Servind setea de cunoastere si dragostea de adevar, spaclu arheologului modern reconstituie astazi, pe meleagurile pline inca de poezia ispravilor legate de numele multora dintre eroii miturilor antichitatii si ai poemelor homerice, in spatiul inscris intre Dunarea Mijlocie, gurile Niprului si Marea de Azov, Carpatii Padurosi, vechea Macedonie, Illiria si marea Egee, strans legat, peste Hellespont de multe regiuni istorice ale Asiei Mici (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada), imaginea unei tulburatoare realitati etno-culturale. Cu patru milenii in urma, prin cimentarea intr-o unitate superioara a tuturor populatilor pe care preistoria le-a vazut zamislindu-se in spatiul carpato-danubiano-balcanic, odata cu trecerea la epoca bronzului (c. 2200/2000 - 1200/1150 i.e.n.) care avea sa impuna ca specific culturilor locale (Glina, Monteoru, Wietenberg, Otomani, Garla Mare etc.), alaturi de inventarul litic complex si arme din metal, o prima mare specializare a muncii (prin despartirea agricultorilor de pastori), se afirma in aceasta arie, ca purtator al unei civilizatii unitare, marele grup etnic al primilor nostri stramosi directi pe care cele 28 000 de versuri ale poemelor homerice si istoria scrisa i-au inregistrat sub numele de traci. Tracii - semintia “cea mai numeroasa” dupa aceea “a inzilor” - suna verdictul "parintelui" stiintei istorice - Herodot! Ei au fost aceia care, prin cele peste 100 de neamuri (triburi) atestate de poemele homerice, de literatura greaca, apoi de Herodot, ne confera astazi dreptul de a considera legitim indreptatita afirmatia lui Nicolae Iorga ca pe aceste pamanturi, la nord si la sud de Dunare, avem cel putin “radacini de patru ori milenare. Aceasta este mandria si puterea noastra!"

Numeroase, cu o aristocratie puternica, a carei mandrie razboinica si vitejie transpar din versurile lui Homer, comunitatile epocii “bronzului tracic, ni se infatiseaza ca asezari cu un bogat inventar in unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramica si arme, indeosebi arme (lanci, spade, buzdugane, topoare de lupta etc.) varfuri de sageti si echipament defensiv de bronz (aparatori de brat, coifuri, armuri etc.) care incep sa scoata din uz prastiile, maciucile din lemn si topoarele de piatra, cu piese bogate de harnasament si care de lupta. Durabilitatea si caracterul le-o atesta insusi efortul depus in vederea apararii bunurilor si a vietii, a muncii de zi cu zi si a roadelor ei. Sunt asezari ridicate la adapostul apelor, mlastinilor sau pantelor abrupte, prevazute cu santuri de aparare de 6-8 m adancime si 20-30 m latime, cu valuri de pamant intarite cu blocuri de piatra si palisade (Brad, Fitionesti, Sarata Monteoru, Gilau etc.). Fortificatiile atesta atat specificul luptelor purtate de inaintasii nostri, cat si, pe masura inmultirii lor datorita valurilor succesive de migratie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltica sau occidentul Europei, unitatea culturala a “bronzului tracic”.

Originea comuna, aceleasi trasaturi fizice, aceeasi limba, acelasi port, acelasi mod de viata - nu au facut decat sa accentueze, odata cu trecerea la prima epoca a fierului (Hallstatt c. 1200/1150 - 600/450 i.e.n.) omogenizarea culturala favorizand, in primele secole ale mileniului I i.e.n.topirea mostenirii tuturor culturilor bronzului intr-o noua unitate, calitativ superioara- cultura “Basarabi” (sec. VIII - VI i.e.n.).

 

Geti, daci, tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi carpi, etc.! "Obiceiuri au cam aceleasi toti”, preciza "parintele istoriei", Herodot, pentru ca toti vorbeau, potrivit anticilor “aceeasi limba”, numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale, (munteni, moldoveni, banatani, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureseni, bucovineni, megleniti, timoceni, gramosteni, farseroti), desemnandu-i ca parti ale unuia si aceluiasi mare popor nord si sud-dunarean, trac, considerat in antichitate a fi fost seminta “cea mai numeroasa dupa aceea a inzilor”. O semintie, un popor de oameni viteji care, sub o conducere unitara ar fi putut fi “de neinfrant si cu mult mai puternici decat toate semintiile pamantului”! Un popor care si-a aparat necontenit vatra in fata valurilor invadatoare scitice, celtice, bastarne si a marilor ostiri cuceritoare ale timpului, persana si macedoneana! Iar daca numelui sau, in istorie, i s-au suprapus treptat numele celor de “aceeiasi limba” (Strabon) pe care “unii ii numesc daci, pe altii geti” (Appian), localizandu-i in intreaga Tracie “dincolo de Haemus (Balcani), de-a lungul Istrului (Dio Cassius) si “dincolo de Istru” pana spre Pont si spre rasarit”, iar in partea opusa spre Germania si izvoarele Istrului” (Appian), aceasta s-a intamplat pentru ca “poporul nemuritorilor”, tracii nord-dunareni, care se socoteau “ cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Herodot) fiind “superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii” (Cassius Dio, Iordanes), aveau sa conduca, dupa anul 146 i.e.n. al definitivei caderi a Macedoniei, rezistenta intregii semintii in fata expansiunii, prin fier si foc, a puterii romane la nord de noua provincie.

BUREBISTA-REGELE TUTUROR TRACILOR                                            

Ei l-au dat istoriei pe marele barbat get Burebista (82-44 i.e.n.) “spaima romanilor” (Strabon), cel care, unificand intreg teritoriul locuit de ai sai la nord de Balcani (Haemus) s-a impus contemporanilor drept “cel dintai si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit (vreodata) peste Tracia, stapanind tot tinutul de dincoace si de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan in cinstea lui Acornion). Si tot in mijlocul lor s-a nascut cel care, ridicand cu 19 secole in urma, steagul libertatii “a pus in cumpana insasi stapanirea romana” (Tacitus) pe pamanturile cotropite ale patriei sale, de la sud de Dunare, dacul Decebal (c. 86-106 e.n.), dusmanul “de temut” al Romei, regele care a transformat restul Traciei libere, Dacia nord-dunareana, intr-un puternic si ultim bastion al rezistentei, sustinand timp de douazeci de ani “cel mai mare razboi de atunci pentru romani” (Cassius Dio).

Cu mari pierderi, legiunile Romei au reusit sa infranga rezistenta dacilor, aparatorii sacrei Sarmizegetusa - capitala spiritualitatii intregii lumi trace, eroismul adversarilor lor transand definitiv, pentru oamenii politici si istoricii Imperiului problema numelui sub care aveau sa-i prezinte posteritatii pe aceia care, intre culmile Haemusului si cetatea de piatra a Carpatilor, isi aparasera palma cu palma vatra stramoseasca, cu iscusinta, vitejie si fara teama de moarte vreme de doua veacuri si jumatate.

“Sub stapanirea romanilor” - nota primul mare istoric al acestui pamant, Dimitrie Cantemir - s-a statornicit numirea de daci”! Era o dreapta cinste din partea cuceritorilor care, adoptand ei insisi numele locurilor si apelor, ale unor ocupatii si produse adoptand obiceiurile si legendele, portul taranilor soldati de pe Columna, aveau sa sfarseasca prin a fi, la randul lor, definitiv cuceriti de cei invinsi, aducandu-si, prin sange si prin spiritualitate, propria contributie la dezvoltarea in forme noi a civilizatiei pamantului. Pentru ca, atat la nord cat si la sud de Istru, sub administratia imperiului, dincolo de zidurile castrelor si oraselor “romane”, viguros renascuta din infrangere, a continuat sa se intinda, atostapanitoare, lumea traco-daca, o lume a satului, a obstilor de agricultori, mesteri specializati si pastori, in care colonistii, veniti in urma legiunilor din intreg bazinul Mediteranei, s-au putut incadra treptat si nu fara rezistenta. Solidaritatea s-a inchegat indeosebi in randul celor multi, care constituiau masa producatorilor directi si care s-au ridicat nu o data impreuna, nu numai impotriva “barbarilor” dar si a dusmanului intern comun - fiscul imperial. Elocvente raman, pentru atitudinea agricultorilor, mestesugarilor, sclavilor veniti sau adusi in Moesii si Daciile romane si integrati in lumea statului traco-dac, relatarile autorilor latini reflectand o realitate proprie atat momentului retragerii administratiei imperiale din 275, cat si secolelor imediat urmatoare.

“Intr-un glas se roaga taranii romani - nota cu uimire Salvianus - sa-i lase a trai cu barbarii”. Incercand o explicatie, Paulus Orosius si Priscus din Panion descopereau ca “se afla romani care voiesc sa traiasca mai bine saraci dar liberi intre barbari decat sa sustina intre romani greutatea darilor”, pentru ca “cei ce raman” erau siguri ca isi pot duce “traiul in liniste, fiecare bucurandu-se de tot ce are, nesuparat si neasuprit”.

La data aceea insa, calitatea de “roman” incepuse sa dobandeasca, pe intinsele teritorii ale fostei stapaniri burebistane, o noua semnificatie, pe masura replierii treptate a frontierelor imperiului spre sud.