Singurătatea poate fi pe cât de aspră, pe atât de generoasă. Deși ești doar tu cu tine în singurătate, nu ți se răpesc, totuși, imaginația, visele și dorința. De fapt, dorința este mai acută ca oricând în singurătate, mai acută și mai repetabilă, mai obsesivă. Îți dorești să iubești, să fii și în lumea altora, nu doar în lumea ta, un personaj demn de remarcat, să împărtășești, să dai și să primești, să devii mai bun, mai greu de uitat, mai viu. Singurătatea se dovedește a fi coșmarul și visul nostalgic al oricărei ființe nou născute și de aceea impune nevoia de dependențe: dependența de mamă, în primii ani de viață, apoi dependența de prietenie și de jumătate, acel alter ego asupra căruia proiectezi responsabilitatea de a te face fericit și în somn, de visare.
Cunoscutul scriitor mexican Carlos Fuentes a pus pe hârtie un text emoționant, trist și cu urme de filosofie existențialistă, în același timp, Vis cu statui, text care invocă tocmai durerea singurătății și nevoia de altcineva în afară de tine însuți în propria viață, acel altcineva care să te îngrijească și să te ferească de propriile tentații, frici și neputințe. De altfel, pentru potențialul pe care îl are de a stârni emoții și de a pune întrebări, de a crea stări, textul lui Carlos Fuentes l-a inspirat și pe regizorul ieșean, Ovidiu Lazăr, să gândească o adaptare scenică, în premieră pentru România.
Vis cu statui, spectacol care încurajează nostalgia să își facă loc printre stările standard ale unei zile obișnuite din viața cuiva, “o vivisecție a singurătății, cu ritmurile și sunetele ei când magice, când hilare” se joacă la Sala “Teofil Vâlcu” a Teatrului Național Iași și îi are în rolurile principale pe Monica Bordeianu și pe tânărul actor Horia Veriveș. Fără fastul unei reprezentații cu amploare, Vis cu statui rămâne o adaptare fidelă viziunii lui Fuentes, un spectacol care încurajează însingurarea să-și facă înțelese adevăratele substraturi și care nu îmbracă decoruri complexe pentru a-și atinge obiectivele. Obsesia, repetabilitatea fac din textul lui Carlos Fuentes o lecție grea, dar ușor de înțeles prin însăși inevitabilitatea sa.
„E o mare părăsire în lumea aceasta. Ca și când toți am dori să plecăm cât mai repede de aici. Ca și când nu ne-ar mai încăpea în piept ura și mânia de a fi născuți. Ca și când sămânța taților noștri ar fi fost o otravă. Ca și când pântecul mamelor noastre ar fi fost o latrină. Ca și când ne-am fi propus să distrugem totul înainte de a ne distruge pe noi înșine. Dacă fiecare dintre noi și-ar alege pe cineva… dacă s-ar îngriji într-adevăr, întru totul de el… aceasta ar fi lucrul cel mai frumos. Aceasta ar fi adevărata noastră profesie… să ne ocupăm tot timpul îngrijind de altcineva… Nu am mai avea vreme pentru alte lucruri… am înceta de a mai munci, de a gândi, de a bănui, de a ucide, de a răbda… Nu ne-ar mai fi frică nici de părinții noștri, nici de noi înșine, nici de ceilalți”, spune scriitorul mexican, intuindu-ne stări și sentimente pe care nu avem cum să le evităm, dar pe care, de cele mai multe ori le ascundem, tocmai din teama de acea însingurare care ne face să ne pierdem rostul vieții.
În viziunea regizorului Ovidiu Lazăr, viziune redată cu ajutorul scenografiei gândite de Axenti Marfa, actorul Horia Veriveș interpretează un rol plin de profunzime și de subînțelesuri, rolul interlocutorului care la rându-i are nevoie de interlocutor, a celeilalte jumătăți dintr-un întreg definit de singurătate, iar actrița Monica Bordeianu dă viață singurătății însăși, tabieturilor și apucăturilor acesteia. Între cele două personaje care se hrănesc din textul lui Carlos Fuentes se nasc o complicitate înduioșătoare și, în același timp, o înverșunare bazată pe conștientizarea apropierii, a slăbiciunii, a cunoașterii fără ocolisuri și înfrumusețări, a dependenței și a înțelegerii fatalității fiecăruia dintre ei.
Visul închegat din însuși pustiul vieții, repetabilitatea obsesivă a acestuia, nevoia de a retrăi iar și iar stări care ne definesc și ne pot face, dacă nu fericiți, măcar conștienți de propriul rost în lume, de a îngriji de cineva pe lumea asta compun un tablou al cărui fundal, materialul, nu are nicio relevanță. Cele două suflete, cele două perechi de ochi goi și plini de dorință, în același timp, cele două povești de viață care se pierd treptat una în alta, preluate cu talent de actorii Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași, Horia Veriveș și Monica Bordeianu, dau acestui tablou din Vis cu statui forță, universalitate și substanță.
