Acuzator si ironic cand vorbeste despre cultura franceza, de ce a fost in trecut spiritul francez si ce reprezinta in prezent, dar si cu o doza de umor cand vine vorba de cheia misterului francez sau convingerile francezilor, scriitorul isi dezvaluie gandurile referitoare la acea Franta indepartata si misterioasa pe care o visa in copilarie, problema Algeriei postcoloniale, certurile politice din prezent sau diversitatea culturala.

Nu mi s-a parut o carte extraordinara, dar este de citit, mai ales daca sunteti familiarizati cu stilul scriitorului. Ca o curiozitate.

«Francitatea a insemnat intotdeauna cautarea de forme noi. Ca sa tii in frau haosul elementelor, ca sa starnesti aparitia frumusetii, sa-ti oferi o bucurie intelectuala, estetica sau carnala. Forma unei catedrale, a unei siluete feminine, a unui gand, a unei societati, a unei strofe…»

«Asa arata astazi francezul care gandeste: o inteligenta infofolita in nenumarate straturi de protectie, si care tatoneaza, se strecoara printre subiecte interzise, se taraste pe un camp minat, inspaimantat de o posibila explozie. Si daca toate minele acestea n-ar fi decat imaginare? Si daca n-am mai fi obligati, cand incepem o discutie sincera, sa cantarim caracteristicile etnice, sociale, sexuale ale interlocutorului nostru si sa ne cenzuram in functie de aceste criterii? Si daca ne-am putea recapata verticalitatea si vorbi cu glas tare? Ca Voltaire in momentele lui cele mai bune. Ca Hugo pe insula lui.»

«Franta si-a atras ura pentru ca francezii au lasat-o sa se goleasca de substanta ei, sa se transforme intr-un simplu teritoriu de populare, intr-un capetel de Eurasie mondializata.»