Autor: omdecultură

  • Casa Dimitrie Gusti, cartierul Jianu (Primaverii)

    Casa Dimitrie Gusti, cartierul Jianu (Primaverii)

    Aceasta casa a fost proiectata pentru sociologul Dimitrie Gusti, in cartierul Jianu (numit astazi Primaverii) din Bucuresti.
    Locatie: str. Armindeni colt cu str. Herastrau.
    Construita in 1939.
    Arhitect Octav Doicescu

  • Spectacolul lumii a luat sfarsit

    Prozatorul si publicistul Ioan Grigorescu, realizatorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune, "Spectacolul lumii", a murit la vârsta de 80 de ani.

    Partea cea mai semnificativa a operei sale o constituie volumele de publicistica si reportaje de calatorie.

    A mai scris scenarii si comentarii de film documentar si de fictiune.

    Pentru activitatea sa de realizator de filme documentare a fost distins cu "Premiul Academiei Române pentru Arta Spectacolului", cu "Premiul special" si "Trofeul Breslei" – acordat de Uniunea Cineastilor.

  • Bucuresti – fotografii vechi

    Bucuresti – fotografii vechi

    Multumita schimbarii la fata a site-ului Muzeului Municipiului Bucuresti avem ocazia sa vedem cateva fotografii vechi ale Bucurestiului :

    Calea Victoriei- Pasajul Roman in fundal-stanga ( langa Biserica Krtetzulescu ) .Ordinea si coerenta arhitecturala erau la ele acasa .

    Palatul Sutu– Piata Universitatii ,actualmente Muzeul Municipiului Bucuresti

    Palatul Funda?iei Universitare Carol Iactualemente BCU Biblioteca Centrala Universitara din Bucure?ti

    Calea Victoriei

    Rond- Piata Universitatii -Ansamblul statuar I.C.Bratianu-demolat de catre comunisti

    Piata Sf. Anton

    Strada Selari-dreapta Hanul Rosu

    Biserica Stavropoleos

    Hala Mare din Piata Unirii (demolata de comunisti ) – in plan secund- Hanul lui Manuc

  • Poezii

    Ai aparut…

    Ai aparut în gena diminetii
    Ca o icoana sfânta din altar
    Si-ai încalzit, zâmbind, tumultul vietii
    Si spinii zilelor de rece-amar.

    Te-ai întrupat din soarele de vara
    Ca sa veghezi cu raza ta de foc
    Ca viata mea sa nu fie-amara
    Si vesel sa ne para straniul joc.

    Ti-ai închinat a zilelor durere
    Ca anii mei sa fie flori
    Si-ai alungat a viselor placere
    Sa nu cunosc chinul si nici nori.

    M-ai dat din viata ta ce-a fost mai bun.
    Si glasul tau m-a însotit mereu
    M-ai luminat al noptii vesnic drum
    Si-ai sfarâmat în cale-mi orice greu.

    Ai aparut în geana diminetii
    Ca pasarea ce zboara spre zenit
    Si-ai destramat eternul fum al cetii.
    Calauzindu-ma spre infinit.

    Amintire trista…

    Taceri si soapte-adânci învaluie pamântul
    Si-n noaptea cea de taina se-aude numai vântul
    Se-aude numai vântul
    Si-alaturi de el-gândul.

    Se-naripeaza gândul si zboara înapoi
    S-aduca amintirea ce-am lepadat-o noi
    Cu o furie oarba
    Si zace în noroi

    O amintire trista a tot ce-a fost atunci
    Ce-a fost si nu mai este si inima-mi crânci
    Ce este si n-a fost
    Decât un joc de prunci.

    Meditatie

    În serile senine, când luna se arata
    Din valurile noptii, cu chipul straveziu,
    Tesând pe-a Terrei fata o pânza fermecata
    Din raze de lumina si-al Saharei pustiu,

    Când toata lumea doarme, visând ziua de mâine
    Si vreun Grivei mai latra dup`un întârziat,
    Cu ochii-n departare eu ma gândesc la tine
    Si-as vrea sa-ti aud glasul ce-odat m-a mângâiat.

    Când cerul se aprinde de-al facliilor stele
    Si nici o soapta nu-i sa le-nspaimânte,
    As vrea sa îti vad chipul, luceafar printre ele
    S-aud privighetori ce au venit sa-ti cânte.

    Sa-ti simt mâna usoara ca îmi dezmiarda parul
    Si rasuflarea-ti calda si zâmbetul de zâna
    Si pasu-ti de matase cum se îndeparteaza
    Si glasul tau cel tainic sa-mi spuna:
                „Noapte buna!”.

  • Pavilionul românesc la Expoziţia Universală de la New York, 1939

    Pavilionul românesc la Expoziţia Universală de la New York, 1939

    Pavilionul proiectat de arh. Octav Doicescu
    (în aceasta imagine si în toate cele urmatoare)

     

    În prim plan este Pavilionul proiectat de arh. G.M. Cantacuzino,
    iar în planul secund Pavilionul proiectat de arh. Octav Doicescu.

    Acuarele de ah. Octav Doicescu

    De vazut si aici

    sursa imaginilor :
    (4) – (16) : Andrei Doicescu (Paris) (vezi si aici : http://octavdoicescu.blogspot.com/2010/05/pavilionul-romanesc-la-expozitia.html)
    .link-ul de la final : Beren
Citeste mai mult: http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/2011/03/pavilionul-romanesc-casa-romaneasca-la.html#ixzz1H8Qa6PNo
  • Marele Ecran: Cet obscur objet du desir (1977)

    Ah, femeia! Fara dansa viata parca-i fada iar cu dansa zici ca treci printr-o tornada. Femeia si frustrarile erotice ale barbatului sunt subiectul ultimului film regizat de Luis Bunuel, Cet obscur objet du desir, un periplu sacadat si alternat asupra ideii de dragoste vazuta ca pofta trupeasca sau chin sufletesc. Nu-i locul meu aici sa spun cat de tare sa ne aplecam in fata icoanei lui Bunuel, omul si-a desavarsit opera vreme de 50 de ani iar critica l-a inaltat drept felinar al istoriei cinema-ului. Ultimul sau film e insa deopotriva iluminant si frustrant si cunosc barbati care dupa vizionare si-au turnat ceva serios de baut (nu dam nume). Se vede ca joaca de-a amorul nu te poate lasa pasiv nici cand esti un simplu spectator. Mai ales cand joaca are tensiunea psihologica a unui adevarat razboi al sexelor.

    Protagonistul frustrarilor din film insa este un individ de lume buna, burghez la vreo 45 de ani, care se indragosteste naiv de o frumoasa camerista si face tot felul de eforturi ca sa si-o urce in pat. Partea buna e ca si fata se indragosteste de el dar iubirile lor sunt un pic diferite: a lui e pasionala, bazata pe atractie trupeasca, a ei idealista si bazata pe respectarea “personalitatii ei complexe si multistratificate”. Pe scurt, fiecare tentativa de “apropriere” din partea lui primeste un refuz si-un adio din partea ei. Ca sa faca lucrurile si mai complicate personajul feminin, Conchita, e jucat alternativ de doua actrite, Carole Bouquet si Angela Molina. Frantuzoaica reda latura eleganta, austera si virginala a enigmaticei femei iar spanioloaica pe cea jucausa, erotica, seducatoare.

    Acest detaliu insa nu a fost intentionat ci a venit pe fundalul unor probleme de filmari, mai exact, actrita initiala renuntand la film din motive de pudoare iar Bunuel afirmand in gluma ca ar trebui sa foloseasca doua actrite. Gluma sa a prins si s-a dovedit o mutare de geniu, schimbarile de temperament ale Conchitei devenind nu doar vizibile ci si simbolice, iar personajul in sine, mai misterios. Cele doua femei simbolizeaza dualitatea rational-pasionala a Conchitei si ne dau un insight asupra firii ei subversive: intr-un moment poarta “centura de castitate” (niste chilotei prinsi cu 100 de sireturi innodate) iar in altul danseaza flamenco dezbracata in fata turistilor straini. Nici Mathieu (Fernando Rey) nu-i mai sfant, modul sau de a o ‘seduce’ avand o singura strategie, cea monetara. Unul din viciile burgheze este astfel deconspirat si nu stim daca Mathieu doreste ceva mai mult de la Conchita decat trupul ei proaspat de fata mare.

    Tabloul cinematic al tumultoasei relatii dintre Mathieu si Conchita este superb pus in rama de constructia gen flashback, fiind descris de barbat de-a lungul unei calatorii cu trenul. Carligul cu care-l atrage pe spectator il constituie un gest bizar si oarecum amuzant petrecut in gara, cand Mathieu, aflat in usa trenului, toarna o galeata cu apa in capul unei femei ce dorea sa urce. Cum bine spunea tovarasul de compartiment (un pitic cu diploma in psihologie) gestul sau trebuie sa aibe o explicatie rezonabila, dat fiind caracterul presupus distins al gentlemanului. Afara de cadrul artistic, relatia romantic-nebuneasca face contrast si cu violenta realitatii social-politice din jur, razboiul dintre sexe avand un companion mult mai exploziv in atacurile teroriste. Exista chiar o celula terorista numita Revolutionary Army of the Baby Jesus ce adauga inca o subtilitate familiara fanilor Bunuel, cea (anti)seculara.

    Prin urmare se intampla o suma consistenta de lucruri in Cet obscur objet du desir si abundenta de subtilitati si detalii oferite de Bunuel ca si maiestria in a observa si reda obsesii si adancimi psihologice umane sunt suficiente pentru a starni curiozitatea. In acelasi timp e vorba de un film stratificat si o capodopera suprarealista care necesita mai multe vizionari dat fiind ca e posibil sa fi pierdut cateva “insinuari” artistice. Btw, filmul n-are deloc muzica si nici n-am realizat asta… bine, e un pic de flamenco pe final.

  • Frumusete linistita

    Este inevitabil sa nu asociezi in minte Il Postino cu Nuovo Cinema Paradiso. Ambele sunt filme italiene, ambele sunt extraordinare, ambele mizeaza pe umanitate in expresie, ambele exploreaza o arta si pasiunile pe care le trezeste, ambele il au in distributie pe Philippe Noiret.

    Dar, in timp ce pelicula lui Giuseppe Tornatore ii gadila pe iubitorii cinematografiei si are un umor cu un gust un pic mai intepator (pe alocuri devastator – vezi scena de debut cu examenul), Il Postino te invaluie cu o frumusete linistita si trista, atat prin ce se intampla pe ecran, cat si prin ce s-a petrecut in spatele lui.

    O insula  din Italia, saracacioasa si impietrita in timp, devine resedinta temporara a poetului exilat Pablo Neruda, iar un locuitor cam visator si un pic lenes dobandeste insarcinarea de a-i livra corespondenta, foarte voluminoasa, dat fiind numarul enorm de admiratoare ale artistului chilian. Tocmai abundenta acestor scrisori de dragoste inflacareaza imaginatia postasului care, treptat, prin simplitate, sinceritate si insistenta castiga prietenia ilustrului destinatar, care il ajuta in disperatele-i demersuri de a castiga dragostea frumoasei satului.

    Relatia dintre cei doi are suisuri si coborasuri, dar nu coboara niciodata la gradul de conflict, pentru ca apoi eforturi demne de lauda sa ii reuneasca pe protagonisti, asa cum suntem invatati din nenumarate alte filme care aduc impreuna o personalitate si un om de rand (The King’s Speech este cel mai proaspat exemplu care imi vine in minte). Philippe Noiret si Massimo Troisi impartasesc ceva mai realist, o prietenie care are un sfarsit fizic, dar se perpetueaza sufleteste.

    Interpretarile sunt asimetrice. Neruda al lui Noiret este schematic, construit din distinctie, o usoara aroganta si spiritualitate si, desi tinde sa fie un personaj autonom, nu scapa de destinul de a-l pune in valoare pe celalalt protagonist, care copleseste pur si simplu. Rar mi-a fost dat sa vad o asa varietate de trairi exprimate cu o asa economie de mijloace. Aceasta a fost impresia din timpul vizionarii filmului, pentru ca apoi sa aflu ca, in momentul realizarii lui, Massimo Troisi suferea de o necrutatoare boala de inima si a amanat interventia chirugicala tocmai pentru a-l duce la bun sfarsit. Din pacate, toti laurii pentru aceasta superba realizare au venit postum.

    Nu sunt inclinat sa fac topuri, dar, dupa ceva timp si dupa un examen sufletesc temeinic, am ajuns sa consider interpretarea lui Massimo Troisi din Il Postino drept cea mai buna pe care am vazut-o vreodata in vreo creatie cinematografica.

    Ca intreg, prin imaginile care bat orice reclama turistica si prin muzica pe drept rasplatita cu Oscar, filmul este o pledoarie pentru poezia care ar putea insoti orice loc si moment al vietii. Iar scenariul este atat de inspirat scris, incat este aproape didactic in a demonstra cum se nasc metaforele, dar nu cele rupte de realitate, ci acelea care o intregesc si o fac mai frumoasa.

    Il Postino este un film care picura in suflet un strop de liniste.

  • Film documentar in parteneriat cu MNIR

    Studioul cinematografic Sahia a realizat in parteneriat cu MNIR un film documentar despre destinele regilor Romaniei. Va fi pus pe piata in vara acestui an. Cateva imagini din acest documentar il puteti viziona mai jos. Documentarea are la baza materiale din Arhivele Nationale ale Romaniei, MNIR, arhiva de film a studioului Sahia.

  • (Re)Designing Nature

    (Re)Designing Nature

    Publisher Hatje Cantz writes: (Re)Designing Nature features innovative design concepts for nature in an urban context. The publication inspires readers to contemplate our current relationship to nature, and animate present-day debates about socially correct, ecologically sustainable, and aesthetically contemporary environmental design. Changes in nature and their ecological consequences have taken on acute dimensions these days. Rapidly growing mega-cities, for one, and shrinking cities, for another, call for new ideas and models for dealing with urban nature. Artists and landscape architects present concepts for the alternative use of vacant city lots and old industrial areas, design parasitical gardens in the middle of the city, or utopian visions for a future symbiotic networking of culture and nature.

    Before i start my enthusiastic review of the book i need to get one thing out my chest: "What were the designers thinking?" The book is written in both german and english. Alles ist gut if you speak german: you get a clear black font. However, if you only understand english then prepare your reading glasses or your magnifier because the pale green font used for the english version of the text is a pain to decipher.

    Now let’s proceed…

    Wei333nberger.jpg

    Lois Weinberger, Mobile Landscape, 2003. Installation view at Institut d’Art Contemporain Villeurbanne. Photo: Institute d’Art Contemporain Villeurbanne

    (re)designing nature is the catalogue of a show that closed a few weeks ago at the Künstlerhaus, Vienna. Last year and the year before i kept complaining of the many, far too many, art exhibitions i had seen around Europe that dealt with art and design tactics that engage with climate change, new models of sustainability and more generally our relationship with nature. The artworks selected were not at fault. What irked me with many of these shows is that they felt like they were organized too fast, because suddenly the words ‘ecology’ and ‘sustainability’ were splashed across the front page of magazines, because that’s what got the attention of the public or maybe just money from the sponsors. Artworks and artists traveled by planes, lush catalogues were printed, fancy opening parties were thrown. I’m sure the Vienna show had its fair share of parties and flying around but the tone of the essays, and the selection of works in (Re)Designing Nature have a more mature, reflected aura. The Vienna exhibition opened months after the others had closed but instead of looking like the slow learner, the show appears to be the only one in the class that has taken enough time to reflect on the issues at stake and see through the hype. Actually, the curators did such a thorough, serious job that several of the works in the catalogue lack in instant appeal. They don’t even photograph well. But if you go beyond that first disappointment (because i was disappointed at first, used that i am to open a volume on amazing photos and graphics) you realize that the projects make sense. Some of them are utopian without ever falling into the trendy trap, others relate successful experiences, others are simply clever enough to make you ask yourself the right questions.

    According to curators Iris Meder, Susanne Witzgall and Florian Matzner, contemporary landscape planners, artists and architects are adopting 3 different strategies to engage with nature in problematic urban areas. A first one looks for ways to protect what nature is already existing in urban center or to convert post-industrial areas into gardens. A second approach provides the frameworks, and the tools for agricultural and participatory projects. The last one explores parasitic structures and symbionts.

    A few projects featured in the book and exhibition:

    Ve33345tter.jpg
    Ingo Vetter, Detroit Industries, Urban Agriculture, 2003

    Detroit used to be the automobile capital of the world. Since the early sixties, however, Ford, Daimler-Chrysler, General Motors have been moving their production plants either to the south of the USA or to Central or South America. Hit by the more recent economic downturn, Detroit saw its residential lot vacancy rise to 27.8% in 2009, up from 10.3% in 2000. About 3,000 empty residential structures were torn down in 2010.

    Attempts at self-organized community projects using the empty surface of the inner city for agriculture and horticulture emerged in the early ’00s. People would either buy land or just occupy it, turning a former industrial city into urban villages. In 2003-2004, Ingo Vetter’s Detroit Industries – Urban Agriculture documented the gardens growing food right in the middle of the decaying city. Grassroot, community-led urban agriculture has now been officially identified as a valuable part of the city’s transformation.

    N3333333355.jpg
    N55, City Farming Plant Modules, Bremen, 2003

    N55’s City Farming Plant Modules enable city dwellers to grow plants in the streets, directly onto the pavement. The flexible plant modules are watered by hoses connected to drain pipes on buildings or to any other water source. Rainwater penetrate the fibre cloth, which will retain moisture while allowing excess water to escape.

    Hag333rLandschaftsarchitektur.jpg
    Hager Landschaftsarchitektur, Filling Station Garden, 2008. Photo: Annette Kisling

    Swiss architecture studio Hager Landschaftsarchitektur ingeniously turned an abandoned gas station dating back to the 1950s in Berlin’s Schöneberg district into an enclosed city garden.

    FLOLO_RN_13.jpg
    Observatorium, Into the Desert, installation at the Stiftersaal, Künstlerhaus, Vienna, 2010. (photo by FLOLO)

    Observatorium piled up Styrofoam parking lot strips to a huge heap in the entrance room of the exhibition. The installation "Into the desert" points to motorized traffic as being an essential landscape element.

    Architect and author Paul Shepheard
    In Houston and other car-heavy cities of the U.S. every threshold experience is made similar by th eawalk from the parking lot to the building through ranks of cars; it is a powerful but not unpleasant phenomenon and a real landscape event."
    each of the 28 artists and landscape architects as well as the 3 curators of the show are represented by a parking lot space

    Melsh444eimer.jpg
    Isa Melsheimer, Square, 2004. Photo: Roman März

    A simple blue and gold mattress is embroidered with graffiti saying "monolithic super-lanscape", "controlled consumption" or "zoning". CCTV cameras mark one of its corners, they seem to monitor the surrounded area. Weeds grow into concrete bowls. A mirror hangs above the scene. Platz/Square recalls the soulless design of many urban ‘green’ spaces, as well as the gradual loss of open public space in the city, due to privatization and the attempt to maximize profits.

    Maty33sik.jpg
    Reiner Maria Matysik, Alpinum, View of installation, Kunsthalle Bern, details, 1999 (Vorläufer für Brache / Predecessor for Urban Wasteland, 2010)

    Reiner Maria Matysik‘s ‘post-revolutionary forms of life’ are models of synthetic organisms elaborated in labs. A mix of plants, animals, mushrooms, bacteria, viruses and prokaryotes they can walk, roll, jump, crawl. Some emit electrical field, others ultrasonic sounds. Resistant and highly adaptable, they don’t fear global warming nor the collapse of human civilization.

    hydrogenase_555.jpg

    Vincent Callebaut‘s Hydrogenase (warning, the music on the project page might have you deeply embarrassed if people are around you right now) proposes a concept of emission-free habitable airships powered by seaweed. Callebaut claims that the energy obtained by farmed algae would be superior to any current biodiesel or bioethanol production.

    The vessel would be used as flying hospitals or to provide food or even disaster relief to areas that cannot be accessed by road or that do not have an airport nearby. The vertical structure of the Hydrogenase doesn’t indeed require a runway to take off or land.

    natureKhondaker.jpg
    Khondaker Hasibul Kabir, Ashar macha / Platform of Hope, 2009

    Landscape architect Khondaker Hasibul Kabir lives in the largest slum of Dhaka, the capital of Bangladesh and the "world’s fastest-growing megacity." Many of the inhabitants of the slum are illegal immigrants from various parts of the country. He involved both the immigrants and his students at the BRCA University in a series of self-help projects that involved the creation of gardens, the building of a bamboo platform over the river, the erection of a library, the planting of resistant plants that even flourish on contaminated soil.

    Views inside the book:

    9viewinsideee0_03.jpg

    9vueinterieur0_04.jpg

    97viewinsssssid990_07.jpg