Maestrul Gigi Caciuleanu este acasa oricand. Atunci cand monteaza un spectacol alaturi de Compania sa de la Paris, cand danseaza la Bucuresti, la Teatrul National, sau in Santiago, unde este directorul artistic al Baletului National din Chile. “Gigi” viseaza din copilarie sa zboare. Si de atunci traieste aventuri, experimente si dansuri cu “zvac”. Ca intr-un tablou de Picasso, de a carui genialitate este uimit, sau ca intr-o capodopera de-a lui Mozart, pe care si-a construit spectacole de podium. Maestrul a facut balet si a impresionat jurii, dar cu teatrul coregrafic, in care dans-actorii dau foc la scena, si-a gasit, pe undeva, libertatea pe care o cauta inca de la patru ani, cand a jucat prima data in fata unui public.
“Otrava dansului” a primit-o, de altfel, de la profesionisti internationali, dar prima picatura a inghitit-o alaturi de maestrul sau din Bucuresti, “doamna baletului romanesc, Miriam Raducanu”. Si cu otrava aceasta in sange aventurile sunt intense. Mai ales cele care se indreapta spre taramul celalalt.
Cu melodiile Mariei Tanase ati castigat primul premiu I de coregrafie din cariera. In spectacolul OuiBaDa am ascultat si am vazut franturi dansate din melodiile celebrei cantarete, iar acum cateva zile s-au implinit 100 de ani de la nasterea acesteia. Ce trairi va trezeste muzica Mariei Tanase?
Am cunoscut-o prin dansul lui
Miriam Raducanu, care alegea de multa vreme muzica acesteia pentru spectacolele sale, iar la un moment dat a facut un “
Nocturn” numai cu muzica romaneasca la care am participat si eu. Primul dans pe care l-am vazut a fost, atunci, “
Cine iubeste si lasa”, un moment minunat pe care
Miriam l-a dansat foarte multa vreme. Intotdeauna am perceput-o pe
Maria Tanase prin imaginea lui
Miriam Raducanu si prin imaginea miscarii. Dupa aceea am vazut-o si la televizor, iar atunci mi s-a parut foarte diferit ceea ce auzeam, fata de ceea ce vedeam. Adica vedeai o femeie foarte frumoasa, dar cand canta si nu o zareai aveai impresia ca e o taranca din aia adevarata. Si mereu m-a inspirat ancestralul acela al vocii contopit cu imaginea de femeie fatala. De fiecare data cand ma ating de muzica
Mariei Tanase, ma ating intr-un anumit fel si de acea minunata persoana pe care o cheama
Miriam Raducanu.
_______________________________________________________________
Cand eram mic nu-mi puneam pijamaua pentru ca voiam sa-mi creasca aripile, sa devin un clovn matematician
_______________________________________________________________
Dupa felul in care vorbiti mereu despre Miriam Raducanu, credeti in persoane care iti pot schimba destinul.
Eu am avut norocul sa tot intalnesc astfel de persoana. Mama a fost prima, apoi bunica. Pe mama, spre exemplu, am reintalnit-o dupa ani si ani de zile, pentru ca fusesem plecat si nu o mai vazusem multa vreme. Iar regasirea a fost foarte naturala, ca si cum as fi fost plecat cu o secunda inainte si, in acelasi timp, am descoperit un alt om, pentru ca eu am cunoscut-o pe mama luptandu-se cu viata, tinand in spate o familie foarte mare. Cand spuneam adineauri ca vocea Mariei Tanase ma ducea cu gandul la o taranca, eu o vedeam pe mama carand in spate un casoi intreg de oameni. Adica femeia ca simbol al ducerii greului vietii. De aia ascult Maria Tanase, atat pentru ca ilustra simbolul acesta al greutatilor, cat si pentru ideea de femeie fatala. Iar mama era un om foarte frumos, care voia sa fie balerina la timpul ei, insa nu putea si a facut, in schimb, agronomie. Mama acea ceva ce se numea “mana verde”, pentru ca daca atingea ceva inflorea si, pe undeva, a vrut ca eu sa infloresc intr-un fel diferit de ceilalti copii si m-a dus la varsta de patru ani la dans. Acolo, profesoara, de o frumusete ingereasca, m-a iubit de la inceput, dar m-a si batut, nu tare, insa cu bastonul peste genunchi, pentru ca nu intindeam cum trebuie. Dupa aceea am avut norocul sa o cunosc pe Miriam, iar pentru mine aceasta a fost cea mai frumoasa intalnire. Si profesionala, si artistica, si de om, pentru ca mi-a redat gustul dansului. La Scoala Nationala de Coregrafie, eram un elev foarte bun, probabil si din cauza faptului ca eram miop, iar pe atunci se spunea ca, daca ai ochelari, nu poti dansa. De aceea stateam numai in banca intai, sa vad la tabla. Ceilalti colegi se mai jucau prin spate, dar eu stateam cu frica in san si ziceam “Doamne, sa nu ma prinda ca nu vad bine!” Iar cladirea in care si tineau cursurile arata ca un castel din Harry Potter, care mie mi-a placut foarte mult, pentru ca mi-am dat seama ca noi toti eram acolo intr-un fel de scoala de magie cu profesori minunati, dintre care, la varsta de 14 ani, a aparut Miriam Raducanu, foarte speciala si diferita de toata lumea.
Insa, chiar daca ati gustat din “otrava dansului”, dupa cum dumneavoastra spuneati, au fost si momente in care va gandeati sa renuntati.
La 14 ani am vrut sa ma las, am zis ca vreau sa fac multe alte lucruri. De exemplu, cand eram mic, nu-mi puneam pijamaua pentru ca voiam sa-mi creasca aripile, ca sa devin clovn matematician. Si cred ca am devenit clovn matematician, pe undeva, datorita lui Miriam, care mi-a deschis niste ferestre, niste usi, niste antene si niste palnii extraordinare. Ea m-a invatat libertatea fata de arta si chiar meserie fara sa fie profesoara. Nu am auzit-o niciodata spunandu-mi ca trebuie sa fac intr-un fel sau intr-altul. Cred ca cea mai frumoasa pedagogie este cea a ucenicului care sta langa maestru. Si eu am dansat cu Miriam, adica am dansat langa ea, iar acest lucru nu am cum sa-l descriu in cuvinte pentru ca este o dezlantuire de energii de tot felul, energii ale corpului, ale mintii, ale sufletului si energii pe care pur si simplu nu as putea sa le numesc. Apoi am intalnit o alta personalitate foarte frumoasa. Maia Plisetkaia, care semana foarte mult cu Miriam, dar cu o traiectorie total diferita, si care isi lua niste libertati fata de acel dans clasic, foarte rigid. Ceea ce Maia facea cu niste miscari foarte mari, Miriam reusea sa faca cu niste miscari foarte mici.
_______________________________________________________________
Publicul, pentru mine, este un fel de tigru pe care trebuie sa-l imblanzesti. Ori te mananca, ori il imblanzesti
_______________________________________________________________
Pe Maia Plisetkaia ati cunoscut-o la Moscova, insa dumneavoastra nu ati fost bucuros cand Miriam Raducanu v-a indrumat spre Teatrul Balsoi. De ce?
Da, sa stiti ca am ezitat. Nu am fost deloc incantat de idee, cu toate ca Moscova era foarte bine cotata si foarte bine vazuta. Nu voiam sa plec deoarce eu aveam spectacole cu Miriam; dar ea mi-a zis: “du-te, baiatule, si invata carte”. Si intr-adevar, mi-a prins foarte bine sa ma duc pentru ca si acolo am avut norocul sa dau peste niste profesori extraordinari, iar eu eram atunci ahtiat si absorbeam tot. Moscova era o scoala libera spre deosebire de altele, in sensul ca se tolerau niste iesiri din dogma si lucrul asta mi-a placut. Dupa cum am mai spus, jocul pe care il iubesc cel mai tare este cel de table, pentru ca drumul se bifurca la fiecare aruncatura de zar si oricat de multa strategie ai avut pana atunci trebuie sa-ti iei o alta directie. Acest lucru il intalnesc si in compozitia coregrafica pentru ca lucrez cu niste oameni al caror organism este diferit si pe dinauntru si pe dinafara. Cum sa-l rog eu pe om sa ma imite? Ar fi idiot si nici macar nu ar fi interesant si atunci trebuie sa-l conving prin niste aruncaturi de zaruri foarte provocatoare, cateodata destabilizatoare, ca sa obtin ceea ce doresc, nu numai prin imitarea acelei miscari, ci si prin a-i sugera necesitatea ei. Dansul este o aventura personala extraordinara si in fiecare moment este o intalnire cu publicul. Am dansat, tot cu Miriam, pentru publicuri care se aflau foarte aproape de noi. Ieri (n.r. luni, 30 septembrie) cand am jucat OuiBaDa, pentru ieseni, publicul era foarte departe si ati vazut ca la un moment dat, dansatorii se duceau in sala. Eu nu le-am spus asta, insa ei se duceau pentru ca aveau nevoie sa se alimenteze de acea intalnire cu spectatorii. Publicul, pentru mine, este un fel de tigru pe care trebuie sa-l imblanzesti.
Tot o intalnire a fost si slujba bisericeasca de care ati fost impresionat in copilarie?
Cred ca partea ingereasca imi placea atunci. Intotdeauna am fost atras de aripi si de ideea ingerului pazitor, pe care bunica, o femeie foarte credincioasa si cu foarte mult umor, il banaliza foarte tare. Adica era normal sa fie pe acolo, pe undeva. Tot bunica ne citea Biblia ca pe o carte de aventuri si tinea candela mereu aprinsa la icoane, iar acea flacaruie mi-a ramas totdeauna legata de o entitate din spatele meu pe care o aveam foarte clara in cap, atunci, copil fiind, precum un fel de abur ingeriu care te si patrundea. Dar nu asta ma atragea la biserica. Cred ca mai mult a fost teatrul. Imi placea ritul specific, si in plus, pe vremea aceea, slujbele aveau un iz de ilegalitate, pentru ca erau o scapare din lumea in care nu era nimic, intr-o lume in care se intampla ceva deosebit, ceva misterios. Misterul din spatele altarului imi parea foarte asemanator cu misterul de dupa cortina. De aceea mie imi plac teatrele cu cortina, imi lipseste intotdeauna acest element care, deodata, se ridica, si in spate se poate intampla orice si oricum. Dupa ani de zile de la aceste momente din copilarie, fiind stabilit deja la Paris, am fost invitat de catre o prietena sa dansez intr-o biserica. Si am zis, da, sigur, vin cu placere, iar acolo am fost pus sa improvizez intr-o catedrala cu foarte multe opere de arta pe pereti, altarul insusi fiind o sculptura din niste materiale impletite ca intr-un dans. M-am uitat la sculptura aceea si mi-am structurat improvizatia pe cele patru elemente: apa, pamant, foc, aer. Apoi, cand am auzit clopotelul, am iesit din sacristie, unde ma incalzeam, si am intrat din spate, pe apa, iar lumea incepea incet-incet sa murmure. Am ajuns in fata, pe pamant, cu bine, iar cand am atins altarul, am simtit ca este un sacrilegiu sa-l simt. Si am zis “foc, foc, foc” apoi am luat foc. Adica, in momentul acela, mi-am pierdut cunostinta total si am experimentat trecerea pe tarmul celalalt. Am fost in focul acela, in flacarile iadului. Apoi, am zis “aer, aer, aer” si, intr-adevar, m-am trezit pe iarba, iar lumea zicea in jur “Vai, ce frumos a fost dansul!”.
_______________________________________________________________
M-am chinuit foarte mult sa-mi traduc propriile texte, sa le spun pe scena fara sa ma fac de bafta
_______________________________________________________________
Care a fost reactia Moscovei, cativa ani mai tarziu, cand ati revenit pe scena-i cu un dans modern, total diferit de stilul care o consacrase?
Reactia publicului a fost minunata la acel dans numit “O noapte cu Nijinski”, realizat impreuna cu Ruxandra Racovita, care nu mai era un dans clasic, ci unul pe limba mea, adica altfel, jucat pe o versiune de muzica electorinca. In spectacolul acela povesteam cum am ajuns eu sa dansez, deci trebuia sa vorbesc foarte mult. Ori, cum spectacolul fusese realizat la Paris, a trebuit sa-l traduc in rusa, iar eu, cum nu mai vorbisem limba, incepusem sa o uit. Insa, la Moscova, am fost felicitat si pentru acuratetea limbii, ceea ce m-a incantat. Am avut noroc de bunica care m-a invatat limba aceea buna, drept dovada ca si acum mi-a spus cineva ca vorbesc cu ruseasca turgheneviana, iar alturarea aceasta ma impresioneaza. M-am chinuit foarte mult sa-mi traduc propriile texte, sa le spun pe scena fara sa ma fac de bafta. Insa atat publicul, cat si critica, au primt acel spectacol extraordinar de bine. Am si acum prin valize un articol despre spectacol, in care intr-o parte apare fotografia lui Lenin si alaturi fotografia noastra, iar incadrarea aceea si acum ma impresioneaza.
Ce s-a intamplat la Paris de v-a determinat sa renuntati la visul american?
Parisul este o minune. Mi-a placut animalul acela de oras in luna august, cand toate strazile erau pline de straini. L-am regasit acolo pe Caragiale, adica mi-am dat seama ca asa ar fi trebuit sa arate Bucurestiul, Iasul sau Clujul. Pe undeva, Romania ar fi trebuit sa arate ca o Franta la un moment dat. Si daca nu a putut Romania sa arate ca o Franta, de ce nu ma opresc eu in Hexagon? Pana atunci vazusem Germania, unde oamenii mi s-au parut foarte diferiti si reci. Francezii mi s-au parut atunci foarte apropiati de noi, deoarece acolo nu se putea nimic si totusi se putea orice.
_______________________________________________________________
Mi-ar placea sa-mi faca cineva cadou Teatrul Tandarica. Acesta ar fi visul meu
_______________________________________________________________
Ati simtit acolo in Franta sentimentul proverbului latin pe care l-ati introdus si in spectacolul OuiBaDa, “Homo hominis lupus est”?
Nu numai in Franta. Sentimentul aceste il simti peste tot. Bineinteles ca traind undeva si ajungand altundeva trebuie sa lucrezi de zeci ori mai mult decat altul. Asta este soarta a nu stiu cator oameni in momentul de fata pentru ca suntem intr-un ceas al marilor schimbari. Dar senzatia aceasta te si stimuleaza foarte tare. In Santiago m-au intrebat la un interviu unde-mi sunt radacinile. Si le-am spus ca radacinile mele sunt in valiza.
Acum, cand revin acasa, la Paris, ma simt foarte bine; cand revin acasa in Romania, ma simt foarte bine; la Moscova m-am simtit acasa imediat. Acasa-i pe planeta asta, pe Pamant. De exemplu, cand am aterizat prima data in America latina, la Montevideo, in capitala Uruguay-ului, mi s-a parut ca-i Bucuresti. Dintr-o data am descoperit iar acel acasa din mai multe puncte de vedere. In primul rand pentru ca este o tara mica si marginala, vecina mai saraca a Argentinei. Apoi pentru ca am intalnit acolo un public asemanator cu cel din Bucuretsi, unde stateau oamenii la coada pentru “Nocturne”. Acolo mi s-a intamplat un lucru extraordinar. Dupa ce am ajuns, mi s-a zis ca trebuie sa mergem la o televiziune sa facem publicitate, ca nu se stie daca o sa ne iasa spectacolul. Iar eu le-am zis celor din echipa: “cum sa ma duc sa dau interviuri, daca eu nu stiu spaniola, decat asa, cate ceva, cum stie toata lumea”. In cele din urma am gasit un traducator, iar cand am inceput conversatia respectiva, dintr-o data am vorbit spaniola, probabil cu foarte multe greseli, si-mi veneau cuvintele uite asa: taca-taca, taca-taca! Iar dupa aceea mi s-a oprit tot. Timp de o luna si ceva cat am lucrat la spectacol nu-mi mai iesea o vorba in spaniola. Atunci am inteles ce inseamna coboratul limbilor de foc.
Dar acum in limba scrieti la jurnalul dumneavoastra “Biblia si cactusul”?
In ce limba imi vine si depinde unde sunt. Apoi, imi traduc tot ce scriu in cel putin trei limbi, care-mi sunt acum la indemana, franceza, spaniola si romana. In rusa nu mai scriu pentru ca e greu sa scrii poezii in ruseste. Acum, de exemplu, imi vine foarte bine in romana, insa mi-a fost greu la inceput sa scriu pentru ca pierdusem limba, pentru ca nu avem cu cine vorbi, iar acum sunt fericit de regasirea ei.
Dincolo de limba, cum a fost reintalnirea cu Romania?
Reintoarcea a fost sustinuta de catre TVR, de catre doamna Silvia Ghiata care ne-a invitat, pe mine si pe Miriam, sa reluam “Nocturnele” de la Teatrul Tandarica, acel teatru de pe Calea Victoriei, care acum, din pacate este inchis. Deci Silvia mi-a spus sa revin, insa eu i-am zis ca, dupa 30 de ani, nu-mi mai amintesc dansurile. Dar, cand am revenit la Teatrul Tandarica, atunci mi-au revenit toate amintirile. Pe undeva, cred ca acele dansuri au ramas in genele mele si nu vor iesi niciodata. Deci, de la aeroport am mers direct la teatru, pe scena, iar acolo, printre public, mi-au revenit toate amintirile. Ah! Mi-ar placea sa-mi faca cineva cadou acel teatru, pentru ca acolo am trait momente atat de speciale in “Nocturnele” cu Miriam Raducanu. Da, chiar acesta ar fi visul meu.
_______________________________________________________________
Ii rog intotdeauna pe dansatori sa calatoreasca pe taramul celalalt
_______________________________________________________________
Se mentioneaza la un moment dat, in spectacolul “OuiBaDa”, ca in viata de artist “in somn este neom”. Mama dumneavoastra spunea, glumind, ca in somn vorbiti sanscrita veche. Dansati cu ochii inchisi?
Da, pentru ca ochii inchisi inseamna deconectare; te deconectezi vizual de lume si te conectezi cu tine insuti, ceea ce este probabil lucrul cel mai greu in dans. Sa te conectezi imediat tu cu tine, adica, deodata, sa intri intr-o stare intima, dar paradoxala, intrucat esti cu tine si in acelasi timp dansezi pentru exterior. Tu, inauntrul tau, trebuie sa-ti gasesti fragilitatile si neajunsurile. Prin dans, lucrurile pe care le ascunzi o viata intreaga reies, ceea ce pe mine ma amuza acum. Ma uit, de exemplu, in cluburi si discoteci cum danseaza oamenii si cum isi reveleaza caracterul, mai ales prin acele dansuri fara partener. Ei, bine, este extraordinar sa vezi nu doar faptul ca danseaza toti pe acelasi ritm, cu aceeasi pulsatie si zvac. Asa il descoperi pe om, pentru ca miscarea nu te poate ascunde. Nu te minte. I-as pune pe psihanalisti sa invete miscare pentru ca ar ajunge mai repede la esente. Eu in somn visez foarte mult aventuri extraordinare pe care mai apoi nu mi le amintesc, dar sunt convins ca noi calatorim si, pe undeva, ajungem – dupa cum spunea si Hamlet foarte frumos – ca Alice in Tara Minunilor. Sau ca taranul roman care se duce pe taramul celalalt printr-un put. In basmele noastre se calatoreste foarte usor dincolo. Pe langa miscari si tot ce poate fi vizibil in exterior, ii rog, intotdeauna pe dansatori sa calatoreasca pe taramul celalalt.
Varsta dansului este aceeasi peste tot?
Este la fel de diferita peste tot si pentru fiecare om in parte. Am sa va raspund cu ce a declarat Maia Plisetkaia, acum vreo 10 ani, la o televiziune franceza, cand au intrebat-o “doamna Plisetkaia, la ce varsta ar trebui o balerina sa se opreasca din dans?”, iar ea s-a gandit si a raspuns “sunt unele care niciodata nu ar trebui sa inceapa”. Si asta asa este. Eu, de exemplu, am invatat sa dansez si cu Bob, catelul din copilarie. El dansa, nu se gudura. Cu el ma lasa mama si tata sa merg sa intot departe, la Costinesti. Ma tineam de umarul lui si inotam amandoi in mare. Era o minune pentru ca lui Bob ii placeau valurile si le musca si se arunca il ele. Am sa va spun ceva ce poate nu am mai zis. Intr-o zi, eu mi-am visat ingerul pazitor foarte clar. Era un caine alb, foarte latos, mare, cu ochi albastri, dar nu era Bob. Si era langa mine, iar de atunci stiu ca asa arata ingerul meu pazitor.
_______________________________________________________________
Parisul este o minune. Mi-a placut animalul acelasa de oras in luna august, cand toate strazile erau pline de straini. L-am regasit acolo pe Caragiale, adica mi-am dat seama ca asa ar fi trebuit sa arate Bucurestiul, Iasul sau Clujul.
