„Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.” (Spiru Haret)
Personalitate multilaterală – profesor, om de știință, om politic, ministru al învățământului -, Spiru Haret ocupă un loc de frunte în galeria făuritorilor de solide temelii pentru școala românească.
Spiru Haret a fost primul om de știință român care și-a susținut doctoratul în matematică la Paris, în anul 1876, cu teza „Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare”.
Competența deosebită cu care-și ținea cursul, metoda desăvârșită, claritatea și precizia, rigurozitatea demonstrațiilor, calculul, tactul pedagogic erau calități pe care le-au subliniat în nenumărate rânduri, mai târziu, foștii săi studenți.
„Ca profesor era model. Prelegerile lui erau de o precizie și o claritate măiestrită”, scria fostul său elev I. Simionescu.
Un altul, academicianul profesor Victor Vâlcovici, îl evoca astfel:
„Haret, cu o voce moderată, egală, își ducea lecția până la capăt făcând necontenit uz de tablă. Îi plăcea să scruteze studenții, pentru a-și da seama în oarecare măsură de gradul lor de pătrundere. Când i se părea că n-a izbutit să se facă înțeles pe deplin revenea”.
Spiru Haret a fost promovat în posturi din ce în ce mai importante pe linie de învățământ în primul rând, datorită serioasei sale pregătiri profesionale și pedagogice: a fost inspector (în 1879), conservator al Muzeului de Antichități (1881), membru în Comisia Centrală de statistică (1881), membru în consiliul permanent de instrucțiune (1882-1896), inspector general al școlilor (revizor general 1883-1884). Haret s-a retras din această ultimă funcție după ce a înaintat cunoscutul „Raport general asupra învățământului, prezentat domnului ministru de Instrucțiune și Culte”, raport pe care, în 1885, l-a prezentat Academiei Române pentru premiere.
Ca o binemeritată apreciere a succesului obținut la Paris și a activității sale în slujba școlii, în 1879 va fi numit membru corespondent al Academiei Române și membru activ în 1892. La venirea în conducerea ministerului instrucției a lui Dumitru Sturdza, în 1895, Haret a fost numit secretar general al ministerului.
Activitatea sa laborioasă nu numai că n-a trecut neobservată, ci a fost și apreciată, fiind numit în 1897, ministru de instrucție și culte. Activitatea sa în fruntea acestui minister a fost foarte complexă și bogată. Aici a aplicat măsuri pe care le-a preconizat în anii în care, fiind funcționar în minister, nu a găsit suficientă înțelegere din partea guvernului liberal. Opera legislativă și organizatorică realizată de Petru Poni, în perioada scurtă în care a stat la conducerea Ministerului Instrucțiunii Publice, era numai un început, căruia avea să-i deschidă orizonturi mai largi reformele ulterioare ale lui Spiru Haret.
Se retrage din conducerea Ministerului de instrucție și culte la 11 aprilie 1899, dar redevine ministru în 1901, pentru a doua oară. De acum intră din nou în vigoare legile întocmite de Petru Poni și Spiru Haret asupra învățământului primar, secundar, profesional și superior.
Alături de Spiru Haret, C. Dimitrescu-Iași a adus o contribuție însemnată la organizarea învățământului secundar și superior. În realizarea reformelor școlare acesta a dorit să se aibă în vedere realitățile și transformările din societatea românească. Spiru Haret a fost ministru al învățământului o perioadă destul de îndelungată, de mai bine de 10 ani. El concepea demnitatea de ministru ca fiind: „meritul pe care trebuie să se silească un ministru să-l aibă este ca să cunoască și să înțeleagă trebuințele țării, să descopere sau să formeze instrumentele cu care să lucreze, să îndrepte, să dezvolte sau să determine curentele cele sănătoase, să utilizeze și să pună în lumină inițiativele particulare, să închege gândurile și dispozițiile generale, să fie centrul unde să se stabilească și să fecundeze ideile”.
Până la numirea lui Spiru Haret ca ministru (1897), învățământul din România era organizat pe baza legii instrucțiunii publice din anul 1864, prima lege cu caracter democratic în acest domeniu. Această lege a fost elaborată pornindu-se de la o serie de principii progresiste pentru acele timpuri, unele din ele fiind valabile și azi: caracterul unitar al întregului învățământ, școala unică pentru întregul popor, legiferarea într-un singur corp a învățământului public și privat și a tuturor ramurilor instrucției (primară, secundară și superioară), unitatea școlii elementare de la sat și oraș, tendința de laicizare a învățământului, egalitatea dreptului la învățământul tehnic-profesional, necesitatea pregătirii pedagogice a cadrelor didactice și obligativitatea probelor publice de admisibilitate în post, consacrarea despărțirii învățământului superior de învățământul mediu, drepturile cadrelor didactice – principiul inamovibilității acestora. Legea fiind aplicată începând din anul 1865, s-au constatat nu numai deficiențele ei, ci și greutățile în aplicarea prevederilor cuprinse în ea. Acest fapt a determinat alcătuirea ulterioară a numeroaselor regulamente, dispoziții, circulare, de natură să o completeze, dar nici acestea nu au fost aplicate în mod riguros.
Instrucția primară este prevăzută prin legea din 1864, ca obligatorie și gratuită pentru toți copiii de ambele sexe în vârstă de 8 – 12 ani. În constituția din anul 1877, la articolul 23 scria: „învățătura primară va fi obligatorie pentru tinerii români pretutindeni unde se vor afla instituite școli primare”. Conform aceleiași legi, din 1864, nu putea fi retras din școală un copil înainte de a fi dobândit certificatul de 4 clase primare.
Prin lege, în fiecare comună trebuia să se înființeze o școală primară rurală. La oraș, se puteau înființa școli primare separat pentru băieți și fete. De obicei, școlile primare urbane erau grupate în centrul orașului, lipsind aproape complet la periferie, acolo unde, de fapt, locuiau și trăiau masele mari de copii săraci.
Școlile existente în România între anii 1864 – 1898 nu puteau să cuprindă pe toți copiii de vârstă școlară. Nu exista o repartiție judicioasă a școlilor pe întreg teritoriul țării, școlile de la sate fiind extrem de puține în comparație cu cele de la oraș.
Analizând conținutul materiilor prevăzute ca obligatorii pentru școala primară, precum și metodele de predare, vom constata serioase lipsuri. Natura lecțiilor din învățământul primar era, în general, catihetică, dogmatică și declarativă.
În anul 1897, când Spiru Haret a ajuns pentru prima dată ministru al instrucțiunii, în România existau doar 3446 de școli rurale. Aceste școli fuseseră absolvite de numai 6880 de elevi. În ceea ce privește drepturile și datoriile institutorilor și învățătorilor, legea, deși nu stabilea salariul acestora, prevedea că remunerarea se va dubla după 12 ani de serviciu. Această dispoziție a legii nu a fost însă niciodată aplicată.
Spiru Haret, în documentatul său studiu „Pagini de istorie”, referindu-se la curba de reduceri a salariilor cadrelor didactice din anul 1901, face o analiză istorică a stării materiale și morale a cadrelor didactice. El arată că, după 1864, un moment pozitiv în ceea ce privește salarizarea corpului didactic l-a constituit legea gradațiilor din 1883, care prevedea creșterea proporțională a salariilor cu 15% după fiecare 5 ani de serviciu. Acest spor se acorda numai până la împlinirea unei vechimi de 20 de ani. În același timp, în acest studiu Haret demască politica școlară dusă de unii miniștri: „Precum vedem astăzi Miniștrii, refuzând să dea celor în drept numirea căpătată în puterea legii, până nu se duc să se înscrie în clubul lor politic, am fi văzut atunci la fiecare 5 ani, cerându-se chitanță de plată a cotizației la același club de la toți aceia care ar fi împlinit termen de gradație.” Pentru completarea dispozițiilor legii se cerea alcătuirea de regulamente școlare. Astfel, la 1870 s-a alcătuit regulamentul pentru școlile primare. Tot în același an se întocmește regulamentul de ordine și disciplină pentru școlile primare.
Deoarece diferite regulamente recomandau folosirea unor metode și procedee de învățământ dovedite în perioada istorică de după 1864 ca perimate și dăunătoare progresului școlii, unii din conducătorii statului burghezo-moșieresc au căutat să reformeze învățământul în general, și în special pe cel primar, pentru a-l pune în concordanță cu nevoile economice și politice ale României. Prin aceste reforme se urmărea de fapt transformarea accentuată a școlii într-un mijloc de apărare și întărire a orânduirii capitaliste. Acest scop a fost exprimat clar de către D. Sturdza, fruntaș liberal, în anul 1886, în expunerea de motive la proiectul său de lege a învățământului: „Școala este o instituție publică organică, care are un singur fundament: statul; un singur și unic scop: întărirea și asigurarea lui în viitor”. Dar proiectul lui D. Sturdza nu a devenit lege.
Anterior proiectului lui D. Sturdza din 1886, trebuie să amintim o serie de alte proiecte și legi pentru instrucția primară, oprindu-ne mai mult la cele la care a lucrat și Spiru Haret înainte de a deveni ministru.
După Legea din 1864 s-au elaborat mai multe proiecte de lege: proiectul I. Strat, în 1866, Al. Crețescu, în 1869; P. Carp, în 1870; Chr. Tell, în 1872, Titu Maiorescu, în 1876 și proiectul de reformă școlară din 1880 – 1881 al lui Vasile Conta. Meritul proiectului de lege asupra instrucției publice și private al lui V. Conta constă în faptul că a căutat să dea școlii o orientare mai realistă și mai practică. Acest principiu, care a stat la baza proiectului lui V. Conta, îl vom găsi și în legislația care a urmat, inclusiv în opera legislativă a lui Spiru Haret. În ceea ce privește învățământul primar, proiectul lui V. Conta prevedea înființarea cursului complementar, cu caracter practic, în vederea orientării copiilor către școli cu caracter profesional: de agricultură, de industrie, de comerț. Ministrul V. A. Urechia, fiind adeptul ameliorării treptate, și nu radicale, a învățământului, prezintă și el, în anul 1881, proiecte „modificatoare ale legii din 1864”. În iunie 1881, el cere lui Gh. Tocilescu, lui Gh. Sion și lui Spiru Haret o serie de rapoarte asupra învățământului de atunci, rapoarte care prezintă, evident, o reală valoare documentară și pe care le publică sub titlul: „Starea învățământului public secundar la finele anului școlar 1880/1881, după rapoartele comisiilor care au asistat la examene.” Se poate aprecia, deci, că, după anul 1881, activitatea școlară începe să simtă influența personalității și concepției lui Spiru C. Haret. Rolul lui Spiru Haret în organizarea învățământului se afirmă mai ales începând cu proiectul de reformă al lui D. A. Sturdza din anul 1886. În perioada acestui ministeriat, Haret era secretar general al Ministerului Instrucțiunii, după ce, în prealabil, din anul 1883, funcționase ca revizor general al școlilor.
La un an de la ocuparea acestei funcții, Spiru Haret publicase cunoscutul „Raport general asupra învățământului prezentat domnului ministru de Instrucțiune publică și Culte”.
După proiectul lui D. A. Sturdza din 1886, au urmat încă două proiecte, care n-au reușit nici ele să devină legi: proiectul lui C. Boerescu din 1889 și cel al lui Titu Maiorescu (era al 2-lea proiect al său) din 1891.
După plecarea lui Titu Maiorescu de la conducerea Ministerului învățământului public, succesorul său Petru Poni, propune și el un proiect pentru legea învățământului primar și normal-primar la 1891, în care preconiza un învățământ cu un mai accentuat caracter democratic. După această serie de proiecte care nu au putut înlocui legea din 1864, se ajunge ca, în anul 1893, să se aprobe legea învățământului primar și normal-primar a lui Take Ionescu, odată cu legea pentru organizarea învățământului profesional, întocmită de Ministerul Domeniilor.
Legea lui Take Ionescu limita instrucția primară pentru copiii de la sate, deoarece nu în toate comunele, conform acestei legi, putea funcționa o școală primară inferioară, să nu mai vorbim de o școală primară superioară cu program complet. Această lege contribuia și mai mult la adâncirea contradicțiilor dintre sat și oraș, fiind o piedică în calea majorității copiilor de vârstă școlară de a urma cursurile școlilor secundare și superioare. În aceeași lege, Take Ionescu prevedea ca salariile învățătorilor să fie achitate nu numai de către stat, ci și de către comune.
Legea din 1893 a fost înlocuită cu legea învățământului primar și normal-primar din anul 1896, rezultat al activității lui Petru Poni. Acesta a încercat să remedieze deficiențele legii din 1893 cu privire la învățământul primar și să dea o mai mare extindere aplicării principiului care a stat la baza proiectului lui Vasile Conta din 1881, privind caracterul mai realist, mai legat de practică al școlii. La elaborarea proiectului lui P. Poni au colaborat: Spiru Haret, Titu Maiorescu, Al. Odobescu, istoricul G. Tocilescu, I. Negruzzi, istoricul Ionescu-Gion, profesorul de pedagogie I. Găvănescu.
Prin această lege se înlătură deosebirea dintre școala de la oraș și de la sat, reintroducându-se principiul care a stat la baza legii din 1864: învățământ egal pentru copiii din școlile de la oraș și de la sat.
Legea din 1896 prevedea, pentru prima oară, înființarea grădinițelor de copii în mediul rural și a cursurilor de adulți. De asemenea, prin această lege, se reducea numărul de copii necesar pentru înființarea unei școli primare în comună de la 80 la 40.
Încercarea de a desființa barierele dintre școala elementară rurală și cea urbană însemna o recunoaștere formală a egalității copiilor de la sate cu cei de la orașe, trecerea în sarcina statului a cheltuielilor cele mai importante privind clădirea și întreținerea școlii, precum și stabilitatea mai mare a cadrelor didactice. Aceste prevederi au avut un caracter progresist și au contribuit la dezvoltarea învățământului elementar, mai ales la sate.
În ceea ce privește procesul de învățământ din școala normală, această lege prevedea ca el să se desfășoare după un plan de învățământ și programe școlare îmbunătățite; de asemenea, se introducea psihologia ca obiect de studiu.
Cu toate că legea lui P. Poni conținea unele prevederi pozitive, ea nu depășea, în ansamblul ei, cadrul burghez care o generase. Legea învățământului primar și normal-primar din anul 1896, elaborată pe baza legii din 1864 și a proiectului de lege al lui Vasile Conta din 1881, a rămas în vigoare până în anul 1924, fiind completată de Spiru Haret în anii 1901, 1908 și 1909.
Putem afirma că legea din 1896, deși prevedea în principiu o singură școală primară la sat și la oraș, cu un plan de învățământ care preconiza același volum de cunoștințe, menținea totuși o deosebire în ceea ce privește durata studiului: la sat 5 ani, la oraș 4 ani, ținându-se seama că la sat nu funcționa decât un învățător, în timp ce la oraș, pentru fiecare clasă, funcționa un institutor. Obligativitatea învățământului primar se referă la copiii cu vârste cuprinse între 7 și 14 ani.
O inovație a legii din 1896 o constituiau și cursurile pentru adulți. Legea mai prevedea plata tuturor învățătorilor și a materialului didactic din bugetul statului, comunele rămânând numai cu vechile îndatoriri din 1864: construirea, întreținerea și înzestrarea clădirilor școlare, putându-se folosi în această privință de ajutorul dat de stat prin Casa Școalelor.
În ansamblul ei, legea din anul 1896 era o lege cu caracter mai democratic, cu excepția unor măsuri cum era și aceea a menținerii celor două tipuri de școli normale: de învățători și de institutori.
Instrucțiunea secundară cuprindea prin legea din 1864: gimnazii clasice și reale, licee, școli reale, seminarii teologice, școli de artă, școli profesionale de băieți și școli secundare de fete.
Gimnaziul nu forma, de fapt, o unitate în sine. Obiectele prevăzute pentru gimnaziul cu durată de 4 ani nu ofereau un tot unitar de cunoștințe care să prezinte o nouă treaptă în cultura generală a elevilor.
Gimnaziile și liceele erau întreținute de stat. Programa primelor 4 clase de liceu era asemănătoare cu aceea a gimnaziilor. Gimnaziile și liceele erau conduse de către un director, clasele de către diriginți, care împreună cu ceilalți profesori formau conferința clasei. Consiliul profesoral (școlar) se îngrijea de îmbunătățirea procesului de învățământ din școala respectivă. În gimnazii, elevii erau primiți pe bază de adeverințe de absolvire a școlii primare, iar în licee pe baza absolvirii gimnaziului. În cursul fiecărui an, elevii trebuiau să treacă examenele trimestriale, care constau în lucrări scrise și apoi examene anuale.
La terminarea gimnaziului de 4 ani și la terminarea liceului de 3 ani se dădea un examen general de absolvire, scris și oral, la toate obiectele de studiu. Examenul de absolvire a liceului era, de fapt, bacalaureatul introdus principial prin legea din 1864, după modul de organizare a acestuia în Franța. Liceul unic, creat prin legea din 1864, este liceul cu preponderență clasic, fără a lipsi însă din programul său și disciplinele științifice. O piedică în calea dezvoltării instrucției în școli o constituise mult timp faptul că programele și le alcătuiau înșiși profesorii, având însă obligația de a le supune aprobării Consiliului permanent. Abia în anul 1876 s-au alcătuit primele programe analitice pentru gimnazii și licee.
Dintre proiectele cu privire la îmbunătățirea învățământului secundar amintim pe cele mai importante: proiectul C. Tell din 1872, prin care se cerea prelungirea anilor de studii de la 7 la 8 ani de liceu, proiectul T. Maiorescu din 1876, care prevedea unele măsuri pe care le vom găsi într-o formulare superioară și în opera legislativă a lui Haret. Un moment important în evoluția legislației privitoare la învățământul de la noi l-a constituit raportul general asupra învățământului prezentat de fostul revizor general al școlilor, Spiru Haret, în anul 1884. Raportul a văzut lumina tiparului în același an. În 1885, în timpul ministeriatului lui D. A. Sturdza, Spiru Haret era secretar general. Cu această ocazie el lucrează la proiectul de reformă al lui D. A. Sturdza din 1886, proiect care are la bază raportul său din 1884.
După proiectul de lege din 1886, s-au mai elaborat: proiectul lui C. Boerescu, în 1889, cu privire la reorganizarea învățământului rural, și acela referitor la școlile normale de învățători și proiectul lui Titu Maiorescu din 1891.
Proiectul lui Titu Maiorescu nu modifica în întregime legea din 1864, ci o amenda parțial: se introduceau instituțiile școlare noi, existente la data elaborării proiectului: școli normale de învățători și școlile normale de institutori.
O serie de proiecte pentru îmbunătățirea învățământului secundar s-au făcut și în timpul ministeriatului lui P. Poni. Spiru Haret, în raportul său din 1884, scria despre manualele școlare: „Lipsa de metodă, frazele greoaie, întortocheate, pretențioase și pline de cuvinte străine, nepotrivite cu inteligența copiilor cărora li se adresează, erorile de fapte sau teoriile învechite și părăsite de toată lumea, iată ce le caracterizează. Multe dintre ele sunt traduceri rău făcute, în care s-au păstrat până și dispoziția frazei străine; altele sunt reproduceri de a doua sau a treia mână după vreo traducere și cuprind toate defectele ce a adăugat fiecare nou autor la lucrarea celuilalt.”
Haret nu s-a ocupat de învățământul profesional până la numirea sa ca ministru, deoarece până atunci învățământul profesional nu depindea de Ministerul instrucțiunii.
Legea din 1864, referindu-se la „școlile reale”, le atribuia ca scop de „a da învățătura trebuincioasă pentru executarea unei arte sau profesiuni.” După 1864, pentru dezvoltarea învățământului profesional s-au elaborat mai multe proiecte de legi, dintre care amintim: proiectul lui P. Carp (1870) care cerea înființarea școlilor profesionale; proiectul lui V. Conta cerea înființarea școlilor de meserii, câte 3 în fiecare județ; una orășenească pentru băieți, alta pentru fete și o școală sătească.
În perioada până la venirea lui Haret ca ministru, intră în vigoare și două legi care se referă la învățământul profesional: „Legea pentru numirea profesorilor pentru gimnaziu, licee și școli profesionale” și „Legea pentru organizarea învățământului profesional” din anul 1893. Învățământului secundar de stat i se adăugau și școlile particulare. Învățământul particular avea o vechime destul de mare în țara noastră. La data când Haret alcătuia raportul său, acest tip de învățământ nu avea o organizare unitară, iar școlile particulare nu erau aproape deloc controlate de Ministerul instrucțiunii.
În multe din aceste școli, prin instrucția și educația făcută elevilor se urmărea înstrăinarea lor de tot ce aparținea poporului nostru. Studiul limbii române și al istoriei patriei era aproape complet neglijat.
Proiectul lui V. Conta din 1880 acorda învățământului particular o largă libertate, numai școlile de gradul primar fiind obligate să se conformeze programei școlilor publice, în timp ce celelalte puteau să adopte orice programă de studiu.
Unul din principiile care au stat la baza legii din 1864 era consacrarea despărțirii învățământului superior de învățământul mediu. Înființarea universităților din Iași și București a avut drept consecință desprinderea pentru totdeauna a instrucției superioare de cea medie.
Consfințind existența celor două universități – Iași și București -, legea din 1864 anulează principiul autonomiei Universității din Iași. În legea din 1864 se prevedea denumirea facultăților, dar nu și a catedrelor; nu se definea scopul instrucției superioare, rolul ei social. Tot în aceeași lege se puneau bazele unui învățământ politehnic superior pentru care se cerea alcătuirea unui regulament. Durata cursurilor, după necesitățile fiecărei facultăți, varia între 3 și 5 ani.
Până la ministeriatul lui Haret, modificările aduse învățământului universitar au fost mai mici decât cele aduse învățământului primar și secundar.
La 1876, Titu Maiorescu a înaintat un proiect de lege pentru învățământul superior în care propunea suprimarea facultăților de drept, litere și filozofie de la Iași, rămânând ca în acest centru universitar să se înființeze în locul facultății de științe o „înaltă școală politehnică”.
Legea din 1864 a rămas practic în vigoare în ceea ce privește învățământul universitar, până la legea lui Spiru Haret. Putem spune de aceea fără a greși, că organizarea învățământului universitar la noi după 1864 este aproape în întregime opera lui Spiru Haret. (va urma)
