Ceasca de cultura

Etichetă: educatie

  • Solomon Marcus: Singurătatea matematicianului (5)

    Solidaritate cu lumea cercetarii
    Pe masura ce ma implicam in domenii tot mai variate, devenea tot mai dificila urmarirea impactului meu in aceste domenii. Incepusem, inca din anii ’80, sa consult Science Citation Index, de acolo aflam despre unii autori care se refereau la ceea ce publicasem, dar de multe ori revistele respective erau inaccesibile. Aveam nevoie ca de aer de aceste ecouri. Ma citeste cineva? Intereseaza pe cineva ceea ce public? Este recunoscuta intreprinderea mea drept o actiune necesara – sau macar interesanta – de injectare a gandirii matematice in domenii aparent departate de matematica? Nu cumva sunt perceput ca un intrus? Sau ca unul care complica inutil lucrurile? Gluma care pretinde ca matematicianul este recunoscut dupa faptul ca da raspunsuri lung gandite, precise, dar inutile, nu a aparut din senin.
    Toate aceste intrebari erau pentru mine expresia unei nevoi organice de a ma cunoaste, de a ma evalua, independent de ceea ce birocratia universitara imi cerea sa raportez periodic. Asa cum este de neconceput sa te angajezi in studiul unei probleme fara a te interesa de cei care s-au ocupat anterior de ea, la fel de grava mi se pare atitudinea de indiferenta fata de cei care au reactionat, intr-un fel sau altul, la mesajul tau, preluand ipotetica ta stafeta si ducand-o mai departe. Acest act de solidaritate, in interiorul lumii cercetarii, ofera o compensare macar partiala a starii de singuratate, de izolare fata de cei din afara.
    Dar, pentru a duce pana la capat aceasta idee, mai trebuie adaugat ceva. Daca ne intereseaza reactiile celorlalti, atunci este nevoie in prealabil ca mesajul nostru sa ajunga efectiv la cat mai multi dintre potentialii interesati. Aceasta revine la faptul ca rezultatele noastre sunt publicate in locurile cele mai vizibile, deci in revistele cele mai frecventate. Numai ca aceste reviste sunt si cele mai exigente. Riscul de a primi un raspuns negativ sau unul critic, implicand reconsiderarea textului, este mare. intr-o lume grabita, care functioneaza dupa sloganul “a publica sau a pieri”, intr-o lume comoda, perspectiva trimiterii unui articol la o revista de inalta exigenta nu pare atractiva.
    Cultura romana, timida in comunicarea cu lumea
    Acceptam cu greu si de multe ori respingem realitatea in care traim. Cunoasterea s-a globalizat, cercetarea s-a globalizat si ea, monitorizarea si evaluarea lor se fac la nivel global. Suntem controlati de altii, dar, in masura in care suntem validati, participam si noi la procesul de monitorizare si evaluare a altora. Situatia este perfect simetrica. Ne aflam in fata unei probleme care nu este numai a fiecarui cercetator in parte, ci si a culturii romane in ansamblul ei. Aceasta cultura a fost timida in ceea ce priveste comunicara cu lumea. O inertie istorica trebuie acum invinsa.
    Ca o consecinta fireasca, fata de anii ’50 si ’60, am devenit mai exigent. Nu ma limitez sa constat ca un anume autor imi acorda atentie, ma intereseaza substanta acestei atentii. Este vorba de o referinta esentiala sau numai de una marginala, locala sau, eventual, de una pur formala? Sau cumva demersul meu este chiar punctul sau de plecare, fie pentru a-l continua, fie pentru a propune unul alternativ?
    Este el o autoritate recunoscuta a domeniului sau un incepator? Este revista in care se face referinta respectiva una de mare prestigiu sau macar una onorabila? Mi se pare de asemenea semnificativa rezistenta in timp a unui rezultat. Atentia de care beneficiaza un articol la 50 de ani dupa publicarea sa are o greutate mult mai mare decat citarea sa la numai cativa ani dupa publicare. Se intampla sa fii citat ani de-a randul pentru un anumit rezultat, pana in momentul in care cineva publica o sinteza a domeniului respectiv, in care articolul tau este citat cum se cuvine, dar ulterior cei mai multi nu mai trimit la articolul in cauza, ci la sinteza care l-a inglobat. Paradoxal, cel mai inalt elogiu care se poate aduce unui anumit concept, unui anumit rezultat, este disparitia nevoii de a-l mai mentiona pe autor.
    O lume inefabila
    Este vorba despre lumea matematicii, o lume inefabila, in primul rand pentru ca nu se poate defini. Cand li se cere definitia, matematicienii fac un ocol si raspund prin a indica unele atribute ale domeniului lor; o definitie directa, cat de cat scurta, a matematicii este evitata. Din acest punct de vedere, matematica se afla in situatia artei, la fel de imposibil de definit. Exista si un alt mod de a ocoli definitia: prin indicarea diferitelor ei compartimente, de exemplu, asa cum figureaza ele in marile reviste de referate. Acest ocol este folosit uneori si atunci cand trebuie explicat ce este arta. 
    Exista si un alt fel in care se manifesta inefabilul matematicii: prin contrastul dintre modul in care se prezinta matematica in lume si modul in care arata viata ei ascunsa. La suprafata, matematica este dominata de deductii, de formule si de algoritmi; ea procedeaza de la definitii, leme si teoreme la demonstratii, corolare si exemple. In cautarile si framantarile ei, ea este strabatuta de intrebari, incercari, ezitari, greseli, esecuri, tatonari, analogii, asocieri de tot felul, amintiri din ce-am trait sau ce-am visat candva, reprezentari vizuale, testari pe exemple particulare, mirari, intuitii si emotii. Simptomatica pentru discrepanta dintre aparenta si substanta matematicii este distanta, care poate fi foarte mare, dintre momentul gasirii unui rezultat si cel al confirmarii sale prin demonstratie. Totul se intampla ca in celebra reflectie a lui Blaise Pascal; pentru a porni in cautarea unui lucru, trebuie mai intai sa-l gasim. Nu este nicio contradictie aici. Gasirea este abductiva, iar cautarea urmareste o confirmare deductiva.
    Ordinea in care matematica se prezinta in lume este in buna masura opusa ordinii istorice. De exemplu, notiunile de limita, continuitate, derivata si integrala sunt invatate in aceasta ordine, dar ordinea in care ele s-au cristalizat este inversa acesteia.
    G. Calinescu aprecia ca istoria literara este o stiinta inefabila. Matematica este inefabila, are, printre diferitele ei trasaturi, si unele comune cu stiinta, fara insa a putea fi inclusa printre stiinte, deoarece nu se ocupa, prin destinatia ei, de o anumita felie a naturii sau a societatii. Asa cum am mai observat, matematica are un potential stiintific, are si unul artistic, are si unul filozofic; dar ea ramane, in concertul culturii, o voce separata, inconfundabila. O buna parte a lumii academice ii respecta acest statut.
    Matematica, in viziunea ideilor primite , in sensul lui Flaubert
    Cea mai raspandita este aceea de stiinta exacta. Conform unei definitii de dictionar, “stiintele exacte sunt acele domenii ale stiintei care sunt capabile de o expresie cantitativa acurata sau de predictii precise si de metode riguroase de testare a ipotezelor, in special de experimente reproductibile, implicand predictii si masuratori cuantificabile”(Wikipedia). Dupa cum se vede, acest cliseu se bazeaza, la randul sau, pe alte doua clisee: “matematica, stiinta a cantitatii” si “matematica, stiinta a naturii sau/si societatii”. Primul cliseu domina si acum perceptia comuna a matematicii, dupa cum rezulta din definitia ei in Dictionarul explicativ al limbii romane : “stiinta care se ocupa cu studiul marimilor, al relatiilor cantitative si al formelor spatiale (cu ajutorul rationamentului deductiv)”. Al doilea cliseu rezulta din asimilarea matematicii cu domeniile in care ea se valorifica. Se observa si un al treilea cliseu, care reduce matematica la functia ei de unealta. Cat de departe suntem de geometria si aritmetica vazute drept doua dintre “cele sapte arte liberale” (celelalte cinci fiind gramatica, retorica, logica, muzica si astronomia)!
    Desigur, matematicienii din a doua jumatate a secolului trecut au fost constienti de toate aceste falsificari ale naturii reale a domeniului lor si au propus versiuni alternative: matematica, “studiu al formelor si evolutiei lor”(R. Thom); “stiinta a modelelor (patterns)”(L. Steen); “corp de cunostinte centrat pe conceptele de cantitate, structura, spatiu si miscare” (Wikipedia) iar, in secolul al XIX-lea, B. Peirce propusese “stiinta care dezvolta concluzii necesare”. Fiecare dintre ele prinde cate un aspect, dar niciuna nu separa matematica de toate celelalte domenii.
    Intre functia cognitiva si cea utilitara
    Ca Janus, cel cu doua fete, matematica ne arata uneori functia ei cognitiva, alte ori pe cea utilitara. Relatia dintre ele este pe cat de simpla, pe atat de paradoxala: cea mai bogata sursa de sustinere a functiei utilitare a matematicii se afla in avansul functiei sale de cunoastere. Dar pretul care trebuie platit pentru ca acest lucru sa se intample este libertatea acordata matematicianului de a-si dezvolta cercetarile sale nestingherit, neimpins de la spate de tot felul de planificari, ci ghidat exclusiv de curiozitatea sa, de bucuria sa de a “vagabonda” in lumea ideilor matematice, lume pentru el suficienta pentru a-l motiva in efortul sau intelectual.
     Nu intamplator am folosit verbul “a vagabonda”; m-am gandit la verbul francez errer si la latinescul errare, care inseamna, in acelasi timp, “a rataci”, “a vagabonda” si “a gresi”. Cu alte cuvinte, cand mergi incoace si incolo, tatonand diverse posibilitati, esti supus greselii si esecului; incerci din nou si din nou si acesta este marele joc al matematicii (dar nu numai al ei).
    Matematica trebuia sa ramana ca muzica, sa fie cultivata pentru propria ei placere. Functia terapeutica a muzicii a fost observata de multa vreme, dar nimeni nu s-a gandit ca societatea sa-i conditioneze pe compozitori de efectul curativ al creatiei lor muzicale. Matematicienii n-au avut acest noroc. Societatea s-a focalizat mereu asupra functiei utilitare a matematicii si, in mare masura, a apreciat munca matematicienilor in raport cu cerintele practice, fara a constientiza sursa reala a acelei “unreasonable effectiveness of mathematics”(E. Wigner).
    “Pentru onoarea spiritului uman”
    Dar aici mai trebuie subliniat un aspect. Cercetarea matematica este o activitate cu scadenta nedeterminata; ea este, in general, o intreprindere de cursa lunga, se extinde la generatii successive, care pot ocupa secole, daca nu chiar milenii. Nu se stie exact cand a inceput si nu i se intrevede un sfarsit. Acest atribut il are si cercetarea din alte domenii. Dar in matematica fiecare predare si preluare a stafetei este atat de explicita, de clara, incat poti contempla in toata grandoarea sa acest spectacol in care eforturile unor oameni care au trait in perioade dintre cele mai diferite ale istoriei se conjuga intr-un singur elan, pentru a conduce la rafinamentul de gandire al matematicii contemporane. Am trait pentru prima oara acest sentiment ametitor, pe vremea cand eram student, contempland istoria analizei matematice, de la Arhimede pana in secolul al XX-lea. O dulce ameteala, la varsta adulta, in prelungirea starii similare traite in copilarie, la varsta scranciobului si a toboganului.
    In 1830, Carl Gustav Jacobi, intr-o scrisoare catre Adrien-Marie Legendre, scrie:
    “Dl. Fourier crede ca scopul principal al matematicii este de a fi utila si de a explica fenomenele naturale; dar un filozof ca el ar fi trebuit sa stie ca scopul unic al stiintei este onoarea spiritului uman si ca sub acest titlu o chestiune privind numerele nu valoreaza mai putin decat una relativa la sistemul lumii”.
    Sloganul lui Jacobi a fost preluat ca titlu al cartii sale din 1987, de catre Jean Dieudonné: Pour l’honneur de l’esprit humain(Hachette, Paris). Ca si pe Jacobi, pe Dieudonné il anima intelegerea (pe care am mostenit-o de la vechii greci) matematicii ca arta, mai degraba decat intelegerea ei ca stiinta; matematicianul cauta frumusetea, nu utilitatea. Dar utilitatea vine si ea, la vremea ei. Cu alte cuvinte, ar fi o profunda eroare sa credem ca functia cognitiva si estetica a matematicii este un mijloc prin care atingem scopul reprezentat de functia ei utilitara. Adevarata matematica este cultivata pentru propria ei placere si tocmai prin aceasta ea onoreaza spiritul uman. 
    Capacitatea formativa a matematicii vine din gratuitatea ei
    Ajungem astfel la una din sursele esecului matematicii scolare: greseala de a crede ca il educam pe elev furnizandu-i scule cu utilizari precise. Regulile de folosire a sculelor pot fi deprinse relativ usor, dar valoarea lor educationala este derizorie. Aritmetica si geometria dispun de resurse bogate de dezvoltare a capacittii copilului de a se mira, de a se intreba, de a imagina raspunsuri, de a tatona diferite cai de rezolvare, de a stabili punti de legatura cu intelegerea naturii, a limbajului, a istoriei si geografiei. Dar totul trebuie sa se bazeze pe dezvoltarea propriei sale curiozitati, in asa fel incat el sa accepte ca unica rasplata bucuria, placerea de a intelege, prin pasi marunti, cate ceva din lumea care il inconjoara si de a se intelege pe sine. 
    La intrebarea pe care o auzim mereu, din partea unor elevi, dar si din partea unor parinti si educatori: De ce matematica pentru copii care nu-si propun sa devina matematicieni? le raspundem: Pentru ca matematica este un mod de gandire cu valoare universala si pentru ca ea prilejuieste bucurii spirituale la care orice fiinta umana ar trebui sa aiba acces. In masura in care adolescentii vor invata sa se bucure de frumusetile matematicii, ale stiintei, ale artei si literaturii si vor simti nevoia de a le frecventa, ei nu vor mai suferi de plictiseala iar tentatia unor activitati derizorii, uneori antisociale, va scadea. 
    Pornind de la o intrebare a lui Rilke
    In celebrele sale Scrisori catre un tanar poet, pe care le-am citit ca adolescent, Rainer Maria Rilke il sfatuia pe interlocutorul sau, atras de magia versurilor, sa persiste in a scrie poezie numai daca simte ca nu ar putea trai altfel. Cercetarea matematica nu este cu nimic mai putin exigenta si selectiva, chiar daca severitatea selectiei este aici de o alta natura. Intrebarea lui Rilke devine inevitabila: Sa faci cercetare matematica numai daca simti ca nu ai putea trai altfel? Paul R. Halmos a dat undeva un raspuns afirmativ unei intrebari similare. In ceea ce ma priveste, un singur lucru pot spune: ca nu mi-as fi putut imagina viata altfel decat intr-o activitate de cercetare iar, in masura in care as fi fost impiedicat s-o fac, m-as fi considerat de-a dreptul nenorocit. 
    Maestri si discipoli
    Traditiei evocarii unui predecesor ilustru, la primirea in Academia Romana, ar trebui sa i se adauge, cel putin din considerente de simetrie, portretizarea unui discipol, a unui posibil viitor membru al acestei Academii. Ma voi conforma acestui principiu, dar o voi face nu atat din ratiunile de simetrie la care m-am referit, cat dintr-o nevoie profunda de a spune adevarul, de a ma marturisi: am invatat de la unii dintre fostii mei studenti nu mai putin decat au invatat poate ei de la mine. Intr-o circularitate simptomatica pentru vremea in care traim, ajungem sa invatam de la cei care ieri au invatat ei de la noi. Intr-un anume sens, discipolii de ieri ne devin azi profesori.
    Relatia maestru-discipol trebuie deci reconsiderata. Fata de complexitatea actuala a vietii academice si fata de cerintele tot mai variate ale competitiei actuale a valorilor, tanarul in plina formare are nevoie de mai multe puncte de sprijin, de mai multi termeni de referinta. Nimeni nu exceleaza in toate privintele, nimeni nu este un reper in toate; nevoia de mai multe repere este legitima. Dar, pe de alta parte, inaintarea in varsta adauga la maestrii si la discipolii de ieri pe altii, care apar pe parcurs. Ca student, aveam cateva repere: Miron Nicolescu si Simion Stoilow, Dan Barbilian si Gheorghe Vranceanu. Ulterior, s-a adaugat Grigore C. Moisil. De la fiecare dintre ei am preluat altceva. Dar treptat, pe masura ce ii descopeream, prin lectura, pe profesorii profesorilor mei, m-am atasat puternic de Spiru Haret, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu si Petre Sergescu. Cu toti acestia m-am simtit pe aceeasi lungime de unda. N-au fost numai matematicienii, dar nu mai este loc pentru ei aici.
    Un discipol care mi-a devenit maestru: Vasile Ene
    Pana aici, pare totul normal, conform asteptarilor. Numai ca printre noii mei maestri au inceput a se strecura unii dintre fostii mei studenti. Voi da un singur exemplu: Vasile Ene. Venea dintr-o familie saraca, isi traise copilaria intr-o casa fara biblioteca. Ca elev, aflase dintr-o carte de popularizare ca exista integrale mai bune decat aceea care se afla in manualul scolar. Ardea de curiozitatea de a le cunoaste. A ales matematica. Nu era studentul meu, predam la alta serie. Dar intr-o zi, in sala de lectura a Bibliotecii Facultatii de Matematica, m-a abordat. Dupa cautari haotice, fara rezultat, in rafturile Bibliotecii, incercase pe cont propriu sa imagineze o continuare la ceea ce se afla in cursul universitar. I-am recomandat sa consulte colectia revistei Real Analysis Exchange, in care se publicau frecvent articole pe tema care-l obseda. A fost pentru el un moment de revelatie, care i-a schimbat viata. A devenit, in scurt timp, un colaborator aproape permanent al acestei reviste de inalta exigenta. Traia cu atata intensitate problemele integralelor neabsolute, observa cu atata finete punctele delicate si cotiturile periculoase carora trebuia sa le faca fata, imi vorbea despre ele cu atata pasiune, recurgand la reprezentari vizuale, gesturi, mirari, incat aveam impresia ca obiectele sale matematice erau niste fiinte vii, cu care convietuia intr-o armonie deplina. Ma simteam un invitat privilegiat in laboratorul sau de creatie. Nu mai traisem momente de acest fel decat la cursurile Profesorului Dan Barbilian. Intalnirile mele periodice cu Vasile Ene erau zile de sarbatoare, prilejuite de cate un nou articol care urma sa fie trimis la Real Analysis Exchange. Contrastul izbitor dintre caracterul foarte tehnic al acestor texte si modul in care ele prindeau viata in discutia directa cu autorul lor avea pentru mine o valoare simbolica si suna ca un avertisment privind felul gresit in care se face educatia matematica: Da, aveau dreptate vechii greci, o teorema este un spectacol, dar trebuie ca cineva sa-i asigure regia; o teorema poate fi un sentiment, cum observa Moisil, dar pentru a-l trai este nevoie si de expresia sa verbala.
    Despre Vasile Ene pot spune cu certitudine ca, din momentul in care a cunoscut adevarata matematica, nu a mai putut trai fara ea. Aceasta pasiune a dat vietii sale un sens superior, de o valoare intelectuala si morala exemplara. A murit la varsta de 41 de ani, rapus de o boala careia nu i s-a putut stabili natura. Pentru cercetarile sale profunde de analiza matematica, revista Real Analysis Exchange l-a omagiat prin infiintarea a ceea ce se numeste Vasile Ene Memorial Fund, anuntat in fiecare numar al revistei si destinat finantarii participarii unui tanar matematician roman la o conferinta internationala de profil.
    Prin omagiul pe care-l aduc lui Vasile Ene, imi exprim recunostinta fata de toti cei care m-au insotit, in vreun fel sau altul, in calatoria neverosimila care, probabil, se apropie de sfarsit.
    Imi vin in minte versurile lui Serghei Esenin: 
    Te-am trait sau te-am visat doar viata?
    Parca pe un cal trandafiriu
    Vesel galopai de dimineata!
    Autor: Solomon Marcus
    Sursa text: academiaromana.ro

  • Gala FIE: 10 premii pentru excelență în educație

    Intr-o atmosfera festiva, Gala FIE a deschis in aceasta seara, oficial, seria evenimentelor culturale organizate sub egida Festivalului International al Educatiei. Conceputa ca un eveniment de tinuta, menit sa celebreze educatia in sensul sau larg, Gala FIE s-a desfasurat intr-un spatiu emblematic al Iasului – Sala Mare a Teatrului National “V Alecsandri”.
    In cadrul Galei FIE 2013, au fost acordate 10 premii de excelenta. Academicianul Viorel Barbu a primit Marele Premiu FIE. Invitatii speciali ai Galei FIE au fost Lordul David Trimble, laureat al premiului Nobel pentru Pace, si maestrul Radu Beligan, presedintele onorific al FIE.
    Prezentam in continuare lista completa a premiilor FIE:
    Universitatea Alexandru "Ioan Cuza" Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului lector dr. Catalin Bogdan Gales (cercetatorul stiintific al anului)
    Universitatea Tehnica "Gheorghe Asachi" Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE doamnei prof. univ. dr. ing. Ecaterina Andronescu (Presedintele Senatului Universitatii Politehnica din Bucuresti)
    Universitatea De Medicina si Farmacie “Grigore T. Popa” Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE doamnei prof. univ. dr. Ursula Helena Stanescu, pentru intreaga activitate profesionala (profesor consultant la Facultatea de Farmacie, membru in Comisia medicala permanenta a ARACIS)
    Academia Romana – Filiala Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului doctor Dan-Radu Rusu (doctor chimist, cercetator la Institutul de Chimie Macromoleculara „Petru Poni” al Academiei Romane)
    Universitatea De stiinte Agricole si Medicina Veterinara “Ion Ionescu De La Brad” Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului prof. univ. dr. dr. H. C. Ioan Avarvarei, de la Facultatea de Agricultura, in semn de inalta pretuire pentru o viata dedicata scolii si spiritului academic. 
    Inspectoratul Scolar Judetean Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului profesor Vasile Sorohan (Coordonator al Centrului de Excelenta al Judetului Iasi, Profesor de chimie la Colegiul “Costache Negruzzi” Iasi)
    Inspectoratul Scolar Judetean Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului profesor Jean Marius Rotaru (profesor de fizica la Colegiul National Iasi, profesor coordonator la Centrului de Excelenta Fizica clasa a XII-a si a XI-a)
    Universitatea De Arte „George Enescu” Iasi a acordat PREMIUL DE EXCELENTA IN EDUCATIE domnului conf. univ. dr. Matei Bejenaru pentru deosebita sa activitate artistica si didactica 
    BOARD-ul Festivalului International al Educatiei a decernat PREMIUL PENTRU EDUCATIE IN LIMBA ROMANA scriitorului Spiridon Vangheli. 
    BOARD-ul Festivalului International al Educatiei a decernat MARELE PREMIU FIE domnului Academician VIOREL BARBU
    Cine sunt premiantii FIE
    Catalin_Gales_lector_UAIC_04_copy
    Catalin Gales
    Domnul Catalin Bogdan Gales s-a nascut in 29 iulie 1976 si este in prezent lector doctor la Facultatea de Matematica, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iasi, unde isi desfasoara activitatea didactica si de cercetare. 
    Contributiile stiintifice ale d-lui Catalin Bogdan Gales se incadreaza in domeniul Mecanicii solidelor deformabile si in domeniul Mecanicii sistemelor de particule. A publicat pana in prezent 35 de lucrari stiintifice, dintre care 28 in jurnale cotate ISI. A prezentat comunicari la numeroase conferinte internationale si a participat ca membru sau ca director de proiect la mai multe granturi de cercetare nationale.
    In ceea ce priveste activitatea stiintifica a d-lui Catalin Bogdan Gales in anul 2012, aceasta s-a dezvoltat pe doua directii principale: studiul unor teorii matematice pentru interactiunea campului electromagnetic cu mediile deformabile si studiul dinamicii asteroizilor  situati in banda principala, utilizand diverse metode numerice. Rezultatele obtinute se regasesc in 5 articole publicate in jurnale internationale de mare prestigiu: European Journal of Mechanics-A/Solids, Jornal of Elasticity, SIAM Journal on Applied Mathematics, Communications in Nonlinear Scienceand Numerical Simulation, Applied Mathematics and Computation. O parte a acestor rezultate au fost comunicate la 6th European Congress of Mathematics (Cracovia, 2-7 iulie 2012), 8th Solid Mechanics Conference (Graz, 9-13 iulie 2012),European Congress on Computational Methods in Applied Sciences and Engineering (Viena, 10-14 septembrie 2012).
    Activitatea desfasurata de dl. Catalin Bogdan Gales il defineste pe acesta atat ca cercetator format, cu vizibilitate in mediul academic, cat si ca un valoros cadru didactic universitar. (extras din Laudatio)
    ursula_stanescu_cr
    Ursula Stanescu
    Universitatea de Medicina si Farmacie „Grigore T. Popa”-Iasi este deosebit de onorata sa-si poata exprima pretuirea si recunostinta fata de un reprezentant  de seama al comunitatii medicale nationale, Doamna Profesor Doctor Ursula Stanescu, profesor consultant la Facultatea de Farmacie.
    Acordarea Premiului de Excelenta pentru intreaga activitate profesionala, reprezinta o recunoastere reala a valorilor profesionale, academice si a prestigiului stiintific, dupa o cariera dedicata domeniului vast, complex si mereu actual al plantelor medicinale, de la studiul celulei vegetale, la caracterizarea si stabilirea compozitiei chimice pana la obtinerea de fitomedicamente si suplimente alimentare.
    Inainte de a deveni un nume reprezentativ in mediul academic medical, Doamna Prof. dr. Ursula Stanescu a parcurs un traiect profesional exemplar, din care va prezint cateva repere biografice ale Domniei Sale:
    Ursula Stanescu nascuta la 24 august 1941 in Bucuresti, dupa absolvirea Facultatii de Farmacie din Iasi in 1967, obtine titlul de Doctor in Stiinte Farmaceutice – Domeniul Farmacognozie si cel de farmacist principal. In anii care au urmat a parcurs intreaga ierahie didactica, devenind profesor universitar in 1994 si conducator de doctorat in 1995. De-a lungul celo 46 ani de cariera in invatamantul superior, a publicat numeroase articole stiintifice (peste 300) in reviste de prestigiu din tara si strainatate, 9 volume de specialitate, coordonand si participand la numeroase proiecte de cercetare ce au avut ca rezultat 9 brevete de inventie.
    In perioada 1994-2008 abilitatile de organizator al activitatii didactice, stiintifice si de cercetare au fost remarcate prin detinerea functiilor de: Secretar stiintific al Facultatii de Farmacie din Iasi, Secretar stiintific al Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr.T.Popa”, Decan al Facultatii de Farmacie din Iasi pentru o perioada de 8 ani, Prorector stiintific al Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr.T.Popa”, Responsabil pe Universitatea de Medicina si Farmacie din Iasi pentru managementul calitatii in cercetare stiintifica, doctorate si masterate, totodata devenind membru in Comisia medicala permanenta a ARACIS si membru in Comisia mixta a Ministerului Sanatatii, Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale pentru suplimente alimentare.
    Discreta si rafinata, principiala, onesta, preseverenta si tenace Doamna Prof. dr. Ursula Stanescu a reusit sa se remarce permanent prin echilibrul de care a dat dovada, atat ca profesionist, dar si ca OM. (extras din Laudatio)
    rusud1
    Dan-Radu Rusu
    Cu ani in urma, cineva mi-a spus „spune-mi pe cine si cu ce l-ai ajutat, ca sa-ti spun cine esti.”
    In lumea academica, educatia/formarea unui specialist nu se reduce la ceea ce oferi, ci mai ales la cum si cat primeste cel in cauza, si asta se reflecta in calitatea dialogului si a legaturii afective dascal-ucenic. Si ce satisfactie mai mare poate avea profesorul decat vazandu-si studentii afirmandu-se, creandu-si propriul lor drum?
    Membru al unor comisii de examinare, am remarcat un tanar doctorand a carui cariera am urmarit-o apoi cu interes, atent, capatand astfel o perspectiva asupra potentialului sau considerabil. La inceput ocazional, apoi din ce in ce mai frecvent, am avut discutii stiintifice, si m-a impresionat prin seriozitat, o anumita gravitate a gandirii, prin cunostintele largi in domeniul tezei sale de doctorat si nu numai, prin capacitatea de a conecta rapid diferite aspecte ale unui domeniu atat de bogat cum este stiinta polimerilor. 
    Radu Rusu a fost un student foarte bun al Facultatii de Chimie din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza”, dar mai ales un doctorand absolut remarcabil al Institutului de Chimie Macromoleculara „Petru Poni”. A obtinut titlul de doctor intr-un domeniu modern si important al chimiei macromoleculare – cel al monomerilor si polimerilor heterociclici pentru materiale de inalta performanta. La inceputul studiilor doctorale Radu a avut sansa sa intalneasca doi cercetatori de larg orizont stiintific si formatori de caractere in persoanele doctorilor Maria Bruma si Mariana Damaceanu. Eruditia lor, dedicatia spre cercetare si generozitatea formativa au gasit ecou in doctorandul de atunci. 
    Studiile doctorale au presupus mai multe stagii de cercetare in diverse centre stiintifice europene si contactul cu nume mari din domeniu. Teza a primit calificativul „excelent” la acordarea titlului de doctor in chimie. 
    Domnul Rusu a urmat apoi pasul firesc si necesar in dezvoltarea unei cariere solide prin castigarea unei burse postdoctorale pe un subiect nou, diferit, la o institutie de top din Europa, ETH Zurich, unde a avut sansa sa lucreze intr-o echipa de renume mondial, la un nivel extrem de inalt si unde a lasat o impresie pozitiva. 
    La ora actuala, domnul Rusu este asistent de cercetare la Institutul de Chimie Macrmoleculara „Petru Poni” din Iasi, unul care, dupa numai sase ani de implicare in zona cercetarii academice, a dezvoltat o activitate stiintifica bogata. Radu a adus contributii importante in domeniul modern al polimerilor pentru materiale avansate si la ora actuala face parte dintr-o echipa extrem de puternica in acest domeniu. 
    Directiile sale de cercetare includ polimerii aromatici termostabili, polimerii heterociclici, polimerii fluorurati, polimerii inalt performanti pentru aplicatii in domenii de varf ale tehnicii – plecand de la sinteza si identificarea monomerilor si polimerilor pana la caracterizarea si prelucrarea materialelor polimere. Cele mai importante contributii ale domnului Rusu sunt legate de o familie relativ noua, insuficient explorata, a compusilor macromoleculari heterociclici, cu largi perspective aplicative – polimerii care incorporeaza inele oxadiazolice. Studiul acestor polimeri se indreapta in prezent in doua directii principale – proprietatile lor foto- si electro-luminescente si remarcabilele lor proprietati electronice de transport. (extras din Laudatio)
    Ioan Avarvarei
    Agora este in sarbatoare – spatiul rostirii se umple de bucuria cuvintelor care cauta sa implineasca si sa cuprinda, sa treaca dincolo de canon si sa intalneasca firescul articularii simple si curate. Dincolo de cuvinte, sunt implinirile, adevarurile, sperantele, repetarile, negarile, renuntarile; este complicatul joc al lui a fi; dar dincolo de „zidiri” sunt oamenii, tesatorii de vise si sperante, faurarii de rostire, artizanii fiintarii intru aflare si devenire. Este si speranta mea ca, regasindu-ma in convingerea lui Platon, potrivit caruia cunoasterea cuvintelor conduce la cunoasterea lucrurilor, sa pot afla acel mestesug al vorbelor care sa vi-l faca cunoscut pe unul din sarbatoritii acestei seri, Profesor  univ. dr. dr. H. C. Ioan Avarvarei. Si mai stiu ca tot marele atenian spunea ca e mai usor sa vorbesti despre zei, decat despre oameni.
    Comunitatea academica, reprezentata in aceasta sala de distinse personalitati, se alatura cu toata bucuria sarbatorii acestei seri. Unul dintre membrii ei marcanti, exponent al inaltei scoli iesene de agricultura, este recompensat cu distinctia Festivalului International al Educatiei  de catre Alma Mater Iassiensis, in semn de inalta pretuire pentru o viata dedicata scolii si spiritului academic. 
    Laureatul, Profesorul Ioan Avarvarei, a reusit nu numai sa dezvolte remarcabila scoala superioara agricola ieseana, dar, asemeni marilor oameni de stiinta si cultura, plin de generozitate, i-a sprijinit pe toti cei care si-au dorit sa porneasca in cautarea propriului „dincolo”. 
    In cei 47 de ani de activitate neintrerupta, asa cum spunea Domnia Sa, a considerat primordiala „pregatirea profesionala in concordanta cu exigentele unui invatamant modern si flexibil”.
    Cercetarea stiintifica s-a concretizat in realizarea a 37 de contracte si publicarea a 150 lucrari stiintifice.
    Distinsul profesor s-a implicat total in viata universitatii, identificandu-se cu aceasta. Apreciat si iubit de colaboratori, in 1990 devine decan al Facultatii de Agricultura, functie pe care o onoreaza pana in 1996.
    Tot in 1996 este ales Rector, gestionand timp de 8 ani cu aceeasi pasiune si dedicat profesionalism prestigioasa Universitate de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara-  „Ion Ionescu de la Brad” din Iasi.
    Magistrul Ioan Avarvarei nu s-a izolat in turnul de fildes al stiintei, Domnia Sa coboara in cetate si cu dragoste pentru aceasta pune umarul acolo unde cu stiinta, abnegatia si experienta sa de viata, poate fi de folos. (extras din Laudatio)
    vasile-sorohan-centru-excelenta
    Profesor Vasile Sorohan
    Distinctia intelectuala si daruirea, eficienta si performanta in demersul  didactic definesc profilul reputatului profesor Vasile Sorohan, titular al catedrei de chimie de la Colegiul "Costache Negruzzi", prestigioasa unitate de invatamant ieseana. 
    Rolul asumat de magistru este pe deplin rasplatit, domnul profesor conturand, cu discretie, destinele generatiei actuale de elevi, dornica de cunoastere, deschisa la schimbarile perpetue din societatea postmoderna.
    Profesor de mare tinuta intelectuala, Vasile Sorohan contribuie la devenirea spirituala a elevilor domniei sale, fiind apreciat pentru rigoarea stiintifica, pentru   rabdare, echilibru si talent pedagogic. Starea de spirit pe care o creeaza  la orele de curs este favorabila educatiei, competitiei reale, invatarii eficiente. 
    O incununare a tot ceea ce inseamna activitatea domnului profesor la catedra o reprezinta numarul impresionant de premii obtinute de elevii pe care ii indruma la olimpiadele nationale si internationale de chimie, la alte importante concursuri de profil.
    Pentru competenta profesionala de exceptie, creativa si profesionista, ilustrata de rezultatele notabile ale elevilor, de complexitatea si anvergura  proiectelor  initiate si derulate, conducerea Inspectoratului Scolar Judetean Iasi l-a desemnat pe domnul profesor Vasile Sorohan director al Centrului de Excelenta Iasi, misiune onoranta si provocatoare.
    Absolventii de exceptie pe care i-a indrumat in timp sunt marturia incontestabila  a carierei didactice  remarcabile, a activitatii consecvente in calitate de profesor  desavarsit, a vocatiei pedagogice remarcabile a  domniei sale.
    In spatiul invatamantului preuniversitar  domnul Vasile Sorohan constituie un real model pentru generatiile tinere de profesori, personalitatea sa discreta marcand cu pregnanta corpul profesoral iesean. (extras din Laudatio)
    Profesorul Jean Rotaru
    Un profesor adevarat se innobileaza si se impune in fata timpului prin modul in care intelege sa isi asume destinul de fiinta creatoare in lume, contribuind atat la propria devenire intru cunoastere, cat si initiindu-i pe cei din generatiile mai tinere in descoperirea profunzimilor universului, pe cale stiintifica sau artistica. 
    Prima dintre acestea, calea nobila a stiintelor exacte, este aceea pentru care profesorul Jean Rotaru are cu adevarat vocatie. Personalitatea sa armonizeaza atat calitatile de exceptie ale dascalului cu pregatire superioara in domeniul fizicii, cu originalitate in abordarea actului didactic, dedicat cu desavarsire activitatii sale, cat si pe cele ale omului care stie, ani la rand, fara a pierde nimic din entuziasmul si energia tineretii sufletesti, sa isi ghideze invataceii spre desavarsire intelectuala, cu afectiune si daruire, sub semnul ambitiei si al pasiunii sustinute constant de o munca titanica. 
    Marturii pentru eforturile  sale sunt numeroasele premii obtinute, in cei aproape douazeci de ani de cariera, la competitiile nationale si internationale de fizica, olimpiadele si concursurile de fizica, sau cele in domenii inrudite, precum Stiintele Pamantului, unde elevii pe care i-a indrumat s-au clasat mereu cu onoare pe primele locuri.
    Aceasta datorita profesorului si omului rabdator si devotat care le-a fost mereu alaturi, asemenea unui maestru spiritual, imbinand severitatea impusa de necesitatea pregatirii de exceptie a unor adevarati campioni ai intelectului, cu afectiunea revarsata dintr-un caracter echilibrat, deschis, modest si generos.
    Dintre zecile de premii, se detaseaza medaliile de aur si de argint la Olimipadele Internationale de Fizica, medaliile de aur la Olimpiadele  Europene de stiinte pentru Tineret, precum si locul I obtinut opt ani consecutiv  de elevii domniei sale  la Olimpiadele Nationale  de Fizica. (extras din Laudatio)
    matei-bejenaru
    Matei Bejenaru
    Universitatea de Arte «George Enescu» din Iasi propune pentru acordarea premiului Festivalului International al Educatiei 2013 pe domnul conferentiar universitar doctor Matei Bejenaru a carui deosebita activitate artistica o prezentam pe scurt in urmatoarele randuri.  
    Matei Bejenaru este absolvent al Institutului Politehnic Iasi in 1988 si al Universitatii de Arte “George Enescu” Iasi, sectia Pictura in 1996. In anul 2006 a obtinut doctoratul in Estetica al Universitatii “Al.I. Cuza” din Iasi. Din 1999 preda discipline de fotografie si arta video la Universitatea de Arte “George Enescu” Iasi. A avut un rol important in punerea bazelor directiei de studiu Fotografie, video, procesarea computerizata a imaginii in cadrul Facultatii de Arte Vizuale si Design, prin organizarea programelor de studii si dotarea cu echipamente a laboratoarelor. 
    In anul universitar 2011-2012 a fost profesor invitat la Université du Québec à Montréal (Canada) iar in perioada 2012-2013 este artist invitat al Centrului de arta Kettle’s Yard al Universitatii Cambridge (Marea Britanie). Este fondator si director artistic al Bienalei de Arta Contemporana Periferic din Iasi (intre 1997 si 2008). Este membru fondator al Asociatiei Vector din Iasi, fiind si presedintele institutiei in perioada (2001-2011). Activitatile Vector, de la programe expozitionale si educationale la activitati de cercetare si editare, analizeaza relatiile dintre practicile artei si culturii vizuale si contextul socio-politic. Intre 2003 si 2007 a fost directorul artistic al Galeriei Vector din Iasi. Tot in aceeasi perioada a initiat si manageriat proiectul de cultura sociala cARTier, realizat impreuna cu colegi din Asociatia Vector. 
    In proiectele sale din ultimii ani, prin fotografie, video si performance-uri, el analizeaza felul in care modurile de productie economica, cunoasterea tehnologica, mentalitatile si stilurile de viata ale oamenilor s-au schimbat in tarile post-comuniste in ultimele doua decenii. In anul 2001 a fost artist invitat in Pavilionul Romaniei la Bienala de la Venetia. In anii 2007 si 2010 a avut proiecte la Tate Modern Londra iar in anul 2008 a expus la Bienala Internationala de la Taipei (Taiwan). In anul 2012 a avut o expozitie personala la The Artery Gallerry North Adams (Massachussets – SUA). Din anul 1996 participa constant in expozitii in Romania. In 2011 a avut expozitii personale la Muzeul Brukenthel Sibiu si Galeria Andreiana Mihail Bucuresti. In 2013 a avut expozitii personale la Galeria Cupola din Iasi si Muzeul de Arta Bacau. (extras din Laudatio)
    spiridon-vangheli_0
    Scriitorul Spiridon VANGHELI
    S-a nascut la 14 iunie 1932, in satul Grinauti, judetul Balti. Prozator, poet, traducator, editor. Absolva Universitatea Pedagogica „Ion Creanga” din Chisinau.
    Debuteaza in 1962 cu placheta „In tara fluturilor”. Urmeaza volumele de povestiri „Soarele” (1963), „Baietelul din coliba albastra” (1964), „Balade” (1966), „Ispravile lui Guguta” (1967), „Ministrul bunelului” (1971), „Columb in Australia” (1972), „Guguta capitan de corabie” (1979), „Calul cu ochi albastri” (1981), „Privighetoarea” (1985), „Pantalonia tara piticilor” (1989), „Guguta si prietenii sai” vol. 1, 2 (1997), „Tatal lui Guguta cind era mic” (1999), „Copii in catusele Siberiei” (2001) etc.
    A semnat traduceri din poezia si proza universala pentru copii, precum „Iepurasul albastru” (1968), „Fetita din Hiroshima” (1981), „Peter Pan si Wendy” de James Barri (1973, 1988),  „Pepi Cioraplung”  de Astrid Lindgren (1973, 1984). Intre anii 1970 si 1990 a colaborat se este coautor, impreuna cu Grigore Vieru, la alcatuirea Abecedarului de limba romana cu grafie latina, editat in 1990 la Chisinau. In 2006 a realizat pentru micii cititori un proiect de proportii „Carte de citire si gindire pentru cl. I-IV”, in 4 volume.
    Scrierile „Ispravile lui Guguta” si „Steaua lui Ciubotel” au fost traduse in numeroase limbi ale globului: engleza, franceza, germana, rusa, ceha, japoneza, turca, ucraineana, bulgara, armeana, maghiara, chineza etc., avind o rezonanta deosebita asupra publicului.
    Prin toate scrierele sale aparute in tiraje de milioane, in circa 70 de tari, traduse in 38 de limbi ale lumii, s-a demonstrat ca putem face parte din marea familie a literaturii universale pentru copii. Guguta este cel mai cunoscut si indragit personaj al autorului, de aceea Spiridon Vangheli este supranumit „tatal lui Guguta”. (BOARDUL FESTIVALULUI INTERNATIONAL AL EDUCATIEI IASI, Presedinte  Board PRIMAR GHEORGHE NICHITA, Director festival FLORIN MINDIRIGIU)
    barbu-690x377
    Academician Viorel BARBU
    De peste cinci decenii, viata domnului academician Viorel Barbu se identifica pana la comuniune cu existenta scolii de matematica a Universitatii iesene.
    Un misterios determinant compatibil a legat si desavarsit matricea intelectuala si spirituala comuna persoanei si institutiei careia i s-a dedicat. Studentul, tanarul matematician, profesorul-savant, diriguitorul universitar si, mai apoi, omul de stiinta consacrat in cele mai inalte foruri academice alcatuiesc varstele succesive, dar si simultane, ale unei prestigioase personalitati. Astazi, sunt putini cei care si-l pot inchipui pe domnul academician Viorel Barbu intr-o alta ipostaza decat cea a a marelui matematician. Pare sa fi fost asa inca de la prima olimpiada internationala de matematica.
    A publicat primul articol stiintific in 1964, urmat an dupa an, intr-un ritm tot mai intens, de alte peste 230 de lucrari, cate numara astazi lista sa deschisa de contributii originale in domeniile: ecuatii diferentiale partiale, ecuatii dimensionale infinite si teoria controlului. Acestea au aparut in cele mai prestigioase jurnale academice de specialitate din lume.
    A scris 15 carti si monografii si a editat volumele a patru conferinte internationale de inalta valoare, publicate in edituri care se bucura de recunoastere universala in lumea stiintifica, precum Academic Press, Elrevier, John Wiley & Sons, Kluwer Academic Publishers, Pitman si altele. Inca de timpuriu, lucarile stiintifice ale matematicianului Viorel Barbu au fost remarcate si apreciate in cel mai inalt grad de comunitatea academica de specialitate din intreaga lume. Rezultatele cercetarilor sale sunt prezentate in cele mai importante enciclopedii internationale de matematica: „Encyclopedia of Mathematics”, Springer-Verlag 1991-1995; „Systems & Control Encyclopedia”, Pergamon Press (1998 si 1995) etc.
    In prezent, lucrarile stiintifice ale domnului academician Barbu sunt studiate, utilizate si recenzate pe toate meridianele mapamondului matematic, din Franta, Germania, Italia si Marea Britanie pana in Canada, S.U.A., Japonia si Australia. Se bucura de peste 8100 de citari in mai mult de 3000 de lucrari stiintifice ale unui numar impresionant de matematicieni – mai bine de 2000 de persoane.
    Un reputat cercetator al proceselor sociale isi intitula cartea de memorii „By Force of Though”. Acest titlu se potriveste pentru aventura intelectuala a domnului academician Barbu. „Forta gandului” si energiile spirituale l-au purtat din universul complex al numerelor si abstractiunilor in universul divers si complicat al institutiilor academice.
    Recunoasterea stiintifica internationala i-a adus, in nenumarate randuri, chemarea ca „visiting professor” in multe universitati prestigioase.
    Incepand din 1976, cand a fost invitat pentru un semestru la Universita degli Studi „La Sapienza” Roma, si pana acum, matematicianul Viorel Barbu a ilustrat, cu stiinta inalta si arta subtila, valoarea scolii iesene si excelenta intelectuala proprie in amfiteatrele si salile de conferinta ale multor institutii academice, din S.U.A. pana in China. O intreaga si bogata geografie spirituala personala cuprinde universitati precum Bologna, Bonn, Cincinnati, Ohio, Purdue, Virginia, Wuhan etc. si culmineaza, in 2010, la Cambridge University, Isaac Newton Institute, unde a fost invitat in calitate de matematician al matematicienilor. In 1991, a devenit membru corespondent al Academiei Romane, ales membru plin in 1993, iar in 2008 a fost consacrat in cel mai inalt for academic european – „European Academy of Sciences”.
    Opera stiintifica vasta a matematicianului innascut este acompaniata de opera intinsa a magistrului si diriguitorului academic.
    Domnul academician Viorel Barbu a fost, timp de aproape cinci decenii, profesorul multor promotii de tineri matematicieni, a indrumat 21 de doctori in stiinte si a contribuit la formarea altor 50 de cercetatori. Toti acestia ar putea alcatui impreuna o veritabila „societate stiintifica de matematica”.
    Decan al Facultatii de Matematica (1976-1981), rector al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” (1981-1989), director al Institutului de Matematica „O. Mayer” al Academiei Romane, vicepresedinte al Academiei Romane (1998-2002) si presedinte al Filialei din Iasi a Academiei Romane (2002-2012), domnia sa a slujit cu aceeasi rigoare si sobrietate datoria administrativa ca si datoria fata de stiinta. In plus, s-a dovedit a fi un observator profund si rafinat al culturii, institutiilor si societatii.
    Dintr-un concis si expresiv portret, pe care i l-a dedicat istoricul Alexandru Zub, desprindem urmatorul fragment semnificativ pentru personalitatea polivalenta a domnului academician Viorel Barbu: „spirit atent la miracolul existentei umane si gata la eforturi sistematice de regasire a ordinii din moment ce natura este matematizabila”. (BOARDUL FESTIVALULUI INTERNATIONAL AL EDUCATIEI IASI, Presedinte  Board PRIMAR GHEORGHE NICHITA, Director festival FLORIN MINDIRIGIU)

  • Solomon Marcus: Educația, un bolnav cu diagnostic controversat

    Diagnosticul este atat de controversat, incat variaza de la o simpla gripa pana la cancer. Argumentez pentru a doua varianta. De fapt, organismul educatiei este macinat de multiple boli. Obiectul insusi al educatiei se afla intr-o grava confuzie, motiv pentru care unele investitii in acest domeniu raman fara efect. Spre clarificari in aceasta directie sunt orientate randurile care urmeaza.
    Un labirint fara intrari si iesiri clare
    Intr-un labirint obisnuit, intrarea este cunoscuta, dar te pierzi cautand drumul spe tinta. In labirintul educatiei, intrarea este la fel de misterioasa ca si iesirea. Nu este de loc clar cu ce trebuie inceput, lucruri diferite trebuie facute concomitent, nu succesiv. Logica labirintului nu este aceea a intrarilor si iesirilor care, comparate, explica ce s-a castigat; nu conduce la structura arborescenta, a stafetei, valabila in matematica, unde, ocupandu-te de o problema, incepi prin a te interesa ce alti cercetatori s-au ocupat de ea si ce rezultate au obtinut ei, pentru ca tu, preluand de la ei aceasta stafeta, s-o predai ma departe, sporita cu ceea ce tu ai adaugat. Intr-un labirint, te poti trezi oricand ca ai revenit pe unde ai mai trecut. In matematica (dar si in alte stiinte, ca informatica, fizica, chimia etc) avem o reprezentare a cunoasterii in care se poate intelege in ce fel situatia la un anumit moment a decurs din cea anterioara; totul poate fi urmarit pe Science Citation Index. In educatie, aceasta structura arborescenta este slaba, coplesita de miscari in cerc, stagnari, tautologii. Doar unele clarificari din domeniul biologiei, cum a fost in urma cu aproape o suta de ani descoperirea diferentierii functionale a celor doua emisfere cerebrale, mai hranesc sentimentul unui progres in intelegerea proceselor de invatare; poate ca putem adauga si unele rezultate ale scolii lui Piaget in domeniul psihologiei copilului. Dar cele mai multe rezultate au numai statut de ipoteze mai mult sau mai putin plauzibile, in functie de experimentele efectuate. La fel se intampla cu mai toate experimentele din domeniul psihologiei cognitive, incepand cu cele din scoala lui Noam Chomsky, privind interactia innascut-dobandit pana la cele din domeniul Inteligentei Artificiale.
    Comunicare slaba intre diferite niveluri de abstractie si generalitate
    Un alt neajuns al cercetarii in domeniul educatiei este incapacitatea nivelurilor superioare, de speculatii teoretico-metodologice, de a-si exercita impactul asupra nivelurilor inferioare, de practica educationala. Discrepanta dintre rafinamentul celor dintai si stagnarea celor din urma este tot mai mare. Lipsesc verigile intermediare. Scenariul dominant imperativ al interactiei catedra(profesor)-banci(elevi), persistenta unor programe si manuale prafuite sfideaza puzderia de conferinte, mese rotunde si sesiuni de comunicari la care se aduna « experti in educatie », expresie cu o involuntara incarcatura ironica tot mai vizibila.  Sunt vreo 60 de ani de cand particip la astfel de manifestari, ma amuza sa intalnesc la ele oameni tineri, care pot acorda credit unor sloganuri privind interdisciplinaritatea, educatia computationala, legarea de practica si invatarea pe tot parcursul vietii; dar, de fapt, aceste sloganuri au trecut de la o generatie la alta, de la un regim politic la altul, ramanand in mare masura fara acoperire, daca nu chiar demagogice.
    Cum sa iesim din acest blocaj?
    Dupa exemplul medicinii, care nu intarzie asupra teoretizarii starii de sanatate, ci se ocupa cu identificarea si tratamentul diferitelor boli, deci a diferitelor abateri de la starea de sanatate; dupa exemplul stiintelor juridice, care isi focalizeaza atentia nu atat pe speculatii privind ideea generala de dreptate, de justitie, cat asupra diferitelor tipuri de infractiuni, sa incercam sa identificam diferite situatii asupra carora vom cadea usor de acord ca ele sunt fenomene negative, patologii care trebuie inlaturate. Sa incercam sa le diagnosticam, sa le ierarhizam dupa gravitatea lor si sa gasim terapia corespunzatoare. Cu aceste metafore medicale, sa pornim la drum. Vom fi obligati astfel sa parasim terenul speculatiilor greu controlabile si sa ne ocupam de probleme punctuale.
    Rani deschise ale educatiei
    Iata cateva (categorii de) astfel de rani: a) ignorarea nevoilor si drepturilor fundamentale ale copilului si adolescentului; b) ignorarea imperativelor societatii globalizate actuale; c) absenta educarii unei frecventari adecvate a televiziunii si internetului, care, din acest motiv, raman in mare masura antieducationale; d) persistenta unei mentalitati inapoiate la multi parinti, educatori si factori de decizie, in ceea ce priveste obiectul educatiei; e) incapacitatea educarii unui comportament bazat pe valori umane; f) incapacitatea depasirii reprezentarilor fragmentare, impuse de organizarea pe discipline care nu prea comunica intre ele; g) persistenta unor programe de invatamant peste care s-a asezat de mult rugina si care rateaza cele mai spectaculoase evenimente ale istoriei stiintei din ultimii 150 de ani; h) manuale in mare parte plictisitoare, neatractive, uneori neinteligibile ; i) val puternic, un adevarat tsunami antieducational pe care strada, mass media, viata publica  il produc si care saboteaza in mare masura actiunea scolii; j) numar crescand de familii incapabile sa ilustreze, sa confirme intelepciunea celor « sapte ani de-acasa ».  Aceste aspecte patologice ale educatiei sunt strans legate intre ele, teritoriul fiecaruia se intersecteaza cu teritoriile celorlalte.
    Nevoile si drepturile fundamentale ale copilului si adolescentului
    Exceptand nevoile de adapost, imbracaminte si hrana, copilul si adolescentul nu-si constientizeaza nevoile, nu le pot exprima si nu pot revendica satisfacerea lor. Ca si in cazul animalelor, adultii trebuie sa preia aceasta responsabilitate. Numai ca acest lucru nu prea se intampla. De exemplu, o urmarire atenta a comportamentului unui copil, de la cea mai frageda varsta, ne dezvaluie nevoia sa de a intelege ce se intampla in jurul sau si cu sine. Toate simturile sale sunt in alerta, curiozitatea sa nu are margini, el se afla intr-o continua dinamica, in care jocul este expresia nevoii sale de libertate, de observare si experiment. Intrebarea « de ce? » il obsedeaza, dar pe multi parinti si educatori ii enerveaza. Incercari, greseli si esecuri fac parte din ceea ce este pentru el aventura cunoasterii, dar dreptul de a gresi si de a esua chiar in mod repetat este o componenta obligatorie a activitatii sale de explorare a mediului ambiant, este pretul inevitabil pe care trebuie sa-l plateasca pentru a dobandi capacitatea de a gandi cu capul sau si de a nu se pierde atunci cand se afla in situatii inedite. Daca am tine seama de acest fapt, n-am mai diaboliza greseala si esecul, acordandu-le un statut general de infractiune, am sti sa distingem intre greselile negative si cele provenite din actiunea de cautare, din asumarea unui risc.
    Nevoia unui echilibru intre efort si recompensa
    Nu este vorba de o recompensa materiala, ci de una psihologica. Ii cer copilului sa faca un efort de atentie, dar atentie la ce? El are dreptul sa pretinda ca ceea ce i se cere sa fie nu doar pe intelesul sau, dar si in intampinarea interesului sau, a curiozitatii sale. Acest interes se formeaza prin antrenament adecvat. De exemplu, ii dau posibilitatea sa asculte diferite compozitii muzicale, ii explic contextul lor cultural si istoric, in asa fel incat, la un anumit moment, el simte nevoia sa se intoarca la unele dintre ele; i-am creat astfel nevoia de muzica, urmata firesc de foamea de muzica. La fel cu literatura, cu matematica si cu biologia. Dar, in realitatea de azi a scolii livrarea de cunostinte prin manual sau de la catedra rareori vine pe fondul foamei de ele. Transmitem cunostinte pentru care nu este clar la ce intrebari se constituie ele ca raspunsuri. Efortul repetat de a retine si reproduce enunturi de acest fel, deci fara recompensa intelectuala si sufleteasca a intelegerii semnificatiilor lor, a intrebarilor de la care ele provin, efort indeplinit doar ca urmare a unei datorii impuse de familie si de scoala, conduce la o trauma, de la care nu-i decat un pas pana la disconfort si stres. Acest tip de invatare ramane fara efect pe termen lung, nu se converteste in mod de gandire si comportament. Priviti chestiunile propuse la examenul de admitere in liceu sau la bacalaureat, se discuta gradul lor de dificultate, dar se omite intrebarea esentiala: care este gradul lor de relevanta pentru capacitatea candidatului de a gandi cu capul sau, de a se orienta nu doar in situatii standard, ci si in situatii inedite? Care este semnificatia lor culturala? Raspunsul este descurajator. Procedee, formule, algoritmi, date calendaristice, nume de persoane, de obiecte sau de locuri, tot felul de sabloane sunt elementele a caror insusire decide satisfacerea unor baremuri alcatuite nu in functie de gradul lor de relevanta, ci ca urmare a caracterului lor « obiectiv », mecanic, de aplicabilitate rapida si fara ezitari.
    Obiectul educatiei
    Acest obiect este frecvent formulat in termeni de dezvoltare a unor abilitati cognitive. Accentul pe cunoastere vine din sloganul Societatea cunoasterii, care a aparut in continuarea sloganului anterior Societatea informationala, a carei emergenta s-a produs atunci cand paradigma informationala, comunicationala si computationala a devenit protagonistul scenei sociale. Se intelege astfel ca societatea cere oameni din ce in ce mai educati, tot mai multe profesii cer calificari mai inalte decat in urma cu 70 de ani. Se subintelege ca sporul de cunoastere este insotit de un spor corespunzator de intelegere a lor. Numai ca, in procesul de invatare, mai cu seama la copii si adolescenti, se intampla frecvent ca anumite cunostinte sa fie retinute si restituite corect la cererea examinatorului, fara totusi a fi intelese. In aceste conditii, putem spune ca ele au fost invatate? Conform baremurilor, da. Dar de fapt… Iata cum devine neclar ce sunt abilitatile cognitive, ccum pot ele sa insele. Cu o asemenea invatare, este greu de presupus ca te poti descurca in situati neprevazute, in care schimbarea contextului nu mai permite aplicarea mecanica a unui procedeu, sau recunoasterea unei notiuni sau folosirea unui rezultat. Adevarata invatare consta in formarea unor capacitati de observare si experiment, de sensibilitate si de intuitie, de gandire, cunoastere, intelegere si comportament atat in situatii standard cat si in situatii inedite. Suntem departe de o invatare de acest fel.
    Ignorarea imperativelor societatii globalizate actuale
    Nu se acorda atentie educarii diferitelor tipuri de identitate pe care lumea de azi le induce si care trebuie educate de la cea mai frageda varsta. Sa invete copilul ca diferenta de varsta, de sex, de culoare a pielii, de infatisare, de limba, de nationalitate, de religie, de obiceiuri, de traditii, de cultura nu numai ca nu este o expresie a adversitatii, dar poate fi o sursa de imbogatire afectiva, intelectuala si culturala. Sa invete sa comunice nu numai cu cei asemanatori lui, dar si cu cei diferiti de el. Sa invete ca identitatea sa personala si identitatea sa nationala sunt perfect compatibile si chiar se armonizeaza cu identitatea sa europeana si cu identitatea sa ca cetatean al planetei. Sa capete cat mai devreme posibil intelegerea faptului ca respectul identitatii se asociaza organic cu cel al alteritatii ; ori amandoua, ori niciuna dintre ele. Invatarea unor limbi internationale si in primul rand a limbii engleze este o componenta importanta a acestei educatii. Ea se asociaza cu o alta activitate, fara de care nu se poate concepe azi o educatie completa: frecventarea adecvata a internetului. Cunoasterea unor limbi de circulatie creeaza posibilitatea folosirii internetului pentru a intra in legatura cu fiinte umane din orice parte a lumii; comunicarea cu ele ne poate imbogati si conduce la acel sentiment de solidaritate umana care l-a inspirat pe Beethoven intr-o muzica ce a devenit un simbol al omenescului.
    Televiziunea si internetul: adversari care trebuie sa devina aliati
    Televiziunea functioneaza pe baza unei filozofii gresite, conform careia scopul ei este sa informeze, sa educe si sa distreze. Informatia este, de prea multe ori, contaminata de partizanat politic, educatia este in buna masura anihilata de contraeducatie (cum este violenta verbala si fizica, ingredient al multor canale de televiziune) iar divertismentul este frecvent de joasa calitate culturala, daca nu chiar vulgar. Separarea educatiei de divertisment ascunde o gresita intelegere a componentei ludice in societate, greseala care se regaseste si in educatia scolara actuala. In conditiile in care jocul este confiscat de divertisment, neintelegandu-se ca el trebuie sa fie o componenta organica a procesului de invatare si de gandire personala, esecul este inevitabil. Omul, in general, copilul si adolescentul in special, nu se pot imbogati intelectual si spiritual decat avand libertatea jocului, adica libertatea unor incercari pornite din nevoia umana de a intelege, deoarece numai aceasta intelegere procura bucuria care ne poate stimula sa facem in continuare eforturi insotite de placere, nu de cazna. Internetul ascunde comori de cultura, la care putem ajunge numai prin educarea frecventarii sale combinata cu frecventarea surselor clasice, traditionale de cultura. Profesorii de orice specialitate trebuie sa participe la aceasta schimbare majora in activitatea lor. Deocamdata, nu se vad semnele acestei schimbari. Simpla formulare a necesitatii educatiei digitale putea fi suficienta inainte de aparitia internetului, nu si acum.
    Mentalitati retrograde
    Voi da cateva exemple. Unii parinti declara ca scopul lor este de a asigura copiilor lor o viata lipsita de griji. Dar intr-o societate cu o dinamica atat de pronuntata, cu o rapida metamorfoza a profesiilor, nu evitarea grijilor poate fi o strategie inteleapta, ci tocmai antrenamentul pentru un comportament adecvat fata de aparitia unor noi « griji », deci un antrenament care sa-ti permita sa faci fata unor situatii inedite, neprevazute. Dorinta de a asigura odraslelor un confort cu orice pret are uneori un rezultat opus celui scontat. De exemplu, este legitima dorinta unui parinte de a se vedea continuat, in profesia sa, de urmasi. Dar lucrul acesta presupune luarea in considerare a aptitudinilor, inclinatiilor si dorintelor celor in cauza. Am vazut deseori parinti care, impunand copiilor lor o cariera nedorita de acestia, le-au creat o trauma care i-a marcat pe viata. Un alt exemplu, care-i priveste pe educatori, se refera la un mod gresit de a intelege ce trebuie sa fie un “copil cuminte” ; un copil care sta la locul sau, nemiscat. Dar nu cumva acest imperativ vine in conflict cu nevoia pe care o are copilul de a se afla intr-o dinamica permanenta? Sa ne mai referim la obiceiul multor parinti si elevi de a reclama faptul ca anumite chestiuni propuse la cutare examen (ca la recentele simulari ale bacalaureatului) nu fac parte din programa scolara. Numai ca rostul bacalaureatului tocmai acesta ar trebui sa fie: a face fata unor teste care pretind altceva decat reproducerea unor cunostinte sau aplicarea unor procedee rutinare, cunostinte si procedee explicit formulate in programa.
    Facem educatia valorilor umane?
    Nimic nu poate fi mai important in educatie decat a inocula copilului si adolescentului respectul vietii umane. Sa-l facem sa inteleaga cat mai devreme ca fiinta umana este tot ce poate fi mai de pret, ca orice act de agresiune verbala sau fizica asupra ei nu se poate justifica decat in conditii exceptionale. Aceasta preocupare se asociaza organic cu educarea atitudinilor de bunatate fata de semeni, de atentie acordata manifestarilor cu dorinta de afirmare in arte vizuale, muzicale sau literare, in stiinta, tehnologie sau filozofie, de intelegere a necesitatii unor norme de convietuire, a unui echilbru intre ceea ce noi pretindem altora si ceea ce noi le datoram. Un copil care devine pasionat de ceva, de muzica, de matematica, de tehnologie, de biologie, de  informatica, de  literatura sau de orice alt lucru care imbogateste fiinta umana este mult mai putin atras in activitati nocive decat unul care nu-si gaseste rostul si nu stie cum sa scape de plictiseasla. Din pacate, accentul excesiv pe latura competitiva, in dauna celei sinergetice, de colaborare, nu favorizeaza o educatie sanatoasa a valorilor morale. Nici institutia dirigintelui, in forma sa actuala, nu o favorizeaza. Toti educatorii, fie ei invatatori sau profesori de diverse specialitati, trebuie sa acorde atentie comportamentului general al elevilor, toti trebuie sa fie « diriginte ».
    Putem depasi reprezentarile fragmentare?
    De vreo 200 de ani, traim intr-o cultura tot mai fragmentata in discipline de tot felul, care au raspuns unor necesitati incontestabile de ordonare a cunoasterii. Dar de vreo 60 de ani, aceasta segmentare in domenii tot mai multe si mai restranse a inceput sa-si arate limitele. Viata nu este impartit ape discipline. Tot mai multe probleme, dintre cele mai importante, nu se mai pot formula si cu atat mai putin rezolva in termenii unei  singure discipline. Daca cercetarea tine seama de aceasta noua realitate, educatia manifesta o inertie greu de depasit in aceasta privinta. Elevii frecventeaza concomitent vreo 15 discipline care nu comunica aproape deloc intre ele. Aceasta lipsa de comunicare a evoluat inevitabil spre un aparent conflict intre diferite grupe de discipline, cum ar fi cele denumite(impropriu) stiinte exacte si asa numitele umanioare. S-a creat astfel impresia ca niciun om nu poate aspira la dobandirea unei culturi complete, fiecare are de ales, sau te orientezi spre gandirea geometrica, sau spre cea de finete (pentru a prelua un slogan bine cunoscut). Dar de fapt cercetarea a depasit de mai multe decenii aceasta falsa incompatibilitate, alianta dintre discipline aparent in conflict s-a consolidat, incepand cu mijlocul secolului trecut. Numai ca birocratia educationala nu a aflat inca acest lucru, desi ea continua sa fluture (dintr-o rutina care intre timp a devenit demagogie) sloganul interdisciplinaritatii. Iata un singur exemplu, foarte recent. Se preconizeaza, incepand cu copiii de la gradinita, ore separate de muzica, de matematica si stiintele naturii, de limba romana. Ca urmare, modul in care o intreaga traditie pitagoreica a adus in aceeasi albie aritmetica, geometria, retorica, biologia, muzica, astronomia si artele vizuale nu-si gaseste locul nicaieri si generatii dupa generatii s-au format ignorand aceste lucruri care onoreaza spiritul uman. Inveti matematica fara a te antrena sa exprimi coerent un rationament, deoarece exprimarea se invata la romana, care-i alta disciplina. Inveti muzica fara a afla despre bazele ei pitagoreice, deoarece astfel ai intra pe teritoriul matematicii, care-i alta disciplina decat muzica. Inveti biologia, fara a afla (pentru ca ai intra pe teritoriul altei discipline, matematica) despre legea Weber-Fechner, conform careia, atunci cand excitatiile merg in progresie geometrica, senzatiile corespunzatoare merg in progresie aritmetica.
    Programe peste care s-a asternut praful
    Programele actuale rateaza cele mai spectaculoase evenimente din dezvoltarea stiintei in ultimii o suta de ani si, uneori, chiar pe cele din secolul al XIX-lea, cum ar fi geometriile neeuclidiene. Am detaliat in alta parte (de exemplu, in volumul 1 din Rani deschise) acest fapt. In acest fel, gradul de atractivitate al programelor scade considerabil iar ponderea lor culturala se micsoreaza si ea. In schimb, cantitati mari de balast care ar trebui eliminat persista si se transmit prin inertie de la o generatie la alta.
    Manuale ca vai de ele
    M-am intrebat de cand a devenit epitetul didactic unul de ocara. Am gasit raspunsul: cam de la mijlocul secolului trecut. Puteti verifica dupa dictionare. Modul arid, uneori neinteligibil pentru varsta careia i se adreseaza, abundenta de clisee, expunerea monotona, ca si cum toate cele prezentate ar fi la fel de importante – sau de neimportante. Incapacitatea de a-l recompensa pe cititor cu o bucurie, o placere, pentru efortul care i se cere in urmarirea unor consideratii mai tehnice. Absenta unui echilibru intre intuitie si rationament, intre vizual si conceptual. Cat de departe suntem(cu exceptiile de rigoare) de manualul capabil sa devina o carte de capatai, la care sa simti nevoia sa te intorci atunci cand nu mai ai de sustinut niciun examen! Voi da un singur exemplu, pe care mi l- furnizat o scena la Realitatea TV, in urma cu vreo doua saptamani. Un tanar care prezenta noutati in IT anunta ca “s-a descoperit cel mai mare numar prim”. Dar acel tanar trecuse inevitabil prin manualul de gimnaziu din care putea afla ca nu exista un “cel mai mare numar prim”, deoarece multimea numerelor prime este infinita. Si atunci? Explicatia este simpla. Manualele sunt burdusite cu tot felul de enunturi, fara nicio ierarhizare dupa importanta lor iar enuntul privind numerele prime, care a constituit o piatra de hotar in istoria culturii, s-a pierdut intr-o gramada de alte enunturi, cele mai multe nesemnificative. Daca profesorul nu a avut grija sa suplineasca aceasta deficienta a manualului, praf se alege din valoarea educationala a unui atare manual.
    Presiunea antieducationala a strazii      
    Violenta publica a devenit un fapt cotidian. Azi, 19 februarie 2013, in timp ce scriu aceste randuri, presa comenteaza uciderea, pe strada, a unui elev de 15 ani de catre un altul, de 18 ani. Un alt elev a ajuns la spital dupa ce fusese lovit in cap in timp ce suna la interfon. Se bat soferi intre ei, unii profesori ii bat pe elevi, unii elevi ii bat pe profesori. In urma cu vreo trei luni, televiziunea a prezentat o scena care exprima esecul major al educatiei civice: in plina strada, un batran era lovit in cap de un grup de copii, sub privirile indiferente ale cetatenilor care intamplator se aflau la locul respectiv. Tonul rastit in relatia cetateanului cu institutiile de orice fel a devenit un fapt comun. El se regaseste in cele mai multe filme televizate si prefateaza violenta fizica. Abaterile in trafic, ale pietonilor si ale soferilor, sunt vizibile la tot pasul. In fata scolilor, universitatilor si a altor institutii, grupe de tineri cu tigara intr-o mana si cu ceasca de cafea in cealalta au devenit o scena frecventa. Un val de agresivitate vine din directia clasei politice, care cultiva prea des tonul rastit, injuria, calomnia. Lupta politica, in loc sa fie o disputa de idei, de puncte de vedere, aluneca mereu in violenta, se uita ca in politica oponentul nu este un dusman, ci un adversar. Critica este vazuta ca atac, ciocnirea de idei este interpretata ca un razboi. Daca scolarii asista la acest spectacol, ce morala trage?
    Ce a mai ramas din cei sapte ani de-acasa? 
    Toate datele de care dispunem favorizeaza ipoteza conform careia numai o cincime din ansamblul elevilor beneficiaza de o educatie in familie care sa justifice existenta celor “sapte ani de-acasa”. Avem aici in vedere si pe bunici, nu numai pe parinti. In ce masura poate scoala suplini aceasta deficienta? Ce nu s-a facut in primii ani ai vietii, greu se poate repara ulterior. Prea multi copii provin din case in care nu exista o biblioteca, deci in care copiii nu i-au vazut pe parintii sau pe bunicii lor citind si transmitandu-le si lor morbul lecturii. Prea multi copii vin din case in care nu exista niciun instrument muzical, din case in care nu se asculta niciodata muzica. Prea multi parinti si bunici sunt analfabeti computationali iar in casele respective nu exista internet. Terenul pentru lipsa de interes fata de invatare este pregatit iar abandonul scolar se contureaza la orizont.