Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
20 martie 2019
Recomandări
Dorel Vișan: E greu să respecți și să iubești un om cu inima schimonosită
(Teatru)
Oamenii acestia cu care, poate ca te intalnesti o data in viata, ai impresia ca raman in decorul in care ati discutat pentru totdeauna, ca si cum clipa timpului ar prelungi acele ceasornicului- le-ar potoli mersul, domolindu-le somnoros. Dar ei vin si pleaca.
Onoreaza invitatia dialogului uman si se retrag cu modestie. Ceea ce ramane in inima, in constiinta rememorarii este ceea ce s-a infiripat in spatiul cuvintelor, pe parcursul celor 30 si ceva de minute alocate intrebarilor curioase si raspunsurilor rostite de glasul experientei ziditoare, de cel care traieste si si-a dedicat viata in numele literelor frumoase ce alcatuiesc numele profesiei sale, cea de actor. 

Eu am aflat cine este nu doar in fapt, ci si de fapt, Dorel Visan. Aveti optiunea de a alege sa-l cunoasteti, citind cu atentie randurile ce s-au inscris, initial, in mecanismul reportofonului meu. Ulterior, ele s-au cerut transcrise pentru a ajunge la voi si la dumneavoastra, cititorilor intelepti! 

Traim intr-o lume in care ambalajul ne fura, parca, ochii... si nu mai au unii puterea sa vada dincolo de el. Uneori nici nu conteaza daca e gol, apreciaza doar ce e pe dinafara, iar continutul nu mai conteaza absolut deloc. Asta e lumea nebuna care ne-nconjoara; ce e ciudat e ca, atunci cand ti se pare ca cineva a vazut dincolo de ambalaj, parca revine la ce a vazut initial... Ce a fost inainte de aceasta lume furata de mirajul ambalajului? 

A fost o lume mai ordonata, a fost o lume care se cauta pe sine. Acum nu se mai cauta pe sine, ci se multumeste cu ambalajul. Ba dimpotriva, se ambaleaza, cum spunea Schiller, isi impodobeste lanturile, pentru ca nu e in stare sa le sfarame. Si, pe mine, nu numai ca ma deruteaza sau, cel putin, m-a derutat - acum nu ma mai deruteaza, pentru ca m-am obisnuit cu ea. Dar am o pozitie de respingere a acestei lumi. Nu pot sa ma adaptez, ea e prea superficiala, e prea zgomotoasa, e prea mizerabila si, in lumea asta, un artist care se respecta pe sine si publicul lui, nu are bucurii. Un artist care nu are bucurii nu e nimic. Oamenii au pierdut nuanta de libertate a relatiei.

Cum arata radiografia valorilor de altadata? 

Inainte nu se vorbea atat de mult de valori cum se vorbeste astazi, pentru ca valorile functionau. Intr-o lume, care functiona, dupa o ideologie careia i s-a spus comunista, puteai sa ocolesti ideologia respectiva si sa transmiti un mesaj. Aici este problema fundamentala astazi. Nu se mai transmit mesaje sau, daca, se transmit mesaje, nu se transmit mesaje de potolire a patimilor. Ci se transmit mesaje de rascolire a patimilor. Deci, exact invers fata de cum se facea odata. Si-atunci se creeaza o lume fara puncte de sprijin, in special pentru cei tineri-care nu mai au puncte de sprijin si nu mai stiu in ce sa creada. Unii se descumpanesc, iar altii urmeaza lumea asta a marilor magazine, a mall-urilor, a sclipiciului, a virtualului. Si isi formeaza o realitate proprie, renuntand la realitatea-realitate – pentru ca, in realitate trebuie sa functioneze adevarul. De fapt, oamenii, o data cu evenimentele acelea din decembrie ‘89, au iesit, in strada, pentru marea lor sansa, fara sa stie ce e sansa aceea si nu stiu nici astazi, dupa 20 si ceva de ani. Nu stiu ce este sansa pentru care au iesit. Au numit-o libertate, la un moment dat. Si asa au si strigat, dar au inteles-o total gresit. Au pierdut nuanta de libertate a relatiei. Nu poti sa fii liber daca nu ai lant, daca nu renunti la alte lucruri si daca nu esti atent sa nu-i deranjezi pe ceilalti si libertatile lor. Aici este problema fundamentala a existentei noastre, a vremii noastre: o societate care tot timpul flutura cuvantul libertate, dar nu stie sa o foloseasca si nu stie ce este. Teatrul si filmul sunt locuri de intalnire a adevarului.

Ati vorbit, la un moment dat, despre credinta pe care o propavaduiti, ori de cate ori se iveste ocazia. Citez : ”…un artist nu trebuie sa faca roluri, ci sa recreeze destine.” Cu ce se hraneste, in acceptia dumneavoastra, o credinta, o pasiune, astfel incat sa reziste in memoria timpului? 

Se hraneste cu adevar. Daca nu se hraneste cu adevar, nu rezista mai departe. Asta fac teatrul si filmul - ele sunt, in general, locuri de intalnire a adevarului, nu a falsului. E adevarat si faptul ca acum teatrul se raspandeste in asa-zisele spatii neconventionale, ceea ce, dupa parerea mea, este o mare prostie. Nu poti sa pui o conventie intr-un spatiu neconventional. Teatrul este o conventie si nu poti sa-l pui intr-un spatiu neconventional. El trebuie sa fie intr-un spatiu conventional - acolo este o relatie. Publicul stie ca artistii de pe scena nu chiar dau cu cutitul unul in celalalt, ci se fac, dar nu asta trebuie sa-l intereseze pe el, ci ceea ce transmit de-acolo, de pe scena, mesajul. Si mesajul asta trebuie sa fie plin de adevar - numai ca este o credinta, potrivit careia, omul toata viata lupta sa gaseasca adevarul si, in momentul in care il gaseste, incurca adevarul. Astazi pe noi ne incurca foarte tare. Am ajuns, cum spunea Molière acum 400 de ani, incat, in zilele noastre nimeni nu se mai rusineaza. Traim o vreme in care nimeni nu se mai rusineaza. Si vedem pe artisti cum nu se rusineaza, pe scena, in situatii mizerabile; ii vedem pe politicieni, ii vedem pe vanzatorii care nu se rusineaza sa iti vanda un medicament fals sau o paine, in care nu se mai pune faina, drojdie si sare, ci glutumat, potentator de culoare si niste potentator de gust. Si, uite asa, in libertate mancam o paine nenorocita! Si, tot asa, luam doua pastile inainte si dupa ce am consumat painea. In nenorocire, asa este si in arta - si in arta spectatorii trebuie sa ia pilule. Mai e si cate-o paine care se mananca si, care, iti face placere, cum e filmul acesta la care am lucrat (Despre oameni si melci, in regia lui Tudor Giurgiu) - este facut pentru oameni si-atunci nu mai trebuie sa iei pilule. Omul are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui.

Prezent in peste 50 de roluri in teatru, va remarcati si in cele 70 de roluri interpretate in productii romanesti si internationale, deopotriva. Laureat cu numeroase premii -intre care se disting Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina la Festivalul Filmului Romanesc de la Costinesti (1981) si Premiul de Excelenta la TIFF pentru activitatea neintrerupta in slujba artei (2003). In fapt sunteti: actor, director si poet roman. Cine este, de fapt, Dorel Visan? 

El insusi incearca sa fie. Director nu mai sunt, m-am lasat de directorat. Teatru nu mai fac, pentru ca nu e in acord cu mine. Teatrul care se face astazi, nu mai urmeaza perceptele lui Aristotel. Urmeaza perceptele noilor regizori scoliti la scoala libertatii, care nu mai stiu ca teatrul este un dialog intre oameni. Au impresia ca este un dialog al gargaunilor din propriul lor cap si propria lor nestiinta si nepricepere. Dar lumea suporta, incepe sa suporte aceste spectacole si chiar sa se obisnuiasca cu ele si chiar sa–i placa. Aici este gravitatea: ne obisnuim sa mancam si furnici. Incet, incet, spunem: Domnule, vezi ce prosti am fost ca n-am mancat de la inceput? Asa este si cu teatrul romanesc. Foarte putine productii mai sunt de teatru. Restul sunt de spectacol, care, in acceptiunea mea, nu intra. Asa cum nu intra muzica data tare. Muzica data la maxim este o forma de animalizare. Asa cum au spus o data Schopenhauer si Nietzsche: ca omul, daca se trage din maimuta, a devenit, in zilele noastre, mai maimuta decat maimuta. Nu pot sa sufar atitudinea asta. Si aseara am plecat de la petrecere mai repede decat ceilalti pentru ca nu puteai vorbi cu nimeni. Pe vremuri, dupa premiera, sarbatoream. Ascultam muzica, dar era o muzica placuta, subtila, frumoasa. Dar ca sa-ti urle nste zbateri, niste tobe de cand intri si pana iesi, acelasi ritm in cap, sa iesi ragusit, sa nu poti sa vorbesti cu cel din fata ta, de la masa; sa nu poti sa schimbi un gand, o parere , s-auzi ce spune despre film, despre teatru… Nu ma pot adapta la muzica asta tare. Nu mai este muzica aceea, despre care spunea Caragiale ca “gadila urechile in mod placut”, ci aceea care le gadila in mod neplacut. 

Asadar, preferintele dumneavoastra muzicale… 

Preferintele mele muzicale sunt legate de muzica buna si de muzica care se bazeaza pe muzica. Adica, in general, muzica clasica, populara, usoara, care spune o poveste. Si muzica trebuie sa spuna o poveste. Pana si cersetorul trebuie sa spuna o poveste-ca, daca nu, nu-i pune nimeni nimic in palma. Asa trebuie sa fie si artistul: sa spuna o poveste care sa transmita un mesaj, in special un mesaj de bine si de frumos, pentru ca asa au spus toti marii ganditori ai lumii. Ca arta trebuie sa propavaduiasca frumosul, nu uratul. Din pacate, omul asa este facut-nici cultura, nici civilizatia nu pot schimba conditia umana. Conditia umana ramane la fel. Omul este la fel de sublim si la fel de mizerabil ca pe vremea lui Shakespeare, ca pe vremea lui Molière, ca pe vremea lui Goethe, ca pe vremea lui Eminescu si ca pe vremea noastra. E la fel de sublim si mizerabil. Depinde in care parte cade. Si-acum foarte multi cad spre mizerabil. Spre mizeria din om. Aici gresim - ca nu-l consideram pe om asa cum trebuie - omul este mai puternic decat credem noi, dar si mai mizerabil decat il credem. Insa, are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui. Dar, cand ajunge acolo, de multe ori, e prea tarziu. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti! 

Si cum credeti ca ar putea fi reprimata dorinta aceasta de a accede la mizerabil (grotesc)? 

Dorinta asta poate fi reprimata prin mai multe cai. Ea este oprita sau cel putin ameliorata prin institutiile care se bazeaza pe iubire: familia, relatia dintre sot si sotie, relatia dintre parinti si copii, relatia dintre frati si frati, relatia dintre prieten si prieten, relatia dintre sef si subaltern. Astea, daca nu se bazeaza pe iubire, se strica pe urma. Clenciul este in aceste relatii. Familia, in primul rand, trebuie sa creasca copiii intr-o forma cinstita, intr-o forma curata, sa nu-i lase sa se strambe. Este un proverb turcesc care spune: „Copilul e ca si copacul; daca de mic se stramba, anevoie se mai indreapta!” Familia nu mai functioneaza normal, pentru ca, o data - nu mai are timp pentru ca trebuie sa faca bani si, a doua oara, ideea de familie nu mai are fundatia pe care a avut-o odata. Acum am ajuns la considerentele lui Don Juan care percepea familia ca pe un fleac, cum spune Moliere: ”Putea sa se casatoreasca si cu cainele si cu pisica.” Asa este familia astazi. Pe urma, o alta institutie este scoala si ea ii manipuleaza pe copii. Nu mai este ce-a fost odata scoala, in care copiii sa invete rezistenta la anumite impulsuri care vin dinafara. Tebuie sa-i invete pe elevi cu anumite greutati, cu anumite sarcini. Eu sunt dascal, la baza, si eu stiu de la dascalii mei ca singurul drept al unui elev este de a invata, toate celelalte sunt obligatii. Pe urma, nu mai e buna societatea, e bolnava. Si-atunci se imbolnavesc si oamenii. Institutiile sociale, institutiile care ar trebui sa-l potoleasca pe om si sa-i inhibe pornirea spre rau, dimpotriva, o accentueaza. Ii dau senzatia de libertate, de spontaneitate, ii dau senzatia de om care isi constientizeaza impulsurile. Aici este necazul, marele necaz al lumii. Nu este numai al nostru, este al lumii. Pentru ca oamenii nu mai mor in razboaie, cum se murea in vremea lui Maltus, acum mor de medicamente, de exemplu. Este un paradox. Moartea, din cauza medicamentelor si din cauza greselii doctorilor, este pe locul patru in lume, dupa un studiu. Deci, toate astea il fac pe om sa nu mai fie ziditor, ci sa fie daramator. Si-atunci el darama, in loc sa zideasca. Chiar a ajuns sa se simta foarte bine in aceasta situatie. Pentru ca nu are oprelisti. Nu sunt legi. Legea familei e asa cum e, codul moral e asa cum e, foarte multa violenta, foarte multa ura. Omul creste si se formeaza in acest climat. Pentru ca omul este extraordinar de adaptabil. Nu mai stie societatea ca ceea ce intra in urechile si mintea copilului de mic, va rezona toata viata.Daca intra lucurui bune, toata viata vor rezone lucruri bune. Daca intra lucuri rele, toata viata vor rezona faptele rele. Nu stiu, parca nimeni n-aude. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti! Am scris o carte de psalmi. Unul din psalmi se incheie cu o apocalipsa si-acolo chiar descriu aspectul acesta. 

Trecutul fascinant le oferea romanilor accesul la cutia magica din care ieseau voci care se intipareau adanc in sufletul ascultatorului noptatic. Ce semnificatie are, pentru dumneavoastra, povestea teatrului radiofonic? 

Teatrul radiofonic era un lucru extraordinar. Dadea povesti umane, foarte frumoase. Ascultatorul, pentru ca nu vede ceea ce se intampla, isi foloseste propria lui imaginatie. Si el vede cu ochii mintii ce aude la radio. Si-atunci, implicarea lui, desi e o cale nemijlocita - nu e ca la teatru unde e mijlocita - unde il vezi pe actor cum respira, il vezi cum se misca-il mobileaza si il mobilizeaza mai tare. Si este si o cale mai economica de a-l face pe om sa se apropie de propriul lui suflet. In ultima vreme, aceste lucruri s-au rarit si nu e in folosul oamenilor, si nici a radiourilor. Radioul nostru national este inca o institutie buna, care transmite lucruri minunate si rascoleste. 

Ce traditii - specifice comunei Tauseni(din Cluj)- v-au impregnat firul copilariei? 

In primul rand, bunul simt. Acolo functiona bunul simt. In al doilea rand, cultul muncii, dragostea pentru munca, preocuparea pentru relatiile dintre oameni - care erau mai calde. Si multe alte lucruri care erau ziditoare: credinta - oamenii mergeau la biserica, respectau sarbatorile, traditiile, obiceiurile. Craciunul era extraordinar, sarbatorirea Pastelui era nemaipomenita! Era o forma si un prilej de primenire a omului si in suflet si in comportament si in imbracaminte. Trebuia sa ai ceva nou… Ce mai!… Era o atmosfera omeneasca! Asa spune Goethe: “Daca binele se ajunge in lume pe cale omeneasca, atunci mai binele e nebunie si amagire!” Noi acum nu mai luptam pentru bine, ci pentru mai bine. Si luptand pentru mai bine, am innebunit si ne-am amagit pe noi insine si ne amagim in continuare. Asta este!... (ofteaza

Va mai amintiti imaginea mamei? 

Da, imi amintesc mereu. Am scris si un psalm despre un cantec: femeia-mama, pe care o compar cu un izvor din care curge neincetat iubire. In viata, caile sunt intortocheate 

Daca ar fi sa evocati un personaj din literatura care v-a modelat spatiul ideilor, spatiul sentimentelor… si o fiinta pentru care ati simtit admiratie, cu care v-ati identificat si care a avut un rol in devenirea dumneavoastra artistica, spirituala, umana… 

L-am modelat pe Creanga cat am putut. Poate ca altii au putut sa o faca mai bine. Dar eu atat am putut. Consider ca a fost unul din pragurile vietii mele pe care l-am depasit cu placere si cu efort, dar si cu bucurie, pentru ca ori de cate ori aud si imi amintesc de Badia Ion si il am mereu in suflet. Ar mai fi si alte personaje, dar pe acesta l-am facut si nu mai trebuie sa-l reiau. Sunt mai multe fiinte. In primul rand, sunt toti profesorii mei. Si la scoala pedagogica, pe care am facut-o la inceput si la Institutul de teatru, unde am avut niste profesori eminenti, de mare pregatire, de mare cultura, de mare omenie! Profesionisti… care ne-au indreptat pe caile pe care, pe urma, noi le-am urmat. Un parinte, cand venea la scoala ii spunea directorului: ”D-le director, ti l-am adus aici ca sa-l faci om!” Acum nu mai mergi la scoala ca sa te faci om, acum mergi la scoala sa te faci vagabond. Asta e diferenta. E o diferenta mica. (spune cu o fina ironie

Stiu ca ati publicat 4 volume de versuri, pana in prezent, printre care si Vremea cireselor amare… 

Ciresele amare aveau semnificatia pragurilor din viata omului si, in special, calea iubirii care are foarte mult amar, dar care are si foarte mult dulce. Nu pot exista unele fara celelalte. Se contrabalanseaza. Am scris acum o carte pe care am publicat-o chiar la Iasi - inca nu este lansata, dar s-a facut la editura Princeps, la domnnul Corbu, care se intituleaza: Cine ii pazeste pe paznici. Este o carte de eseuri si articole cu prefata domnului Mircea Iacoban - care a scris si scenariul filmului despre Ion Creanga. Am scris si o carte de psalmi, de factura religioasa, pentru care am avut onoarea sa ma numar printre cei 12 finalisti dint-un numar de 208, la un concurs din Spania. Am fosi invitat din partea Uniunii Scriitorilor din Peru sa-mi lansez cartea acolo, in luna noiembrie. Am relatii la Iasi mai bune si mai temeinice si mai durabile decat la Cluj. La Cluj, mai putine, de cand m-am despartit de teatru - “ce-a fost verde s-a uscat.” Asa e-n viata, caile sunt intortocheate. Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea 

Doi, trei autori preferati pe care i-ati recomanda unui student. 

Am foarte multi. Preferati sunt, in primul rand, cei care au scris teatru: Shakespeare, Goethe, Schiller, Molière, dar si Eminescu - sunt singurul actor din Romania care recita monologurile din textele lui Eminescu si sunt niste fragmente geniale! Pe urma, sunt marii scriitori de literatura: Cosbuc, de exemplu, Blaga, Goga. Pe toti acestia i-am cultivat tot timpul si ii cultiv in continuare. Mai sunt scriitorii de beletristica, marii scriitori ai lumii si ai nostri, pe care i-am citit si ii citesc in continuare. Din pacate, nu mai avem timp sa mai citim si nu stiu ce se intampla cu noi, in acest sens. Chiar zilele trecute am cautat in biblioteca mea personala o carte de Cervantes si, uitandu-ma dupa ea - nu stiam unde e asezata - m-am speriat de cate lucruri nu stiu si de cati autori erau acolo, pe care i-am citit o data, poate superficial sau doar i-am rasfoit si care, poate, ar trebui acum reluati si cititi din nou: Kafka, Volkmer, Homer si atatia altii despre care nu se mai vorbeste! Nu mai vorbesc cate carti de teoria teatrului, teoria filmului pe care nu le-am mai citit intrucat am considerat ca nu-mi mai sunt necesare. Si, in general, nu se mai citeste, nu se mai face teatru si nici film, ci schimonoseli. E greu sa respecti si sa iubesti un om cu inima schimonosita. 

Sa spunem ca studentia va provoaca la rememorare… 

(cu entuziasm, revenindu-i zambetul pe buze): Studentia era o viata cu mai putine griji, era o etapa a copilariei, pentru ca asa se si jucau piesele - intr-o forma de joc al spiritului, bineinteles! A fost ca o a doua copilarie! Imediat dupa ce am terminat facultatea, m-am apucat de munca. Am facut teatru, film… Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea. 

Poate schimba teatrul oamenii? 

Da, poate sa-i schimbe. Si nu-i face mai destepti, ii face mai intelepti. Un om care iese de la o piesa de teatru, de la un spectacol primeste o anumita intelepciune care intra, intr-un fel, daca nu o uita, in cultura lui. De altfel, cultura ramane dupa ce am uitat tot. Si-aunci, daca informatia pe care ai primit-o a ramas in sufletul si in mintea ta, e bine. 

Reporter: Stefania Argeanu – studenta in anul II la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC Iasi
.

Vlasceanu14:01 / 11.07.2017Cu deosebit respect ,pentru OMUL,artistul domnul Dorel Visan!
Vlasceanu14:01 / 11.07.2017Cu deosebit respect ,pentru OMUL,artistul domnul Dorel Visan!
Corina Tîrziu12:53 / 12.08.2014Pe cand promisiunea de a veni la Lugoj?
Nelu Pantaziu23:04 / 28.04.2014Ii dorim sanatate maestrului Visan. Avem mare nevoie de oameni ca domnia sa.
Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate