Ceasca de cultura

Etichetă: Suceava

  • Din ce-am fost plamadita

    Volumul de versuri, Picaturi de suflet, al poetei Carmen Marcean, desi in ordinea temporalitatii este un debut, prin experienta de viata si profesionala a autoarei, prin complexitatea infatisarii materiei poetice, ii confera acestuia atributul unui volum de maturitate avansata. Din nenumaratele subiecte ale vietii, autoarea se decide asupra temei iubirii – subiect de cea mai mare rezistenta in istoria poeziei universale, utilizat de cvasitotalitatea poetilor, intr-o maniera sau alta. In aceeasi masura constructia ideatica a volumului reconfirma faptul ca poezia si filosofia isi intersecteaza domeniile si uneori chiar coincid, ca poetul si filosoful vor incerca sa etrnizeze clipa. De aceea, a analiza pertinent poezia lui Carmen Marcean, va trebui sa recurgem la conceptele de continut si forma.

    Subiect cu largi rezonante morale si filosofice, dar si cu sorginte in filosofia crestina a lui Aureliu Augustin, iubirea apare si in viziunea autoarei ca cel mai important drum spre fericire. Potrivit acestei doctrine a iubirii, omul iubeste in mod inevitabil, iar a iubi inseamna a uita de tine, sau de sine, in actul de daruire. Raul ca esec in iubire, apare din dragostea haotica, din jocul eronat al actorilor, dar si din faptul ca una din parti cere prea mult celeilalte.

    Din felul in care autoarea incearca sa treaca iubirea prin toate cazurile socio-psihice se ajunge la concluzia augustiniana ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Selectarea acestui subiect dovedeste nu numai cunoasterea domeniului, ci si sinceritatea poetei. Artista isi clameaza permanent statutul de principal actor in jocul si drama iubirii, disponibilitatea psihica si morala conferita de acest statut. In poezia Doua vapai se scrie: Si ti-am intins ofranda de lumina/ Pe inima sa o asezi cu dor,/ Voiam sa simti chemarea mea calina/ Intr-un sarut soptita-ncetisor. Sau, Din ce am fost plamadita? Un pic de frumusete/ Un strop de naivitate/ O cupa de sperante,/ In rest sinceritate. Acelasi ideal este prezentat si in Rugaciunea unei femei sau in Doamne, iti multumesc!

    Conditia sine qua non a existentei actului iubirii este fiintarea intr-un binom. Poeta isi ia ca partener de dialog in acest binom al iubirii, de cele mai multe ori o fiinta abstracta, care are calitatea de obiect al iubirii. Acesta poate fi partenerul de viata, copiii etc, niciodata indicati cu nume concret. Acesta poate fi: El, Tu, Eu, Noi, Ei, Iubitul, Ghidul din vis, etc. In poezia Adevarata dragoste, partenerul abstract apare sub forma unui pronume: El, sufletul pereche/ Mereu, de-o vesnicie/ Alaturi sta de veghe,/ Speranta reinvie. Poeta nu-i da un nume concret pentru a nu-i anula calitatea de subiect cu valoare universala inscris in ordinea necesitatii.

    Dandu-i o identitate civila l-ar reduce la un accident in ordinea existentei. In fapt, interlocutorul imaginar, oricare ar fi acesta, este sinele, elter egoul poetei. Dialogul cu sinele, construit cu migala din materialul poetic oferit de viata si trait in mod particular, raspunde conceptiei poetei despre arta poeziei. De aceea, poezia lui Carmen Marcean este o fictiune frumoasa plurisemantica, incarcata cu metafore si figuri de stil adecvate, unde pe langa sensul literal identificam sensul filosofic, moral, dar pe cel estetic-artistic.

    Totusi, alaturi si impreuna cu poezia de dragoste, poeta promoveaza si poezia de reflectie, de meditatie asupra existentei si al fenomenologiei iubirii: Ganduri, Dragostea ca axioma, Toamna iubirii, Adevarata dragoste, Contraste, Nedumeriri etc.

    Spatiul poetic construit de Carmen Marcean este, fara indoiala, ca la orice poet autentic, spatiul real, virtual, dar si visul. Artista poeta da spatiului real alte dimensiuni, de cele mai multe ori suprarealiste. Uneori visarea sa cu ochii deschisi si inima plina de chemari se desfasoara undeva in cosmos, in pulberea stelara, alteori pe pamant, in desis de codru sau pe luciul apelor, deasupra norilor sau pe piscul unui munte incetosat sau insorit, dar mai ales in vis. Daca aici spatiul poetic conventional, impartit cu ceilalti muritori, devine incomod si restrictiv, atunci poetul se refugiaza in zona viselor. Aici libertatea sa de simtire si fantezia par a fi absolute.

    Sigmund Freud, in romanul psihologic Dora, considera ca visul iti da liberatea cea mai deplina, te elibereaza de orice fel de conventii morale si sociale, in vis te exprimi cu cel mai mare potential de libertate. Carmen Marcean invoca visul in mod constant in spatiul sau poetic cu aspecte feerico-idilice, nu numai cu functia de simbol al trairilor poetice, ci si ca un fel de laborator in care se experimenteaza materia poetica a trairilor sale. Dintre multele poezii in care este invocat visul, cea numita Vis, glasuieste cu o delicatete si sensibilitate distincta: Noaptea si-a intins voal strapuns de fiorii albastri/ Tainice ganduri stau treze ca-n ruga sihastrii/ Mintea ochii-si deschide, vede chip de lumina./ O, doamne! Esti tu, iubitul meu! Clipa senina!/ Buzele-mi ard in rosul infioratei soapte,/ Un dor infinit ma mistuie aprig in noapte/…Intr-un tarziu, intind aripi si plutesc in abis/ Pe suflet mi-a pictat iubirea in noapte un vis.

    In poezia lui Carmen Marcean, ipostazele dragostei ca forme de iubire, chiar daca uneori in discursul poetic apar scene si expresii incalzite cu patosul vibratiei carnale, sunt departe de a fi identificate cu o erotica epicureana. Ghidul din vis este una din aceste poezii in care indemnul si retinerea sunt in balans si supuse unei cenzuri: Si in dulcea plasmuire,/ Simt pe buze un sarut,/ Iti simt jarul din privire,/ Uit de dorul ce-a durut. … Nu am ratacit cararea!/ Dragostea mi-a fost atu,/ Far, privirea ta ca marea,/ Ghidul meu din vis esti tu.

    Continutul plurisemantic al poeziei lui Carmen Marcean, departe de a fi epuizat, cere si un alt raspuns, cel legat de forma exprimarii, al comunicarii mesajului poetic. Desigur cele doua concepte, continutul si forma, nu pot fi disociate in analiza. Ele sunt intr-o relatie de complementaritate organica. Fiecare artist, si poezia doamnei Marcean nu face exceptie, isi cauta forma cea mai potrivita pentru continutul construit. A nu gasi forma cea mai adecvata este o drama pentru artist, se intrerupe comunicarea mesajului, sau si mai grav, esti acuzat de nesinceritate. Gasirea formei adecvate dovedeste existenta simtului poetic, cultura temei, aderenta la experientele intelectuale ale timpului. Un mare merit al poetei noastre este si acela ca, provenind profesional dintr-un domeniu tehnico-stiintific –tehnologia chimica, a facut o translare cu succes la ontologia poetica. Florentinul Dante Alighieri remarca inca la sfarsitul Evului Mediu ca poezia este alchimia sufletului. Ei bine, atunci acest pas, trecerea de la chimie la alchimie, nu a fost prea dificil, dimpotriva, a fost benefic artistei. In locul formulelor si formelor substantelor chimice, poeta a trecut cu succes si la cautarea formelor de exprimare al continutului poetic oferit de trairile sale, care in volumul de poezii discutat, sunt bogate si variate.
    Ca fiica a timpului nostru modern, poeta Carmen Marcean a adoptat acele forme pentru poezia sa, asa cum i-au dictat-o ritmul trairilor sale. A conjugat cu abilitate clasicul cu modernul.

    Daca un observator mai «modernist» i-ar reprosa ca este prea clasica in formele de exprimare, in sensul ca nu a renuntat total la rime, ritmuri si forme fixe etc., adoptand fara rezerve versul alb, i s-ar putea raspunde argumentat astfel: Nu este interzis comportamentul clasic. Doamna Carmen Marcean este, ca multi dintre noi, ecoul si produsul unei culturi poetice clasice disciplinate in forme verificate si incontestabile ca valoare, unde ritmul si rima, delicatetea si culoarea, respiratia si gandirea de profunzime, insotite de o discreta muzicalitate, sunt trasaturi de baza ale modului poetic. Catrenele sale, majoritare in discursul poetic, curate, elegante si lipsite de vulgaritate, construiesc o poezie polimorfa, bogata in imagini picturale, apta de a fi, simultan, libera in exprimare si bogata in continut, inrudita cu genul meditativ filosofic. La domnia sa forma vine cu necesitate din interiorul continutului. Acolo unde trarile sale sunt comunicate cu un puls mai mare, nu ezita sa foloseasca ritmul trohaic sau dactilic, iar atunci cand se simte sufocata de forme neadecvate, renunta fara ezitare la acestea si se exprima cu toata libertatea ca intr-un poem simfonic.

    Dand concluziei forma unui silogism, punem in premisa majora ideea ca volumul de poezii semnat de Carmen Marcean, Picaturi de suflet, este un eveniment literar de o valoare culturala certa, apoi, dezvoltand argumentat afirmatiile ce decurg din premisa, desprindem concluzia ca poezia lui Carmen Marcean se califica cu brio pentru a ajunge la sufletul cititorului, pentru a fi gustata cum se cuvine de publicul contemporan, pentru a transmite valori concordante cu gustul estetic actual, fara sa alunece spre parnasianism, sau hedonism epicureic.

    Din ce-am fost plamadita

    un pic de frumusete,
    un strop naivitate,
    o cupa de sperante,
    in rest sinceritate,

    si doruri, si visare,
    si veselie multa,
    iubire cat o mare,
    un suflet ce asculta

    cum cade ploaia-n picuri,
    cum ninge fulg de nea,
    cum canta mici nimicuri
    in iarba, sub o stea,

    fiori de dor, surasul
    ce insoteste-o soapta
    in clipa cand apusul
    spre noapte ma indreapta,

    si pulbere de stele,
    si aripi de lumina,
    o lacrima de iele,
    un dram de zi senina…

    toate, cu-ntelepciune,
    au pus candva, odata,
    in mica lor minune
    o mama si un tata.

  • Vladimir Găitan: “Cartea și teatrul rămân salvările noastre”

    Ziua de marti, 15 mai 2012, a insufletit Ateneul Tatarasi. Cu fiecare privire, cu fiecare intentie de a pasi, de a inainta pasind, mai intai cu gandul emotiei curate si a bucuriei licurinde din suflet stiind ca, din moment in moment, vei cunoaste doua fiinte a caror inima pulseaza de placerea de a crea personaje daruindu-se, cu seriozitate, credinta si profunzime teatrului, emotia devenea o locuinta neincapatoare a intalnirii dintre oameni.

    Serile Filmului Romanesc, alaturi de cinefili, echipa organizatoare a Asociatiei Studentilor Jurnalisti, reflectoarele trosnind a joc de culoare, scaunele inmuiate-n albastrul calimarii au prins viata la Iasi, in cea de-a doua zi de proiectii, multumita prezentei celor doi maestri ai vietii filmului romanesc: Sergiu Nicolaescu si Vladimir Gaitan. Marturisiri despre amintiri, prietenii reorchestrate sub semnul admiratiei, o descoperire a identitatii printr-o permanenta raportare la traditiile ortodoxe.Toate acestea impregnate de simtul istoriei apasatoare, unde “Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem.” In acest cadru, aflam ca sentimentul libertatii exista datorita muzicii cu substanta ascultate, care era singura evadare pentru maestrul Vladimir Gaitan.

    Daca ar fi sa dati o definitie amintirii, aceasta ar fi… 
    A le da o definitie amintirilor mi se pare destul de complicat. Nu m-as hazarda in momentul acesta. Amintirile pot fi coplesitoare, pot fi placute si pot sa fie cumplite…Pentru mine, definitia amintirii e o definitie in care nu stii ce sa cuprinzi. Imagineaza-ti ca pot fi niste amintiri cumplite care nu se pot exprima, dar pot exista si amintiri foarte placute intr-o viata de om. Si-atunci, cum sa formulezi toata aceasta stare? (…) 
    Ce amintiri pretioase aveti din anii de liceu? 
    In primul rand, sfintele sarbatori care aveau o poezie si o bucurie extraordinare! Mirosurile care imbracau casa ca un brad de Craciun sau ca un cozonac de Paste… Spatiul in care casa parinteasca era asezata, cu biserica Mirauti la cativa metri – unde ma jucam si unde fusese miruit Petru Rares, cu o incarcatura de istorie si de cultura fantastica, cu Cetatea Sucevei, care era chiar in spatele gradinii noastre. Tin minte ca saream, cum se spune, parleazul si locul meu de joaca erau zidurile Cetatii Sucevei. Ce poate sa-si doreasca un copil mai frumos decat atat, un spatiu atat de generos? Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte.
    Ce reprezinta cartile pentru dumneavoastra? 
    Enorm. Reprezinta un lucru de care nu ma pot desparti nici acum, in epoca aceasta moderna. Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte. Si, crede-ma, ca sta plin de praf, abandonat de feciorul meu si nu ma apropii de el. Fiica mea mi-a facut o propunere: sa il donam unui copil necajit, si o sa o fac pentru ca, deocamdata, nu doresc sa ma apropii de el. Prefer sa citesc o carte. 
    O carte pe care nu ati lasa-o nicicand din mana… 
    Acum il citesc pe Djuvara, care ma incanta cu al lui condei si cu povestile lui extraordinare. 
    Cum si de cine era interpretata lectura adolescentei dumneavoastra?
    Era o literatura ruseasca, care era si obligatorie si care era, te rog sa ma crezi, si foarte bine facuta. Imi amintesc titluri ca: Timur si baietii lui (Arkadi Gaidar), Strada mezinului (Lev Kassil), Tanara garda (Alexandr Fedeev)… Era foarte multa literatura ruseasca. 
    Ce muzica asculta adolescentul Vladimir Gaitan? Intre timp s-au schimbat preferintele dumneavoastra muzicale? Care sunt acestea? 
    Ascultam Demis Roussos, dar aveam si cultul muzicii romanesti. Nu am fost rasfatat cu masinarii si aparate. Faceam si noi ceaiuri. Aveam un tes pe care il caram cu randul pentru ca era extraordinar de greu si, crede-ma ca aveam sentimentul ca suntem destul de liberi, chit ca, in jurul nostru, dictatura incepea sa-si faca treaba. Au existat si pentru noi foarte multe evadari, si ele, erau in zona aceasta a muzicii. Preferintele mele muzicale nu s-au schimbat, sunt tot potolite si linistite, se duc in zona unei muzici serioase. Imi place jazz-ul foarte mult, imi plac cantaretii seriosi, cu substanta. Nu pot sa inteleg muzica actuala, house, care bubuie neintrerupt si are o singura tonalitate. Imi fac probleme mari pentru cei ce o asculta. 
    Va mai amintiti de colegul/colega de banca din liceu? 
    Da. Am avut placerea si onoarea sa fiu coleg de banca cu Alex Stefanescu, marele critic literar, un om de cultura, un model, deci nu pe oricine (zambeste). 
    Ati marturisit, in repetate randuri, faptul ca tineti foarte mult la breasla medicilor.V-ati fi dorit sa fiti medic? A existat ideea de a face medicina? 
    Atunci nu. Iti marturisesc ca prima oara am dat la geologie. Am fost pasionat de ideea de munte, de cercetare si, in conditiile acestea, am si dat la geologie. Afland ca am cazut cu o medie foarte mare, am fost uimit si, cineva, a avut rabdarea sa-mi explice ca aveam un dosar foarte prost- tatal meu era detinut politic, iar geologia era un domeniu controlat de institutiile de stat si cei cu un dosar prost nu aveau acces la o asemenea informatie. Sora mea a trebuit sa plece la Cluj, unde era o deschidere mai mare. Am trait perioadele acelea cumplite. Tata fiind intelectual, absolvent de Drept, sora mea trebuia sa aiba o medie peste opt, in timp ce un copil de proletar putea sa aiba si 5 si 4.80 si intra. Ce am trait a fost cumplit! Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem. De exemplu, intr-o zi, profesorul meu de sport a dat plasa de la volei mai jos si a jucat tenis si a fost la un pas sa fie dat afara din scoala, pentru ca tenisul era considerat un joc burghez. La Suceava era interzis, de altfel, in fiecare orasel era un zbir care iti spunea: Nu, tovarase! Tenisul e un joc burghez. Ideea de a face medicina nu a existat nici o secunda. Exista simpatia pentru breasla, de cand cu rolurile acestea multe de medic, cu care am reusit sa ma identific. Mi le-am insusit si vreau sa spun ca am avut placerea ca, la un moment dat, intr-un spital in care eram cu fiica mea, sa se opreasca un medic distins si sa-mi spuna: Domnule Gaitan, eu nu sunt fanul serialului in care joci. Nu te supara pe mine. Dar, fara sa vreau, am vazut cateva episoade si dumneata faci breslei mele un mare serviciu, cu personajul asta luminos si omenos pe care-l joci – profesorul Toma. Ne faci un serviciu tocmai acum – cand noi trecem printr-un moment foarte urat, in care presa si mai multa lume, din spagari nu ne scoate si vreau sa-ti spun, pentru toate acestea un sincer: Multumesc! Am avut un moment de satisfactie pentru ca sunt anumite lucruri pentru care esti rasplatit in acest fel. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta.
    Cine a fost persoana care v-a daruit cuvintele potrivite in momente potrivite, cine v-a calauzit pasii si v-a modelat continutul sufletului? Cine a fost mentorul dumneavoastra?
    Primul a fost, fara doar si poate, Petre Gheorghiu, care m-a pregatit pentru facultate. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta. Unul din acesti brutari cu mare talent, care m-au framantat, a fost si Lucian Pintilie, a fost si Sergiu Nicolaescu, a fost si Giurchescu, regizorul si directorul teatrului in care am fost angajat. Fiecaruia ii datorez o bucatica din nasterea mea ca actor. 
    Pe cine a admirat Vladimir Gaitan si inca mai admira? Ce conotatie va trezeste acest cuvant, admiratie? 
    (nostalgic, cu lacrimi in ochi): Imi trezeste o conotatie absolut speciala pentru ca ma gandesc la doua umbre – una este a lui Stefan Iordache si cealalta este a lui Gheorghe Dinica, care m-au onorat cu prietenia lor… a lui Emil Hossu, care mi-a fost un prieten apropiat. Odata cu varsta, intelegem ce colegi si ce prieteni extraordinari am avut langa noi si cat de mult ne lipsesc pe scena si in viata civila, cum spun eu. Oamenii acestia imi lipsesc foarte mult, foarte mult si mi-e dor de ei. Mi se face dor si de Amza… 

    Cand spuneti istorie, la ce va ganditi prima data? 
    La existenta noastra, in primul rand, la originea noastra, la identitatea noastra. Trebuie sa aflam, sa gasim istoria si sa o respectam. Generatia voastra are dreptul sa stie istoria reala. Generatia mea a fost indopata cu sloganuri si minciuni care n-au nicio legatura cu istoria romanilor. 
    Ce ar trebui sa retinem despre Suceava si oamenii acelor tinuturi? 
    Ar trebui sa retinem teoria mea. Si anume, o ocupatie straina, de calitate, are si bile albe. Si cand spun asta, ma gandesc la ocupatia austriaca, care a existat in Bucovina. Bucovina este vanduta de turci austriecilor si granita se face la Burdujeni. Austriecii ne iau foarte in serios si ne invata sa scoatem animalele din casa, sa le facem grajd separat, sa ne facem actele in ordine, sa dam Buna ziua!, sa fim curati, sa ne spalam, sa varuim casa in fiecare primavara. Si toate astea se vad in Bucovina, se vad si-acum. Este o educatie facuta, initial, prin constrangere, care se rasfrange si astazi asupra oamenilor si tinuturilor. Erau acele legi foarte dure care te obligau sa fii civilizat. Stau acum si ma intreb daca a fost rau. Eu zic ca n-a fost rau. 
    Faceti parte dintr-o familie ale carei origini contin atat elemente poloneze, evreiesti, cat si de factura romana. in care din acestea va regasiti, cu predilectie? 
    Ma regasesc, in toate, cate putin. Am facut si afaceri bune si partea asta as spune ca e cea evreiasca, cea de inginerie o regasesc in bunicul meu, care era un tip aprig si foarte gospodar, in blandete, ma recunosc in mama (mama era poloneza nobila, de origine nordica). Si toate astea fac, ca atunci cand observ anumite comportamente de-ale mele sa zic: aici a functionat polonezul, aici a functionat romanul, aici a functionat partea mea evreiasca. 
    Ce insemnau traditiile in familia dumneavoastra? 
    Enorm. Erau traditii ortodoxe. Eram langa biserica Mirauti. Sunt un om cu frica de Dumnezeu, respect aceste lucruri si cred ca fara ele n-am avea nicio identitate. Fara aceste simple lucruri. M-ai intrebat initial despre amintiri, respectul fata de traditii, frica de Dumnezeu, sunt lucuri care ne fac sa fim adevarati. Prefer bisericile astea simple… 
    Va amintiti cu placere de o amintire pe care ati conservat-o pe parcursul vietii de familie? 
    Sunt multe, pe cele mai frumoase din ele si acum le traiesc. Am luat-o pe fata mea si am dus-o de sarbatori la Vorodnicu de Sus, langa Putna, unde am niste prieteni si, inainte de-a ajunge la ei, am dus-o la cimitir si, acolo, fata mea, la 25 ani a descoperit niste nume. De exemplu, ea n-a stiut niciodata ca eu am mai avut o surioara, Oltea. E prima oara cand povestesc… care a murit din cauza unui soldat rus, betiv, care a tras cu mitraliera in timp ce mama o alapta si rafala aceea a trecut prin parul mamei si, din cauza spasmelor, a socului, in cateva saptamani, surioara mea s-a stins. Eu am convingerea ca este ingerasul meu pazitor si intotdeauna vorbesc cu ea. Si faptul ca s-a nascut in Oltenia cand mama era in refugiu, – cand venea valul de rusi, care erau odiosi, nevestele de ofiteri erau trimise in Oltenia, pentru a fi protejate… Si mama, care era nevasta de ofiter, a fost trimisa in Oltenia. Si acolo s-a nascut surioara mea, pe care mama a botezat-o Oltea, in semn de respect. Si asa, fiica mea a descoperit ca si mama a fost infiiata de o familie de nemti bogati care au divinizat-o si au maritat-o cu tata. Si numele acestea nemtesti erau toate trecute pe cruce. Eu nu am luat-o pe Gloria niciodata sa-i povestesc lucurile astea. A fost momentul in care a ramas uimita si m-a intrebat: Cine sunt oamenii astia?. I-am raspuns ca sunt neamurile noastre si a inceput sa planga, ea fiind foarte sensibila. Recent, am descoperit o biserica cu hramul Doamna Oltea, care mi-e foarte draga si are si ceva din Sf. Parascheva si acolo ma duc. E o biserica simpla, de cartier, foarte saraca. Prefer bisericile astea simple. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele 
    Daca ar fi sa faceti o radiografie morala si lumeasca, deopotriva, a valorilor actuale si a culturii romanesti, cum ar arata aceasta? 
    Trebuie sa-ti mai fac o marturisire, pentru ca azi suntem la momentul marturisirilor. Eu nu sunt foarte mandru de tineretea si de viata mea. Am facut multe compromisuri. Am fost generatia compromisurilor. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele. Eram decis sa fac orice ca sa fie bine acasa. Noi asa am trait, in frica si in dorinta ca voi, copiii, sa nu simtiti umilintele… Mi-aduc si acum aminte de cozile imense la unt. Cand am gasit o casa pe pamant, primul lucru pe care l-am facut au fost sobele, in zece zile, din dorinta de a-mi proteja familia. Am furat 100 de caramizi pentru ca nu se gaseau de vanzare. Am furat dintr-un santier socialist 100 de caramizi. Sunt lucruri pentru care eu ma intreb, de multe ori, daca am dreptul sa dau sfaturi de moralitate. Cum sa vin eu acum si sa tin lectii de morala? Ar fi total necinstit. Pentru ca pe toate astea le-am facut. Nu mai am timp sa mai spun povesti si minciuni. Nu vreau sa duc povara unei minciuni a la long ca ce… am fost un Fat-Frumos pe cal alb? Nu, am fost un om cu multe slabiciuni, cu multe pacate si defecte si imi asum, nu sunt mandru de ele, dar am singura consolare ca, acolo, unde am putut, am facut bine, nu am facut rau la nimeni. Ce am facut eu, au fost doar porniri egoiste si satisfactii personale, sper ca fara sa ranesc si sa fac rau si lucrul asta ma face sa ma accept asa cum sunt.
    In ce mod credeti ca sustine teatrul puterea valorilor contemporane?
    Este o salvare a voastra si vad in teatru salvarea noastra, a tuturor. Are o poveste. Trebuie sa va agatati de ea si sa n-o lasati sa dispara. Eu mi-am facut datoria si cu multe sacrificii. Am salvat spectacolul de teatru, am jucat in niste conditii ingrozitoare, pe un frig…! Ce frig era in teatre! Oamenii stateau cu paltoanele pe ei, cu fulare, cu caciuli, mainile erau inmanusate… aplauzele erau innabusite… sunau innabusit… Asta nu se uita. 
    Poate schimba teatrul oamenii? 
    Da! Sunt convins ca e o forma de intoarcere la cultura, absolut necesara. De cate ori reusesc eu, Vladimir Gaitan, sa ma duc la teatru la colegii mei, sa vad un spectacol, plec de-acolo alt om. Sunt mai bogat, sunt mai frumos, sunt mai drept… Parca s-a intamplat ceva, parca am facut o cura de seruri minunate. Cartea si teatrul raman salvarile noastre. 
    Despre filmul Ultimul corupt din Romania 
    Filmul Ultimul corupt din Romania este o ironie adusa societatii de astazi, o continuare a povestii din Poker, in regia lui Sergiu Nicolaescu, care surprinde protagonistii in momentele- cheie ale profesiei lor. Referindu-se la acest aspect, actorul Vladimir Gaitan precizeaza: Filmul lui Sergiu, comedia pe care ati vazut-o asta seara, s-a nascut dintr-un spectacol de teatru, pe care, culmea ironiei, il jucam, si acum, in Teatrul de Comedie, cu mare succes. Poker este la seria a II-a. Am schimat doar titlul, personajele sunt aceleasi, bineinteles ca sunt si unele personaje noi. in personajul meu, ca doctor estetician, imi doresc sa ajung Ministrul Sanatatii, si ajung Ministrul Sanatatii. Visul meu este sa hotarasc eu ce salvari comand si sa-mi cumpar un Ferrari pentru a ma deplasa. Acest film este, fara doar si poate, o operatie destul de dureroasa, pe viu, cu un bisturiu destul de bont, fara anestezie si este societatea noastra, in care regasim multe personaje – in toti ministrii si in toata lumea asta care se invarte in jurul nostru si pe care ii recunoastem. Ultimul corupt este o poveste care ne priveste pe toti. 
    Reporter: Stefania Argeanu