nu am inițială intermediară în nume (de fapt, am, dar nu o folosesc). Scriu cartea asta tremurând de frig și scuipând sânge și sper ca nimeni să nu observe ceva esențial în legătură cu ea. Talentul este relativ, prin urmare, dai pagina pe propria răspundere. Vorba aia, “o, cei ce citiți aceste rânduri, lăsați la copertă orice speranță”. Și să nu cumva să râzi când citești aceste rânduri. Toate personajele și întâmplările prezentate aici sînt fictive, cu excepția celor care nu sunt, iar orice asemănări cu personaje și întâmplări adevărate sînt pur incidentale, dacă nu le recunoașteți ca fiind intenționate.”
Ca cititor, nu-i chiar greu să îți dai seama care este lait-motiv-ul scriiturii cosminleucuțiene, și anume, dorința și obsesiile pe care aceasta le naște. Dacă ai, totuși, vreo îndoială, cuprinsul ți-o spulberă. Cele trei părți ale romanului lui Cosmin Leucuța migrează în jurul sensurilor generoase ale obsesiei ca termen și stare: Partea I – Cutia: o poveste a obsesiei, Partea a II-a – Nimic: o nouă poveste a obsesiei, Partea a III-a – Altceva: o altă poveste a obsesiei. Personajele care experimentează aceste forme ale obsesiei, în stadii incipiente sau avansate, sunt, însă, puțin mai ambigue. Dacă în prima parte, Cutia: o poveste a obsesiei, te întâmpină un personaj masculin care se dovedește a fi o plăsmuire a personajului central feminin al romanului (afli asta în finalul părții), în celelalte două părți cărțile sunt clar date pe față. Ea, fata blondă, idealistă cu potențial de scriitor ținut în umbră taie și spânzură oameni, stări, momente. Ea este cea pe care Cosmin Leucuța o ridică spre lumină și o coboară spre agonie, folosindu-i felul de a fi pentru a contura o lume, cea a scriitorului care se luptă cu proprii demoni. Laptele negru al mamei vorbește despre alegeri, despre tentații, despre pasiunea care te devorează în interior, despre actul de creație și despre menținerea în viață a simțului de observație, a bucuriei și a firescului, despre excese și limite, despre viața fără stratul de mucegai al ipocriziei și despre întunericul propriei minți, despre încălcarea unor tipare ale fericirii din ce în ce mai des vehiculate în societatea consumeristă actuală și despre acceptarea propriului fel de a fi, despre muzică și literatură ca forme de terapie, de suferință sublimă, de liniștire și de eliberare.
Pentru a se defini ca întreg, romanul lui Cosmin Leucuța, apărut la Editura Adenium din Iași în 2013, Laptele negru al mamei, se hrănește din proza scurtă, din scheletul jurnalului, din lejeritatea istorisirilor orale și din labirinturile frazării, din strălucirea de diamant a detaliului și din aerele de șef ale dialogului, din subiectivismul persoanei întâi singular și din detașarea persoanei a treia singular. Autorul riscă totul, este cum nu se poate mai conștient că îndrăzneala, curajul acela catalogat de unii prostie, imaturitate, lipsă de strategie îți pot scoate manuscrisul din sertar, te pot rupe de statutul de scriitor de succes în propria familie, în propriul bloc sau în propriul cerc de prieteni. Deși lungește firul narativ până la subțiere, deși dă pe ici pe colo “acum-ul și dinamismul acțiunii” pe “ai să vezi tu după-ul” analizei psihologice, lui Cosmin Leucuța nu i se poate reproșa că nu are talent, că nu leagă într-un nod cu impact cuvintele și propozițiile unele de altele, că nu naște întrebări, că nu conturează personaje care să te facă să te gândești “cu cine naiba seamănă asta/ăsta?”, că nu pune sub microscop nevroze ale contemporaneității și că nu desconspiră realități aflate la doi pași de fiecare dintre noi. Până la finalul celor 390 de pagini pe care cartea sa le însumează o certitudine se conturează cu toată claritatea: Cosmin Leucuța fuge cât poate de previzibil. Și ce dacă personajul său te surprinde neplăcut pe alocuri și te face să te îndoiești că își știe adevăratele intenții și finalul? Dacă de asta e nevoie pentru a-ți excita încăpățânarea de a merge până la capăt cu povestea sa, fie!
