Pentru ce, la urma urmelor, il citeste acesta pe cel dintai? Spre a cultiva? Dar atunci situatia personala a fiecaruia dintre cei care scriu ar deveni delicata: sa cultive pe altul, in timp ce el insusi... Spre a urmari implinirea cate unei personalitati? Dar, daca nu esti N. Iorga sau Nae Ionescu, cum poti nadajdui sa destepte interes implinirea ta?

Nu am stiut niciodata limpede pentru ce se indreapta cititorul catre scriitorul de articole. Dar cu totii simtim care anume sunt articolele ce prin pe cititor. Iar aici sta pacatul cel mare al acestuia, pacat care a deformat si deformeaza necontenit mentalitatea celor activi intr-o viata publica. Articolele care prind cel mai mult; care nu se cer, poate, dar care se gusta - sunt cele ce lovesc. Nu cu necesitate cele polemice; nu neaparat cele incarcate de fulgere si trivialitati; dar cu siguranta cele care indica si acuza. 

Ceea ce ni se pare foarte primejdios pentru tineretul romanesc este faptul ca este intr-o atat de larga masura "gazetarie". Nu e probabil ca si pe viitor usurintele de scris sa fie aceleasi ca in trecut. Dar libertatile trecutului si cele ale prezentului au fost indestulatoare spre a ne incredinta ca, daca e lipsit de un excelent echilibru moral, cel care scrie nu e rareori ispitit, prin natura prozei "gazetaresti", sa se indeletniceasca atat de mult cu altii si cu alte lucruri, incat sa uite de sine si de ale sale. Ba si in ce priveste pe altii risca sa fie nedrept; caci nimeni nu deosebeste mai putin in jurul sau decat cel care loveste. 

Vom marturisi, de pilda, ca mentalitatea gazetareasca de care e vorba ne face adesea sa nu mai deosebim bine pe cei vrednici de osanda de cei intru totul nepatati, in lupta, de cativa ani deschisa, intre tineri si batrani. In numele tineretii si al vointei de mai bine, acuzi deopotriva pe cei care poarta vreo vina cu cei care n au facut decat sa reduca, prin isprava lor, din vinile celor dintai. Si astfel treci cu vederea, ba mai mult, cuprinzi in acelasi proces-verbal atat pe cei care s-au dovedit infractori fata de ceea ce ti se pare a fi destin al neamului tau, cat si pe cei care l-au infaptuit pur si simplu. 

Cati dintre cei pe care ne grabim sa-i trecem la rezerva - deocamdata numai teoretic - nu merita infinit mai multa stima si dragoste de cum le aratam, in pornirea noastra necrutatoare? S-ar putea printre batranii acestia, care hotarasc pentru inca putina vreme de destinele politice si spirituale ale neamului romanesc, numarul celor foarte respectabili sa fie cu mult mai mare decat al celor buni de osandit. 

E adevarat atunci ca s-ar putea destepta in mintea oricui intrebarea: cum se face ca o minoritate putreda a societatii romanesti de dupa razboi a reusit - iar acesta ne pare a fi cazul - sa hotarasca de rosturile obstesti, trecand in umbra pe cei numerosi, a caror valoare nu avea decat un cusur: nerodnicia? Dar nu asemenea intrebari pline de miez ingaduie sa ne punem pornirea noastra acuzatoare.

Asadar sa acuzam, de aceasta e vorba in primul rand! Nu suntem in intregime mobilizati pentru asa ceva? Avem, fiecare, ceva politienesc in noi. Exercitiul a carui insarcinare ne-o luam cel mai lesne este descoperirea vinovatului si denuntarea lui. Libertatea noastra de a scrie nu vrea sa insemne decat libertatea noastra de a acuza. 

Dar trebuie subliniata aici o trasatura ce ne pare demna sa fie inregistrata intr-o eventuala "psihologie romaneasca": este indemnul de-a acuza mai degraba pe vinovatul improbabil de la distanta, decat pe cel sigur, de aproape. Stim cu totii ce "tolerant" e romanul cu cei din apropierea sa, cum ii iarta, cum ii intelege, cum le doseste vina (din bunatate, nu?); in timp ce un acelasi subiect, devenit ziarist ori om politic, nu mai conteneste cu acuzatii in a caror temeinicie nu prea crede nici el. 

Suna, poate, ridicol sa-ti amintesti de Platon atunci cand este vorba de asemenea lucruri maruntele, cum e viata noastra publica cea de toate zilele; dar ce bine ne-ar prinde (s-o spunem si cu prilejul acesta) o infuzie de platonism! Stiti ce propunea autorul acela, care nu prea avea obiceiul sa glumeasca in asemenea materii? Propunea sa pîrasti, pur si simplu. Sa semnalezi frauda vecinului tau cu atat mai mare graba cu cat vinovatul ti-e mai aproape de suflet. Si sa te apropii atat de mult cu pîra incat, pana la urma, sa te pîrasti pe tine insuti. 

Dar afacerea aceasta este deosebit de neplacuta azi. Sa te duci la judecator si sa spui: am gresit? Nu, asa ceva pare o gluma. Si cum nu ne-ar parea o gluma, cand ochii nostri nu vad decat la distanta, cand vina nu ni se pare vadita decat daca e a altuia si cu atat mai vadita cu cat celalalt e mai distantat de noi insine?

Acuzatia de la departare, iata ceva pe placul modernilor. Lupta de la departare, participatia in toate de la departare, crearea de noi "distante" intre noi si lucruri, prin radio, ziare, telefon si cliseu fotografic; distantarea noastra progresiva de lume - toate acestea ne definesc. Un om care sta la o prudenta distanta de lumea sa - acesta este, si se mandreste ca este, modernul. 

Ce sa ne invatam unii pe altii, atunci? Sa vorbesti despre tine e o indelicatete; sa vorbesti despre cel care te citeste, o indiscretie; atunci sa vorbim despre un al treilea, nu? Despre "departele" nostru, cum spunea intr-o zi filozoful. Despre ticalosul acela care nu s-a prabusit inca sub povara pacatelor sale...

Stimati cititori, l-am se scrie cu liniuta. 

L-am, nu l'am - Constantin Noica
Constantin Noica - Eseuri de duminica - Ed. Humanitas, 1992.