Etichetă: fluturi

Singuratatea poate fi pe cat de aspra, pe atat de generoasa. Desi esti doar tu cu tine in singuratate, nu ti se rapesc, totusi, imaginatia, visele si dorinta. De fapt, dorinta este mai acuta ca oricand in singuratate, mai acuta si mai repetabila, mai obsesiva. Iti doresti sa iubesti, sa fii si in lumea altora, nu doar in lumea ta, un personaj demn de remarcat, sa impartasesti, sa dai si sa primesti, sa devii mai bun, mai greu de uitat, mai viu. Singuratatea se dovedeste a fi cosmarul si visul nostalgic al oricarei fiinte nou nascute si de aceea impune nevoia de dependente: dependenta de mama, in primii ani de viata, apoi dependenta de prietenie si de jumatate, acel alter ego asupra caruia proiectezi responsabilitatea de a te face fericit si in somn, de visare.

Cunoscutul scriitor mexican Carlos Fuentes a pus pe hartie un text emotionant, trist si cu urme de filosofie existentialista, in acelasi timp, Vis cu statui, text care invoca tocmai durerea singuratatii si nevoia de altcineva in afara de tine insuti in propria viata, acel altcineva care sa te ingrijeasca si sa te fereasca de propriile tentatii, frici si neputinte. De altfel, pentru potentialul pe care il are de a starni emotii si de a pune intrebari, de a crea stari, textul lui Carlos Fuentes l-a inspirat si pe regizorul iesean, Ovidiu Lazar sa gandeasca o adaptare scenica, in premiera pentru Romania. 

Vis cu statui, spectacol care incurajeaza nostalgia sa isi fac loc printre starile standard ale unei zile obisnuite din viata cuiva, “o vivisectie a singuratatii, cu ritmurile si sunetele ei cand magice, cand hilare” se joaca la Sala “Teofil Valcu” a Teatrului National Iasi si ii are in rolurile principale pe Monica Bordeianu si pe tanarul actor Horia Verives. Fara fastul unei reprezentatii cu amploare, Vis cu statui ramane o adaptare fidela viziunii lui Fuentes,  un spectacol care incurajeaza insingurarea sa-si faca intelese adevaratele substraturi si care nu imbraca decoruri complexe pentru a-si atinge obiectivele. Obsesia, repetabilitatea fac din textul lui Carlos Fuentes o lectie grea, dar usor de inteles prin insasi inevitabilitatea sa. 

„E o mare parasire in lumea aceasta. Ca si cand toti am dori sa plecam cat mai repede de aici. Ca si cand nu ne-ar mai incapea in piept ura si mania de a fi nascuti. Ca si cand samanta tatilor nostri ar fi fost o otrava. Ca si cand pantecul mamelor noastre ar fi fost o latrina. Ca si cand ne-am fi propus sa distrugem totul inainte de a ne distruge pe noi insine. Daca fiecare dintre noi si-ar alege pe cineva…   daca s-ar ingriji intr-adevar, intru-totul de el… aceasta ar fi lucrul cel mai frumos.    Aceasta ar fi adevarata noastra profesie… sa ne ocupam tot timpul ingrijind de altcineva… Nu am mai avea vreme pentru alte lucruri… am inceta de a mai munci, de a gandi, de a banui, de a ucide, de a rabda…Nu ne-ar mai fi frica nici de parintii nostri, nici de noi insine, nici de ceilalti”, spune scriitorul mexican, intuindu-ne stari si sentimente pe care nu avem cum sa le evitam, dar pe care, de cele mai multe ori le ascundem, tocmai din teama de acea insingurare care ne face sa ne pierdem rostul vietii.

In viziunea regizorului Ovidiu Lazar, viziune redata cu ajutorul scenografiei gandita de Axenti Marfa, actorul Horia Verives interpreteaza un rol plin de profunzime si de subintelesuri, rolul interlocutorului care la randu-i are nevoie de interlocutor, a celeilalte jumati dintr-un intreg definit de singuratate, iar actrita Monica Bordeianu da viata singuratatii insasi, tabieturilor si apucaturilor acesteia. Intre cele doua personaje care se hranesc din textul lui Carlos Fuentes se nasc o complicitate induiosatoare si, in acelasi timp, o inversunare bazata pe constientizarea apropierii, a slabiciunii, a cunoasterii fara ocolisuri si infrumusetari, a dependentei si a intelegerii fatalitatii fiecaruia dintre ei.

Visul inchegat din insusi pustiul vietii, repetabilitatea obsesiva a acestuia, nevoia de a retrai iar si iar stari care ne definesc si ne pot face, daca nu fericiti, macar constienti de propriul rost in lume, de a ingriji de cineva pe lumea asta compun un tablou al carui fundal, materialul,  nu are nici o relevanta. Cele doua suflete, cele doua perechi de ochi goi si plini de dorinta, in acelasi timp, cele doua povesti de viata care se pierd treptat una in alta, preluate cu talent de actorii Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, Horia Verives si Monica Bordeianu, dau acestui tablou din Vis cu statui forta, universalitate si substanta.

Aparentele pot fi cele mai ieftine sau cele mai subtile farse care ti se pot juca si pe care le poti privi cu ochi naivi sau deja formati, in plina lor desfasurare, in viata de zi cu zi. Substratul de convenienta, de sentimente mimate, de viata traita cu rost sau de-a sila se ascund, insa,  samburele de firesc din fiecare, teama de tenebrosul labirint al singuratatii, nevoia de a frapa, de a impresiona, de a fi iubit cu orice pret, de a lasa urme, de a fi oricum numai obisnuit nu. De aceea, efortul de a crea sau, dimpotriva, de a scapa de aparente solicita resorturile respectului de sine si ale orgoliului si nu este unul de neglijat. Aparentele se hranesc, deopotriva, din slabiciunile si din ambitia fiecaruia dintre noi, din teama de a nu fi perceput gresit sau de a nu fi ranit, de a scapa fraiele adevaratului sine, iar cea mai grea suferinta pe care ti-o provoaca este ipocrizia. Recurgand la aparente uiti, putin cate putin, adevarul despre sine si iti creezi o lume falsa in care inveti sa traiesti si in care accepti mult mai multe apropieri decat ai fi dispus sa o faci daca ai incerca sa iti aplici tratamentul onestitatii.

Victimele aparentelor sunt in primul rand cei care aleg sa le lase sa isi faca loc in propria existenta, nu cei carora li se vand. Pentru o victima a aparentelor totul se deformeaza. Amintirile devin false amintiri, relatiile sunt de complezenta, rasul este strain de propriul ecou, fericirea mimata, tristetea mult mai profunda, singuratatea mult mai dureroasa. Aparenta este de cele mai multe ori buna prietena cu iluzia, cu dorinta care ajunge sa te domine, dorinta de a-ti depasi conditia si mizeria vietii.

Ca o ilustrare a felului in care luptam in viata pentru a ne crea o imagine, pentru a ne depasi conditia si a afisa in ochii celorlalti o fericire si o seninatate a deciziilor luate, de multe ori mimate, dramaturgul italian Aldo Nicolaj a gandit si apus pe hartie un text, Fluturi, fluturi…, text care spune povestea unei femei singure, o femeie care isi joaca in propria viata rolul femeii pe care isi doreste sa o prezinte lumii, o femeie puternica, frumoasa, independenta, care s-a lasat iubita de barbati cu statut material si social, fara, insa, a se supune vreunuia dintre ei, o femeie pentru care familia si copiii sunt slabiciuni si poveri, piedici in calea desfasurarii de forte a narcisismului.

Textul dramaturgului italian a fost preluat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi de catre regizorul Liviu Manoliu si transpus intr-un spectacol care impresioneaza nu atat prin decoruri, mai degraba simpliste sau prin abordare, cat prin distributie, rolurile celor trei personaje pe care se focuseaza Aldo Nicolaj fiind intrepretate in forta de catre Mihaela Arsenescu Werner, Georgeta Burdujan si Ionut Cornila. De altfel, Liviu Manoliu isi motiveaza alegerea intr-un fel care convinge si sintetizeaza, in acelasi timp, foarte bine, plusurile piesei: „De ce? Pentru ca este un text extrem de bine scris, jucat in mai toata lumea; e o melodrama care trece pe nesimtite de la finetea  comediei de situatie la un profund dramatism, e un text despre iluzie si efemerul ei, despre iubire in toate felurile, despre adevar si asumarea lui. Personajele? Ne sunt contemporane. Se va recunoaste in ele,  cu blanda luciditate, ceva din ordinea si rosturile lucrurilor din lumea in care traim…”

Intr-adevar, actrita Mihaela Arsenescu Werner, interpreta personajului feminin central din Fluturi, fluturi… te face sa simti cu fiecare hohot de ras, cu fiecare rabufnire de rautate la adresa servitoarei, cu fiecare criza de isterie, tristetea si singuratatea unei vieti construita pe iluzii, pe nevoia viscerala de iubire si admiratie, de prosperitate materiala. Nici macar atunci cand moare batranul orb pe care l-a cules de pe strada si caruia i-a atribuit rolul de tata in viata sa sau atunci cand isi face aparitia fiul din tinerete, pe care initial il reneaga si de a carui existenta a preferat sa uite ani de zile, fiu conceput cu un tamplar,a ceasta femeie-maestra a aparentelor nu renunta la masca construita atat de bine incat i s-a imprimat in carne, in suflet si in minte. Pana la urmas farseste otravita cu propriile medicamente de catre servitoarea care ii afla secretul din tinerete, servitoare pe care a coplesit-o ani de zile cu povestile iubirilor, mai mult inchipuite, decat reale pe care le-a trait si pe care nu a respectat-o niciodata indeajuns, incat sa ii castige la randul ei respectul. Asadar, uratul invinge, destinul isi face dreptate in felul sau si istoria se repeta. Maestra aparentelor moare intr-un mod stupid, dar plateste pentru greselile sale in viata, iar identitatea ii este furata de servitoare, care din femeie stearsa, frustrata si fals supusa se traspune, la randul sau, in pielea maestrei aparentelor.

Fluturi, fluturi…, spectacol care mai poate fi vizionat in luna noiembrie, la Sala „Teofil Valcu” a Teatrului National din Iasi, pe 21 noiembrie, incepand cu ora 18.00 nu te lasa sa te ridici de pe scaunul tau de spectator fara sa traiesti intens fiecare scena. Astfel, de la primele replici pana spre finalul imbibat de cinism, de la ras in hohote la tacere profunda, trecerile sunt uneori bruste, dar cu rost.

Forta cu care dramaturgul italian Aldo Nicolaj contureaza caractere si descrie realitatea societatii moderne in care traim, societate definita din ce in ce mai mult de material, de superficialitate, de feminism dus la extrem, de egocentrism si aparente, straneste o avalansa de sentimente contradictorii si face din Fluturi, fluturi… un text actual.