Ceasca de cultura

Etichetă: Spiru haret

  • Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret (II)

    Prima incercare de reforma a invatamantului secundar si superior a fost facuta de catre Vasile Conta in anul 1881; o adoua incercare a facut-o Urechia in anii 1881-1882.
    Dar mai important decat acesta este proiectul de reforma a intregului invatamant, din anul 1886 al lui Sturdza, la care si-a adus contributia si Spiru Haret. Desi acest proiect nu a devenit lege, impreuna cu proiectul lui V. Conta a stat la baza tuturor reformelor scolare facute pana in anul 1944.
    Titu Maiorescu spunea cu privire la expunerea de motive a legii lui Haret din anul 1898: „O prudenta modificare partiala a legii existente si experimentata, estepreferabila unei creatiuni cu desavarsire noua”.
    In anul 1896, P. Poni, revenit la conducerea Ministerului instructiunii, modifica legea invatamantului primar a lui Take Ionescu din 1893. Tot el infiinteaza Casa Scoalelor, a carei organizare va fi imbunatatita ulterior de catre Spiru Haret.
    Starea in care se afla invatamantul pana la ministeriatul lui Spiru Haret se datora neaplicarii complete a masurilor prevazute de legea din 1864, precum si nenumarate dispozitii care se anulau unele pe altele, dupa cum cereau interesele guvernelor ce se succedau cu repeziciune.
    Legii din 1864 i s-au adus cateva modificari in ceea ce priveste invatamantul secundar si superior prin legile din 1879 (referitor la candidati si profesori) si 1883 (normele de plata ale profesorilor), legi care nu au dus insa la schimbari structurale si de conceptie.
    Intuind in toate amanuntele situatia precara precum si consecintele ei nefaste, Haret nu vedea alta solutie pentru indreptare decat o reforma generala a invatamantului de toate gradele. El scria in aceasta privinta: „a lasa sa mai dureze aceasta stare de lucruri ar insemna a ucide invatamantul cu totul. O indreptare urgenta este indispensabila”.
    Unul din meritele mari ale lui Spiru Haret este acela ca la infaptuirea reformelor sale scolare a luat in considerare legislatiile anterioare si printr-o analiza profunda a stiut sa selectioneze si sa valorifice pe o treapta superioara tot ceea ce aprecia el ca ar putea sa contribuie la imbunatatirea invatamantului nostru.
    Unii dintre cercetatorii mai vechi care au studiat politica scolara a lui Spiru Haret au explicat-o cu precadere prin formatia sa stiintifica si morala. De exemplu, dupa matematicianul G. Titeica „Haret a vazut in chestiunea invatamantului o parte dintr-o problema mai vasta, problema stabilitatii sociale, analoaga cu a stabilitatii sistemului planetar, care-i framanta mintea in tinerete”. G. G. Antonescu il considera pe Spiru Haret un „reformator pedagog”, adica unul care face parte din „acei oameni care considera ca prin educatie pot sa aduca cele mai importante reforme in viata sociala si care, cu aceasta buna intentie, cauta sa se informeze si sa ajunga la anumite principii, pe care sa-si poata baza reformele lor”. Din aceasta perspectiva, G. G. Antonescu distinge urmatoarele principii ale politicii scolare a lui Haret: principiul democratic; al educatiei individualiste (al respectarii particularitatilor de varsta si individuale); principiul activismului si principiul nationalist.
    Dupa unii in opera legislativa a lui Haret, se resimte influenta ideilor marelui pedagog Pestalozzi, bazandu-se pe faptul ca tocmai in timpul lui Haret au aparut mai multe studii si traduceri din operele semnificative ale lui Pestalozzi. Dar in acelasi timp G. Longinescu scria: „Haret n-a imprumutat aceasta nota pestalozziana a misiunii scolii, ci el a conceput-o din observatiile lui asupra scolii noastre, asupra catorva invatatori cu initiativa si in scopul de a mari eficacitatea culturala a scolii in pustiul analfabetismului nostru”…”in conceptia lui Haret activitatea extrascolara era o prelungire a activitatii intrascolare, prelungire care la randul ei trebuie sa se intoarca asupra scolii, marind si potentand roadele ei.” Subliniind importanta nationala a activitatii lui Haret, Marin Nicolescu, intr-o lucrare de proportii mai mari o explica prin anumite functii ale scolii, determinate de societatea vazuta ca organism sau tot supraindividual functia educativa, functia culturala si functia de pregatire politica. Potrivit cu aceste functii, politica scolara a lui Haret ar fi fost condusa de urmatoarele principii: principiul invatamantului educativ, al invatamantului national, al culturalizarii si al legarii scolii de viata.
    Spiru Haret are meritul incontestabil ca in realizarea planului sau de reforme scolare s-a consultat cu un numar mare de colaboratori atat din cadrul ministerului pe care-l conducea, cat, mai ales, cu numeroase cadre didactice din intreaga tara, cu specialisti in toate domeniile, cu oameni de inalta cultura si ca a urmarit consecvent sa valorifice toate initiativele valoroase.
    Haret are meritul de a fi insistat asupra caracterului educativ al invatamantului si legaturii sale cu viata. In raportul sau din 1903, ocupandu-se de „Obiectul educatiei in scoala”, scria: „Ne silim sa inlaturam din invatamant tot ce nu avea viata decat prin putrea traditiei, fara a raspunde insa vreunei realitati oarecare: fie o necesitate sociala actuala, fie indestularea unei necesitati sufletesti. Mai contam sa apropiem scoala de popor, sa o facem sa fie iubita si respectata, sa fie centrul de unde sa porneasca curentele cele bune sanatoase pentru inaltarea si intarirea neamului. Cautam a face ca invatamantul nostru sa devina un invatamant national, de vreme ce ne silim a-l face sa se potiveasca tarii noastre, in loc de a ne multumi sa-l luam facut gata, intr-un timp si in niste conditii care nu mai sunt ale noastre”…”Scopul invatamantului insa nu este numai instruirea, ci si educatia tinerimii si aceasta a doua parte este mai importanta si mai grea de realizat decat cea dintai”.
    In procesul instructiv-educativ, sustine Haret, trebuie sa se realizeze o dezvoltare multilaterala a elevilor, pe toate planurile: intelectual, moral, fizic si estetic. In cadrul educatiei, el acorda primul loc educatiei patriotice a elevilor si a cetatenilor tarii.
    Prin politica sa scolara si culturala, Haret a sprijinit tocmai acele clase s ipaturi sociale interesate obiectiv in dezvoltarea progresului social. Haret nu a vazut forta de clasa a proletariatului si nici rolul lui istoric, dar nici nu a vazut in muncitori o patura „primejdioasa” si „antisociala”.
    Principiile scolare ale lui Haret reflecta tocmai orientarea sa spre fortele progresiste ale tarii si sprijinirea lor atat cat i-au permis conditiile in care a trait si conceptiile de care a fost dominat.
    O trasatura esentiala a conceptiei lui Haret este aceea ca el preconiza ca legislatia scolara sa contribuie la realizarea unui invatamant unitar, armonios, de la cel primar pana la cel universitar.
    Cateva din dezideratele a caror relizare Haret a urmarit-o inlegislatia sa scolara sunt :
    *  prin scoala sa se contribuie la ridicarea culturala si materiala a intregului popor;
    * obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar;
    * instructie si educatie egala pentru copiii de la orase si de la sate;
    *  folosirea in mod creator a celormai bune traditii pe linie de scoala;
    *  sa se confere invatamantului dintara noastra un caracter mai realist, practic, legat de necesitatile concrete ale dezvoltarii economice si politice a Romaniei;
    *  accentuarea tendintei de laicizare a scolii;
    *  dezvoltarea invatamantului tehnic-profesional;
    *  scoala sa contribuie la educarea elevilor si adultilor in spiritul dragostei fata de munca, al dragostei fata depatrie (rolul social al educatiei);
    *  diferentierea invatamantului superior de invatamantul mediu;
    *  necesitatea pregatirii continue a cadrelor didactice atat in ceea ce priveste specialitatea, cat si pedagogia. Obligativitatea probelor publice de admisibilitate in post (concursul);
    *  cunoasterea si respectarea particularitatilor de varsta si individuale ale copilului. in acest spirit Haret considera ca: „O reforma a intregului invatamant pentru a da rezultate trebuie sa porneasca de la un plan general care va defini cu siguranta cercul de actiuni al fiecarei clase de scoala si va indica in linii generale calea ce trebuie sa urmeze, pentru a corespunde scopului pentru care sunt facute”.
    In anul 1899 era inca in vigoare „Legea invatamantului primar si normal-primar” a lui Petru Poni din 1896, lege la elaborarea careia contribuise si Haret. Aceasta lege, cu modificarile pe care i le-a adus Haret in anii 1901, 1908 si 1909, completata prin circulari, decizii, regulamente, dispozitii si programe, a ramas in vigoare pana in anul 1924, cand a fost inlocuita cu legea lui C. C. Angelescu. Grija lui s-a indreptat in primul rand spre scoala primara rurala pe care a dorit sa o scoata din inapoierea in care fusese lasata de guvernanti.
    Haret a sesizat cele trei cauze care faceau din invatamantul satesc o institutie iluzorie si anume: lipsa localurilor, lipsa invatatorilor si saracia parintilor elevilor. In consecinta a actionat in toate acestetrei directii. Prin imprumuturi acordate comunelor prin Casa Scoalelor si prin introducerea invatamantului pe jumatati de zi a rezolvat in mare masura necesarul de spatiu de scolarizare. A sporit considerabil numarul elevilor la scolile normale de invatatori, a venit in ajutorul parintilor elevilor prin cantine si internate scolare la sate, prin ajutoare in haine, incaltaminte etc. La orase, de o importanta deosebita a fost impartirea oraselor in circumscriptii scolare si obligarea comunelor orasenesti de a construi localuri de scoli in fiecare circumscriptie scolara.
    In urma acestor masuri, in aproximativ 10 ani cat a durat ministeriatul lui Haret, numarul scolilor primare, al invatatorilor si al elevilor cu frecventa regulata a sporit de circa trei ori mai mult decat in perioada 1864-1894. Ca urmare, a crescut si numarul stiutorilor de carte in tara. Astfel, in 1899, totalul stiutorilor de carte din tara era de 22%, iar in 1909 de 39,4% – adica o crestere de 17 % in 10 ani. Raportandu-se numai la populatia rurala in 1899 erau 15,2% stiutori de carte, iar in 1909 erau 34,7% stiutori de carte, adica o crestere de 19,5% in 10 ani.
    In anul 1909, Haret intocmeste legea pentru clasele de copii mici (gradinite de copii). In timpul ministeriatului sau s-au realizat peste 129 scoli pentru copii mici.
    In legea invatamantului secundar si superior din anul 1898, aspectul pozitiv principal este acela ca s-a pornit de la necesitatea inlocuirii invatamantului clasicist, teoretic, care nu tinea seama de nevoile concrete ale tarii noastre pe teren economic si cultural, cu un invatamant in care stiintele trebuiau sa joace un rol din ce in ce mai important.
    Principiul invatamantului unitar insemna ca diferitele grade si tipuri de invatamant sa fie astfel organizate incat orice copil, in functie de posibilitatile sale sa poata strabate toate gradele de invatamant, fara ca vreo dispozitie sau lege juridica sa-l impiedice de la aceasta.
    Aceasta preocupare a existat in politica scolara burgheza, dar teoretic si sporadic. Nici Haret nu a putut realiza pe deplin acest principiu al organizarii invatamantului. in comparatie cu situatia pe care agasit-o, el s-a straduit sa realizeze cateva lucrari importante:
    #  sa restabileasca unitatea scolii primare la orase si sate, unitate grav lezata prin legea invatamantului primar data de guvernul conservator in 1893.
    #  prin legea invatamantului secundar si superior din 1895, Haret a reorganizat invatamantul secundar teoretic in doua cicluri de cate 4 clase, stabilind o mai buna legatura intre ciclul secundar inferior (gimnaziu) si ciclul secundar superior si intre acestea din urma si invatamantul superior. Totodata, absolventii de gimnaziu aveau posibilitatea de a se incadra intr-o munca oarecare fara a urma ciclul superior.
    Desi realizat partial, principiul invatamantului unitar este afirmat si sustinut cu tarie de catre Haret, conform cu conceptia sa ca educatia „…nu trebuie sa impiedice circulatia fortelor nationale, caci in societatile moderne curentul fortelor trebuie sa mearga liber de jos in sus si de sus in jos”.
    Prin formatia sa stiintifica ampla, Haret a intuit faptul ca natiunea este un stadiu necesar al dezvoltarii sociale. In acest sens, el scria in ianuarie 1907 in Revista generala a invatamantului: „Niciodata poate intrecut nu s-a vazut ridicate in acelasi timp atatea chestiuni fundamentale, de a caror solutie sa atarne indrumarea viitoare a omenirii. Printre aceste chestii, una din cele mai insemnate este invierea principiului nationalitatilor, in virtutea caruia fiecare popor cauta sa-si asigure existenta, unind intr-un manunchi toate elementele nationale pe care le constituie unitatea de limba, de traditii, de credinta, de aspiratii si de nevoi. In lupta aceasta mai mult sau mai putin pacifica, scoala, daca nu este cea dintai, este desigur printre cele dintai si are cele mai puternice mijloace de actiune”. Potrivit cu aceasta convingere, Haret, considera ca scoala are ca sarcina principala sa faca educatie pentru independenta si unitatea nationala si de stat.
    Fata de pozitia partidului conservator care considera ca „scoala primara nu este deloc destinata de a forma cetateni buni si folositori patriei, ci oameni cu cultura oarecare”, Haret declara ca „Adevaratul rol al scolii primare este ca sa formeze cetateni buni si folositori patriei, si daca scoala primara nu ar realiza scopul acesta, ar fi de prisos ca o avem, sau cel putin importanta ei s-ar reduce foarte mult.”
    (va urma)

  • Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret (I)

    „Plec din viata cu multumirea ca nu am pierdut vremea si ca mi-am indeplinit datoriile atat pe cat puteam sa mi le indeplinesc in imprejurarile in care am trait si in marginea puterilor mele fizice si intelectuale.”  (Spiru Haret )
    Personalitate multilaterala – profesor, om de stiinta, om politic, ministru al invatamantului -, Spiru Haret ocupa un loc de frunte in galeria fauritorilor de solide temelii pentru scoala romaneasca. 
    Spiru Haret a fost primul om de stiinta roman care si-a sustinut doctoratul in matematica la Paris, in anul 1876, cu teza „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare”. 
    Competenta deosebita cu care-si tinea cursul, metoda desavarsita, claritatea si precizia, rigurozitatea demonstratiilor, calculul, tactul pedagogic erau calitati pe care le-au subliniat in nenumarate randuri, mai tarziu, fostii sai studenti.
    „Ca profesor era model. Prelegerile lui erau de o precizie si o claritate maiestrita”, scria fostul sau elev I. Simionescu. Un altul, academicianul profesor Victor Vilcovici, il evoca astfel: „Haret, cu o voce moderata, egala, isi ducea lectia pana la capat facand necontenit uz de tabla. ii placea sa scruteze studentii, pentru a-si da seama in oarecare masura de gradul lor de patrundere. Cand i se parea ca n-a izbutit sa se faca inteles pe deplin revenea”.
    Spiru Haret a fost promovat in posturi din ce in ce mai importante pe linie de invatamant in primul rand, datorita serioasei sale pregatiri profesionale si pedagogice: a fost inspector (in 1879), conservator al Muzeului de Antichitati (1881), membru in Comisia Centrala de statistica (1881), membru in consiliul permanent de intructiune (1882-1896), inspector general al scolilor (revizor general 1883-1884). Haret s-a retras din aceasta ultima functie dupa ce a inaintat cunoscutul „Raport general asupra invatamantului prezentat domnului ministru de Instructiune si Culte”, raport pe care in 1885 l-a prezentat Academiei Romane pentru premiere.
    Ca o binemeritata apreciere a succesului obtinut la Paris si in activitatea sa in slujba scolii, in 1879 va fi numit membru corespondent al Academiei Romane si membru activ in 1892.
    La venirea in conducerea ministerului instructiei a lui Dumitru Sturdza, in 1895, Haret a fost numit secretar general al ministerului.
    Activitatea sa laborioasa nu numai ca n-a trecut neobservata, dar a fost si apreciata, fiind numit in 1897, ministru de instructie si culte.
    Activitatea sa in fruntea acestui minister a fost foarte complexa si bogata. Aici a aplicat masuri pe care le preconizase in anii cand, fiind functionar in minister, nu gasise suficienta intelegere din partea guvernului liberal.
    Opera legislativa si organizatorica realizata de Petru Poni, in perioada scurta in care a stat la conducerea Ministerului Instructiunii Publice, era numai un inceput, caruia avea sa-i deschida orizonturi mai largi reformele de mai tarziu ale lui Spiru Haret.
    Se retrage din conducerea Ministerului de instructie si culte la 11 aprilie 1899, dar redevine ministru in 1901, pentru a doua oara. De acum intra din nou in vigoare legile intocmite de Petru Poni si Spiru Haret asupra invatamantului primar, secundar, profesional si superior. 
    Alaturi de Spiru Haret, C. Dimitrescu-Iasi a adus o insemnata contributie la organizarea invatamantului secundar si superior. In realizarea reformelor scolare acesta a dorit sa se aiba in vedere realitatile si transformarile din societatea romaneasca.
    Spiru Haret a fost ministru al invatamantului o perioada destul de indelungata, de mai bine de 10 ani. El concepea demnitatea de ministru ca fiind: „meritul pe care trebuie sa se sileasca un ministru sa-l aiba este ca sa cunoasca si sa inteleaga trebuintele tarii, sa descopere sau sa formeze instrumentele cu care sa lucreze, sa indrepte, sa dezvolte sau sa determine curentele cele sanatoase, sa utilizeze si sa puna in lumina initiativele particulare, sa inchege gandurile si dispozitiile generale, sa fie centrul unde sa se stabileasca si sa fecundeze ideile”.
    Pana la numirea lui Spiru Haret ca ministru (1897), invatamantul din Romania era organizat pe baza legii instructiunii publice din anul 1864, prima lege cu caracter democratic in acest domeniu. Aceasta lege a fost elaborata pornindu-se de la o serie de principii progresiste pentru acele timpuri, unele din ele fiind valabile si azi: caracterul unitar al intregului invatamant, scoala unica pentru intregul popor, legiferarea intr-un singur corp a invatamantului public si privat si a tuturor ramurilor instructiei (primara, secundara si superioara), unitatea scolii elementare de la sat si oras, tendinta de laicizare a invatamantului, egalitatea dreptului la invatamantului tehnic-profesional, necesitatea pregatirii pedagogice a cadrelor didactice si obligativitatea probelor publice de admisibilitate in post, consacrarea despartirii invatamantului superior de invatamantul mediu, drepturile cadrelor didactice – principiul inamovibilitatii acestora. Legea fiind aplicata incepand din anul 1865, s-au constatat nu numai deficientele ei, ci si greutatile aplicarii prevederilor cuprinse in ea. Acest fapt a determinat alcatuirea ulterioara a numeroase regulamente, dispozitii, circulare, de natura sa o completeze, dar nici acestea nu au fost aplicate in mod riguros.
    Instructia primara este prevazuta prin legea din 1864, ca obligatorie si gratuita pentru toti copii de ambele sexe in varsta de 8 – 12 ani. in constitutia din anul 1877, la articolul 23 scria: „invatatura primara va fi obligatorie pentru tinerii romani pretutindeni unde se vor afla instituite scoli primare”. Conform aceleiasi legi, din 1864, nu putea fi retras din scoala un copil inainte de a fi dobandit certificatul de 4 clase primare.
    Prin lege, in fiecare comuna trebuia sa se infiinteze o scoala primara rurala. La oras, se puteau infiinta scoli primare separat pentru baieti si fete. De obicei, scolile primare urbane erau grupate in centrul orasului, lipsind aproape complet la periferie, acolo unde, de fapt, locuiau si traiau masele mari de copii saraci.
    Scolile existente in Romania intre anii 1864 – 1898 nu puteau sa cuprinda pe toti copiii de varsta scolara. Nu exista o repartitie judicioasa a scolilor pe intreg teritoiul tarii, scolile de la sate fiind extrem de putine in comparatie cu cele de la oras. 
    Analizand continutul materiilor prevazute ca obligatorii pentru scoala primara, precum si metodele de predare, vom constata serioase lipsuri. Natura lectiilor din invatamantul primar era, in general, catihetica, dogmatica si declarativa.
    In anul 1897, cand Spiru Haret a ajuns pentru prima data ministru al instructiunii, erau in Romania doar 3446 de scoli rurale. Aceste scoli fusesera absolvite numai de 6880 de elevi.
    In ceea ce priveste drepturile si datoriile institutorilor si invatatorilor, legea, desi nu stabilea salariul acestora, prevedea ca remunerarea se va dubla dupa 12 ani de serviciu. Aceasta dispozitie a legii nu a fost insa niciodata pusa in aplicare.
    Spiru Haret, in documentatul sau studiu „Pagini de istorie”, referindu-se la curba de reduceri a salariilor cadrelor didactice din anul 1901, face un istoric al starii materiale si morale a cadrelor didactice. El arata ca dupa 1864, un moment pozitiv in ceea ce priveste salarizarea corpului didactic l-a constituit legea gradatiilor din 1883, care prevedea cresterea proportionala a salariilor cu 15% dupa fiecare cinci ani de serviciu. Acest spor se acorda numai pana la implinirea unei vechimi de 20 de ani. In acelasi timp, in acest studiu Haret demasca politica scolara dusa de unii ministri: „Precum vedem astazi Ministrii, refuzand sa dea celor in drept numirea capatata in puterea legii, pana nu se duc sa se inscrie in clubul lor politic, am fi vazut atunci la fiecare 5 ani, cerandu-se chitanta de plata a cotizatiei la acelasi club de la toti aceia care ar fi implinit termen de gradatie.”
    Pentru completarea dispozitiilor legii se cerea alcatuirea de regulamente scolare. Astfel, la 1870 s-a alcatuit regulamentul pentru scolile primare. Tot in acelasi an se intocmeste regulamentul de ordine si disciplina pentru scolile primare.
    Deoarece diferite regulamente recomandau folosirea unor metode si procedee de invatamant dovedite in perioada istorica de dupa 1864 ca perimate si daunatoare progresului scolii, unii din conducatorii statului burghezo-mosieresc au cautat sa reformeze invatamantul in general, si in special pe cel primar, pentru a-l pune in concordanta cu nevoile economice si politice ale Romaniei. Prin aceste reforme se urmarea de fapt transformarea accentuata a scolii intr-un mijloc de aparare si intarire a oranduirii capitaliste. Acest scop a fost exprimat clar de catre D. Sturdza, fruntas liberal, in anul 1886, in expunerea de motive la proiectul sau de lege a invatamantului: „Scoala este o institutie publica organica, care are un singur fundament: statul; un singur si unic scop: intarirea si asigurarea lui in viitor”. Dar proiectul lui D. Strudza nu a devenit lege.
    Anterior proiectului lui D. Strudza din 1886, trebuie sa amintim o serie de alte proiecte si legi pentru instructia primara, oprindu-ne mai mult la cele la care a lucrat si Spiru Haret inainte de a deveni ministru.
    Dupa legea din 1864 s-au elaborat mai multe proiecte de legi: proiectul I. Strat, in 1866, Al. Cretescu, in 1869, P. Carp, in 1870, Chr. Tell, in 1872, Titu Maiorescu, in 1876 si proiectul de reforma scolara din 1880 – 1881 al lui Vasile Conta. Meritul proiectului de lege asupra instructiei publice si private al lui V. Conta consta in faptul ca a cautat sa dea o orientare mai realista si mai practica scolii. Acest principiu care a stat la baza proiectului lui V. Conta il vom gasi si in legislatia care a urmat, inclusiv in opera legislativa a lui Spiru Haret.
    In ceea ce priveste invatamantul primar, proiectul lui V. Conta prevedea infiintarea cursului complementar cu caracter practic in vederea orientarii copiilor catre scoli cu caracter profesional: de agricultura, de industrie, de comert.
    Ministrul V. A. Urechia fiind adeptul ameliorarii treptate si nu radicale a invatamantului, prezinta si el, in anul 1881, proiecte „modificatoare a legii din 1864”. In iunie 1881, el cere lui Gh. Tocilescu, lui Gh. Sion si lui Spiru Haret o serie de rapoarte asupra invatamantului de atunci, rapoarte care prezinta, evident, o reala valoare documentara si pe care le publica sub titlul: „Starea invatamantului public secundar la finele anului scolar 1880/1881, dupa rapoartele comisiilor care au asistat la examene.” Se poate aprecia deci  ca dupa anul 1881 activitatea scolara incepe sa simta influenta personalitatii si conceptiei lui Spiru C. Haret.
    Rolul lui Spiru Haret in organizarea invatamantului se afirma mai ales incepand cu proiectul de reforma al lui D. A. Sturdza din anul 1886. in perioada acestui ministeriat, Haret era secretar general al Ministerului Instructiunii, dupa ce in prealabil, din anul 1883, functionase ca revizor general al scolilor.
    La un an de la ocuparea acestei functii, Spiru Haret publicase cunoscutul „Raport general asupra invatamantului prezentat domnului ministru de Instructiune publica si Culte”.
    Dupa proiectul lui D. A. Sturdza din 1886, au urmat inca doua proiecte, care n-au reusit nici ele sa devina legi: proiectul lui C. Boerescu din 1889 si al lui Titu Maiorescu (era al 2-lea proiect al sau) din 1891.
    Dupa plecarea lui Titu Maiorescu de la conducerea Ministerului invatamantului public, succesorul sau Petru Poni, propune si el un proiect pentru legea invatamantului primar si normal-primar la 1891, in care preconiza un invatamant cu un mai accentuat caracter democratic.
    Dupa aceasta serie de proiecte care nu au putut sa inlocuiasca legea din 1864, se ajunge ca in anul 1893 sa se aprobe legea invatamantului primar si normal-primar a lui Take Ionescu, o data cu legea pentru organizarea invatamantului profesional intocmita de Ministerul Domeniilor.
    Legea lui Take Ionescu limita instructia primara pentru copiii de la sate, deoarece nu in toate comunele, conform acestei legi, putea functiona o scoala primara inferioara, ca sa nu mai vorbim de o scoala primara superioara cu program complet. Aceasta lege contribuia si mai mult la adancirea contradictiilor dintre sat si oras, fiind o piedica in calea majoritatii copiilor de varsta scolara de a urma mai departe cursurile scolilor secundare si superioare.
    In aceasi lege, Take Ionescu prevedea ca salariile invatatorilor sa fie achitate nu numai de catre stat, ci si de catre comune.
    Legea din 1893 a fost inlocuita cu legea invatamantului primar si normal-primar din anul 1896, rezultat al activitatii lui Petru Poni. Acesta a incercat sa remedieze deficientele legii din 1893 cu privire la invatamantul primar, sa dea o mai mare extindere aplicarii principiului care a stat la baza proiectului lui Vasile Conta din 1881 privind caracterul mai realist, mai legat de practica al scolii.
    La elaborarea proiectului lui P. Poni au colaborat: Spiru Haret, Titu Maiorescu, Al. Odobescu, istoricul G. Tocilescu, I. Negruzzi, istoricul Ionescu-Gion, profesorul de pedagogie I. Gavanescu.
    Prin aceasta lege se inlatura deosebirea dintre scoala de la oras si de la sat, reintroducandu-se principiul care a stat la baza legii din 1864: invatamant egal pentru copiii din scolile de la oras si de la sat.
    Legea din 1896 prevedea, pentru prima oara, infiintarea gradinitelor de copii in mediul rural si cursuri de adulti. De asemenea, prin aceasta lege, se reducea numarul de copii necesar, pentru infiintarea unei scoli primare in comuna de la 80 la 40.
    Incercarea de a desfiinta barierele dintre scoala elementara rurala si cea urbana, insemna o recunoastere formala a dreptului egalitatii la invatatura a copiilor de la sate cu cei de la orase, trecerea in sarcina statului a cheltuielilor celor mai importante privind cladirea si intretinerea scolii, stabilitatea mai mare a cadrelor didactice. Aceste prevederi au avut un caracter progresist si au contribuit la dezvoltarea invatamantului elementar, mai ales la sate.
    In ceea ce priveste procesul de invatamant din scoala normala, aceasta lege prevedea ca el sa se desfasoare dupa un plan de invatamant si programe scolare imbunatatite; de asemenea se introducea psihologia ca obiect de studiu.
    Cu toate ca legea lui P. Poni continea unele prevederi pozitive, ea nu depasea in ansamblul ei, cadrul burghez care o generase.
    Legea invatamantului primar si normal-primar din anul 1896, elaborata pe baza legii din 1864, si a proiectului de lege al lui Vasile Conta din 1881, a ramas in vigoare pana in anul 1924, facandu-i-se completari de catre Spiru Haret, in anii 1901, 1908 si 1909.
    Putem afirma ca legea din 1896 desi prevedea in principiu o singura scoala primara la sat si la oras, cu un plan de invatamant care preconiza acelasi volum de cunostinte, mentinea totusi o deosebire in ceea ce priveste durata studiului: la sat 5 ani , la oras 4 ani, tinandu-se seama ca la sat nu functiona decat un invatator, in timp ce la oras pentru fiecare clasa functiona un institutor. Obligativitatea invatamantului primar se referea la copiii intre 7 si 14 ani.
    O inovatie a legii din 1896 o constituiau si cursurile pentru adulti. Legea mai prevedea plata tuturor invatatorilor si a materialului didactic din bugetul statului, comunele ramanand numai cu vechile indatoriri din 1864: construirea, intretinerea si inzestrarea cladirilor scolare, putandu-se folosi in aceasta privinta de ajutorul dat de stat prin Casa Scoalelor.
    In ansamblul ei, legea din anul 1896 era o lege cu caracter mai democratic, cu exceptia unor masuri cum era si aceea a mentinerii celor doua tipuri de scoli normale: de invatatori si de institutori.
    Instructiunea secundara cuprindea prin legea din 1864: gimnazii clasice si reale, licee, scoli reale, seminarii teologice, scoli de arta, scoli profesionale de baieti si scoli secundare de fete.
    Gimnaziul nu forma, de fapt, o unitate in sine. Obiectele prevazute pentru gimnaziul cu durata de 4 ani nu ofereau un tot unitar de cunostinte care sa prezinte o noua treapta in cultura generala a elevilor.
    Gimnaziile si liceele erau intretinute de stat. Programa primelor 4 clase de liceu era asemanatoare cu aceea a gimnaziilor. Gimnaziile si liceele erau conduse de catre un director, clasele de catre diriginti, care impreuna cu ceilalti profesori formau conferinta clasei. Consiliul profesoral (scolar) se ingrijea de imbunatatirea procesului de invatamant din scoala respectiva.
    In gimnazii, elevii erau primiti pe baza de adeverinte de absolvire a scolii primare, iar in licee pe baza absolvirii gimnaziului. in cursul fiecarui an, elevii trebuiau sa treaca examenele trimestriale, care constau in lucrari scrise si apoi examene anuale.
    La terminarea gimnaziului de 4 ani si la terminarea liceului de 3 ani se dadea un examen general de absolvire, scris si oral, la toate obiectele de studiu. Examenul de absolvire a liceului era, de fapt, bacalaureatul introdus principial prin legea din 1864, dupa modul de organizare a acestuia in Franta. 
    Liceul unic, creat prin legea din 1864, este liceul cu preponderenta clasic, fara a lipsi insa din programul sau si disciplinele stiintifice. O piedica in calea dezvoltarii instructiei in scoli o constituise mult timp faptul ca programele si le alcatuiau insisi profesorii, avand insa obligatia de a le supune aprobarii Consiliului permanent. Abia in anul 1876 s-au alcatuit primele programe analitice pentru gimanzii si licee.
    Dintre proiectele cu privire la imbunatatirea invatamantului secundar amintim pe cele mai importante: proiectul C. Tell din 1872, prin care se cerea prelungirea anilor de studii de la 7 la 8 ani de liceu, proiectul T. Maiorescu din 1876, care prevedea unele masuri pe care le vom gasi intr-o formulare superioara si in opera legislativa a lui Haret.
    Un moment important in evolutia legislatiei privitoare la invatamantul de la noi l-a constituit raportul general asupra invatamantului prezentat de fostul revizor general al scolilor, Spiru Haret, in anul 1884. raportul a vazut lumina tiparului in acelasi an.
    In 1885, in timpul ministeriatului lui D. A. Sturdza, Spiru Haret era secretar general. Cu aceasta ocazie el lucreaza la proiectul de reforma al lui D. A. Sturdza din 1886, proiect care are la baza raportul sau din 1884.
    Dupa proiectul de lege din 1886, s-au mai elaborat: proiectul lui C. Boerescu, in 1889, cu privire la reorganizarea invatamantului rural, si acela referitor la scolile normale de invatatori si proiectul lui Titu Maiorescu din 1891.
    Proiectul lui Titu Maiorescu nu modifica in intregime legea din 1864, ci o amenda partial: se introduceau institutiile scolare noi, existente la data elaborarii proiectului : scoli normale de invatatori si scolile normale de institutori.
    O serie de proiecte pentru imbunatatirea invatamantului secundar s-au facut si in timpul ministeriatului lui A. Poni. 
    Spiru Haret, in raportul sau din 1884, scria despre manualele scolare: „Lipsa de metoda, frazele greoaie, intortocheate, pretentioase si pline de cuvinte straine, nepotrivite cu inteligenta copiilor carora li se adreseaza, erorile de fapte sau teoriile invechite si parasite de toata lumea, iata ce le caracterizeaza. Multe dinte ele sunt traduceri rau facute, in care s-au pastrat pana si dispozitia frazei straine; altele sunt reproduceri de a doua sau a treia mana dupa vreo traducere si cuprind toate defectele ce a adaugat fiecare nou autor la lucrarea celuilalt.”
    Haret nu s-a ocupat de invatamantul profesional pana la numirea sa ca ministru, deoarece pana atunci invatamantul profesional nu depindea de Ministerul instructiunii. 
    Legea din 1864, referindu-se la „scolile reale”, le atribuia ca scop de „a da invatatura trebuincioasa pentru executarea unei arte sau profesiuni.”
    Dupa 1864, pentru dezvoltarea invatamantului profesional s-au elaborat mai multe proiecte de legi, dintre care amintim: proiectul lui P. Carp (1870) care cerea infiintarea scolilor profesionale; proiectul lui V. Conta cerea infiintarea scolilor de meserii, cate 3 in fiecare judet; una oraseneasca pentru baieti, alta pentru fete si o scoala sateasca. 
    In perioada pana la venirea lui Haret ca ministru, intra in vigoare si doua legi care se refera la invatamantul profesional: „Legea pentru numirea profesorilor pentru gimnaziu, licee si scoli profesionale” si „Legea pentru organizarea invatamantului profesional” din anul 1893. 
    Invatamantului secundar de stat i se adauga si scolile particulare. Invatamantul particular avea o vechime destul de mare in tara noastra. La data cand Haret alcatuia raportul sau, acest tip de invatamant nu avea o organizare unitara, iar scolile particulare nu erau aproape deloc controlate de Ministerul instructiunii.
    In multe din aceste scoli, prin instructia si educatia facuta elevilor se urmarea instrainarea lor de tot ce apartinea poporului nostru. Studiul limbii romane si al istoriei patriei era aproape complet neglijat.
    Proiectul lui V. Conta din 1880 acorda invatamantului particular o larga libertate, numai scolile de gradul primar fiind obligate sa se conformeze programei scolilor publice, in timp ce celelalte puteau sa adopte orice programa de studiu.
    Unul din principiile care au stat la baza legii din 1864 era consacrarea despartirii invatamantului superior de invatamantul mediu.
    Infiintarea universitatilor din Iasi si Bucuresti a avut drept consecinta desprinderea pentru totdeauna a instructiei superioare de cea medie.
    Consfintand existenta celor doua universitati – Iasi si Bucuresti -, legea din 1864 anuleaza principiul autonomiei Universitatii din Iasi. In legea din 1864 se prevedea denumirea facultatilor, dar nu si a catedrelor; nu se definea scopul instructiei superioare, rolul ei social. Tot in aceeasi legea se punea bazele unui invatamant politehnic superior pentru care se cerea alcatuirea unui regulament. Durata cursurilor, dupa necesitatile fiecarei facultati, varia intre 3 si 5 ani.
    Pana la ministeriatul lui Haret, modificarile aduse invatamantului universitar au fost mai mici decat cele aduse invatamantului primar si secundar.
    La 1876, Titu Maiorescu a inaintat un proiect de lege pentru invatamantul superior in care propunea suprimarea facultatilor de drept, litere si filozofie de la Iasi, ramanand ca in acest centru universitar sa se infiinteze in locul facultatii de stiinte o „inalta scoala politehnica”.
    Legea in 1864 a ramas practic in vigoare in ceea ce priveste invatamantul universitar, pana la legea lui Spiru Haret.
    Putem spune de aceea fara a gresi, ca organizarea invatamantului universitar la noi dupa 1864 este aproape in intregime opera lui Spiru Haret.
    (va urma)