Mi-e dor sa fiu iar jurnalist. Sa ies din redactie, sa iau autobuzul, sa caut faptele si sa ma intorc cu ele in carca, murdar de sensul lor si convins ca aveti nevoie de ele. Sa nu-mi mai pese de intrebarea chelnerului de presa, a zilierului cu mintea: ce prostie v-ar placea sa va confirm? Ce adevar stramb v-ati bucura sa va aduc din China (le faceam pe vremuri in tara, acum nu mai renteaza)? Ce abjectie vi se pare potrivit sa cred, sa simt, sa urlu?

Nu-mi spuneti inca. Sa va mai spun eu. 

Mi-e dor de zilele in care adevarul se confunda cu dreptatea si amandoua puteau sa tina piept, sa zicem, unui scandal de budoar intre o femeie si fiica ei, jucatoare norocoase la bursa prostului gust. Mi-e dor de ziua in care moderatorul parea angajat la pompieri si nu la piromani, de ziua cand analistul aduna faptele si tragea concluziile si nu invers, de ziua cand stirile le facea norocul si soarta si nu agenda si lista de preturi.

Mi-e dor cel mai ades sa nu mi se faca scarba. Scarba cand citesc. Cand aud. Cand vad. Cand mi se spune, cu reprosul surd al unei generatii care ne-a aruncat deja la gunoiul digital al vremurilor "voi jurnalistii ati adus lucrurile unde sunt".

Asa e. Noi. Noi am ajuns din stapanii lumii titlurilor si pixelilor, micii ei satrapi inchipuiti. Noi am ales intr-o buna zi sa nu ne mai impiedicam de fapte si sa mergem mai departe, unde aveam bilet. Noi l-am ascultat cu prea mare atentie pe prietenul meu Brucan si-am decis ca morala e rau-venita si in jurnalism, nu doar in politica. 

Fireste, noi e un termen generic. Cifrele spun cu mult mai bine povestea: din 10 ziare, 2 abia sunt asa-zisele quality. Din 10 useri de internet, 3 abia se opresc in locurile despre care cu totii stim ca se mai practica indoiala si bunul simt. Din 10 romani, toti stiu cine e Irinel si nici unul cine e Lucian Boia (indiciu: nu boxeaza!). Din 20 de milioane de barbati cu slujbe si griji, de femei cu oftaturi si ingrijorari, 19.999.999 vor cauta maine sa afle daca siliconul s-a integrat bine in corpul vedetei operata ieri. Asta e singura reforma pe care o urmarim cu mana la gura si si emotia in gat.
 

Bine, nu e vina oamenilor ca singurul jurnalist de investigatie care-a mai ramas e Ioana Popescu, fata care poate sa spuna in urma unor investigatii corecte ce dimensiune au organele sexuale al fotbalistilor. Nu e vina oamenilor ca jurnalismul p...i a ramas singurul facut cu decenta. E doar ironia intregului sistem, la care am pus si noi umarul si cartea de credit, la umplut.

E vina noastra insa daca vom lasa meseria asta sa se transforme intr-o autoservire de pareri. E vina noastra daca maine, doar tabloidul va mai livra adevarul, pentru ca doar el mai e ferit de campanii si parghii si parame. E vina noastra daca Pagina 5 va fi ramane singurul loc in care cineva cineva sa mai poata spune macar o parte din formula aia pentru care cu totii ne-am apucat de meseria asta: 

"Imparatul e gol!".

Si parca nici noi nu suntem asa de bine imbracati.