Dupa o plimbare prin dosul garii din Pascani urca in personalul de Iasi. Privind dealurile molcome moldave si ascultand rasuflarea „monstrului astmatic“ numit locomotiva si „tacanitul din ce in ce mai obosit al roatelor“, joi seara, 24 mai, ajungea in gara Iasi, unde era intampinat „frateste“ de amici sai.“

Ar fi dorit sa se duca la baie (publica), dar nu era deschisa, asa ca s-a spalat cu apa de Vichy Celestins. „Apa comuna de Iasi e mult mai gustoasa si mai hranitoare, dar costa mai scump“ – aluzie ironica la faptul ca inca nu se realizase conducta Timisestilor si multi localnici beau apa din fantani, plina de codati si felurite ganganii, cumparata cu cofa.

Orasul era in „tremurul alegerilor generale. „Ce febra! Peste 43 de grade; aproape ca se coaguleaza albumina.“

Ziua de vineri, 25 mai, si-a petrecut-o vizitand redactia gazetei „Opinia“, din strada Primariei (nr. 30) unde lucra prietenul sau, poetul Rodion – doctorul Avram Steuerman (1872-1918).

„De cu noaptea a inceput a turna, si toarna… Pietele, ograzile, locurile virane sunt mari si lacuri; ulitele, fluviuri si Niagare… Caii inoata; birjele plutesc; tramvaiele par niste vaporase de curse interurbane, ca la Hamburg.“

Despartindu-se de gazetarii din redactia „Opinia“, s-a urcat in trasura ce semana cu o luntre cu un triton care stranuta si tusea. „Ratacind contra torentului, navigam incet-incet la deal. Unde sa merg? La Smirnov, ori la Ermacov? Sunt amandoi imperfecti (erau scopiti); dar la primul merge colegiul I; eu merg la colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am calcat pe pamant ferm. Dugheana e plina de amici, toti functionari publici si profesiuni liberale. Asteapta aici de mult sa se opreasca potopul si, asteptand, sa le para timpul mai scurt, iau aperitive, tuica, mastica, pelin, mismas, si gusta mezeluri, salam, ghiudem, cascaval, masline… Fireste, mai cu sama cum sunt vesel ca n-am avut dambla, intru si eu in combinatie… Si aperitive, si mezeluri, si vorba si discutie asupra situatiunii dificile in care se gaseste tara in urma tristelor evenimente, ca sa zicem asa, si-n fata atator reforme ce aceasta situatiune le reclama imperios, daca ne putem pronunta astfel, si apoi asupra trecutului, prezentului si viitorului, ideilor si programului fiecarui ales si fiecarui candidat – si dezbateri si vorba, si mezeluri, si aruncam samburii – pi gios!“

Fiind asteptat pentru dejun de gazde pe la unu si jumatate, musafirul a parasit sedinta. A vrut sa plateasca aperitivul, dar nu l-au lasat comesenii, spunand ca era randul la plata a unui amic „care a reputat, ca orator la o intrunire electorala, un fenomenal succes.“ Au mai luat inca un rand de aperitive si masline, si au aruncat samburii pe jos. Si inca un rand, cel din urma, si masline.

„Trebuie numaidecat un monopol al alcoolului“

„Amicul X… dupa ce plateste galant, se suie in gondola cu mine; locuieste in drumul meu, pe un canaletto, sa-l las acasa“. Pe drum, acesta i-a spus, cu limba impleticita, ca avea o idee de reforma: „Nu mai meage moasar cu taranii. Sunt betivi. Trebae un moaopol al ac.. al acacololui!“ (Era dupa miscarile taranesti din primavara anului 1907.)

Seara, la ora 8 si trei sferturi, Caragiale pleca la gara cu gazda Ronetti-Roman. Dupa ce i-a multumit pentru „afectuoasa primire“, urcat in vagon, a spus ca pleaca la Bucuresti cu o idee de reforma: „Trebue de infiintat numaidecat un monopol al acacolului… Trenul s-a pus in miscare… M-aplec pe usa vagonului: …la sate! …pentru rurali!“

Problema monopolului era la ordinea zilei in presa timpului. Ziarul „Opinia“ din 10 noiembrie prezentase niste propuneri prin care la orase se „mentineau carciumile actuale“, urmand sa dispara cele de la sate, „infiintandu-se in locul lor carciuma oficiala, comunala, condusa si administrata de un comitet.“

Fiindca fosta capitala a Moldovei ii punea la dispozitie paginile gazetelor locale, avand aici si mai multi amici, autorul „Monopolului“ poposea adesea printre ei, participand activ la viata culturala, fapt reflectat in bogatul si elegantul album „Caragiale in Iasii «Junimii»“, realizat de scriitoarea Olga Rusu si colaboratorii Dan Jumara, Stefan Oprea, Constantin Ostap, Liviu Papuc, dupa o idee a poetului Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Romane.

Cunoscuse orasul cu prilejul turneului trupei lui Mihail Pascaly, din iarna 1870/1871, in care fusese sufleor si locuise la familia Albinetz, din strada Latescu.

Revenise apoi, in noiembrie 1878, pentru a prezenta, la bancherul junimistilor, din hanul Binder, piesa „O noapte furtunoasa“. Momentul l-a marcat Titu Maiorescu, notand in „insemnarile“ sale zilnice:

„Sambata 11/23 noiembrie 1878 plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici, Nica si Olanescu la Iasi, la a 15-a aniversare a «Junimii» (cei dintai trei pe socoteala mea). Dumineca 12/24 sarbatorit aceasta aniversare (eu cu grozave dureri de gat si catar). Slavici citit «Gura Satului», Caragiali via lui comedie «Noaptea furtunoasa de la no. 9».“ Tanarul autor (de 25 ani) avu un succes formidabil citind si interpretand toate rolurile cu un talent deosebit, spre satisfactia ascultatorilor care s-au distrat copios sau, cum scria Iacob Negruzzi, „s-au tavalit cu totii de ras.“

Subiectul era de mare actualitate pe atunci, parca luat si din viata Iasilor, unde, in cele cateva ceasuri libere de duminica si in zilele de sarbatoare, cate un „Jupan Dumitrachi (Titirca“) si un „Chiriac tejghetarul“ smotruiau la „icsercit“ stirpea barbateasca din targ (intelectuala) inscrisa obligatoriu in companiile legiunii a XIII-a de Garda Civica. Garda fusese infiintata prin martie 1866, drept Garda Orasaneasci si apoi intarita pe vremea razboiului din 1877, ca Garda Nationala, pentru paza ordinii si patrularea strazilor.

Chiar si Caragiale fusese somat de cateva ori sa se prezinte la compania ieseana, desi traia la Bucuresti (scrisoarea din 10/22 octombrie 1877). Doritor sa scape de smotruiala, autorul comediei s-a lasat vamuit de Guta Cotoi, superiorul gardistilor din Mahalaua Armeneasca a Ploiestilor – unde locuia, caruia i-a platit cate un galben pentru scutire de „icsercit“ (Baioneta inteligenta).

„Nu isi poate cineva inchipui ce efect a produs aceasta piesa citita de insusi Caragiale in cercul «Junimii». Vocea sa cam ragusita ce se potrivea de minune cu personagiile din mahalalele Bucurestilor; jargonul special al acestora; luarea in ras a frazeologiei politicienilor, garda nationala de curand infiintata – toate acestea, impreunate cu mestesugita alcatuire a piesei, incantara pe membrii societatii literare din Iasi.

Intr-o unire, toti au spus ca s-a ivit, in sfarsit, in literatura romana, un autor dramatic original. In timpurile acelea, Caragiale venea adeseori la lasi si in casa mea era considerat ca facand parte din familie, ca un copil al casei. Pranzurile le lua toate la mine; serile le petrecea, de asemenea, obicinuit in familia mea, avand o deosebita placere sa asculte muzica; se faceau cateodata lecturi comune, iar cand oarele treceau cu simpla conversatie, era o adevarata placere sa asculti pe Caragiale, totdeauna vesel si totdeauna dispus sa ia in ras, cu mult spirit, persoanele cu pretentie de mare cultura si starea noastra sociala indeobste“, povesteste, in 1912, Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare“, acasa la care tanarul caragiale a citit pentru prima data fragmente din piesa care va deveni faimoasa.

Cladirea numita Schnurer, din Ulita Mare nr. 11-13, la etajul careia locuia cu chirie, dupa casatorie, Iacob Negruzi, exista si acum, pe strada Stefan cel Mare.

Primit cu dragoste si caldura, Caragiale a adus la „Junimea“ si urmatoarea sa piesa, „Conu Leonida fata cu reactiunea“, pe care a citit-o la banchetul din 10 noiembrie 1879, tinut la hotelul Europa. Aflat de fata, Ion Creanga avea sa spuna ca „juca mai abtir ca un actor“ (Olga Rusu, „Caragiale in Iasii «Junimii»“).

Apoi, a adus la Iasi celebra comedie „O scrisoare pierduta“, eveniment marcat de profesorul Titu Maiorescu: „Miercuri 24 oct. a84, 11 sara, plecat din Bucuresti cu T. Rosetti, B. Stefanescu (Delavrancea), Chibici si Caragiali la Iasi; la Mircesti a venit si Alecsandri, la Pascani Buiucliu, si asa am ajuns la Iasi joi, la 1 ora. Hotel Traian (Pastia), nou, mare, serviciu rau (prea putin pentru intinderea casei). Joi sara, banchetul. Foarte multi, si Urechie, un tanar Cuza, Eminescu, prof. Ralet de la Scoala militara (ginere Prezid. Curtii de apel Filiti de aici) etc. Carp si Gane lipseau. Foarte vesel. Mare efect lectura lui Carag. Scris. Pierduta. Pana la 1 noaptea.“

La Iasi traind si muza lui Mihai Eminescu, Veronica Micle (vaduva profesorului Stefan Micle), poetul fiind mutat la Bucuresti, dansa a intrat in vederile lui Caragiale. Fiind revizor pentru judetele Neamt si Suceava („octombrie 1881-februarie 1882), venea adesea la amicii din Iasi la Tipografia «Junimii», din strada Bancii, unde se tipareau „Convorbirile Literare“ si „clempanea“ uneori pe la usa Veronicai, iscandu-se astfel o intreaga corespondenta intre muza si poet, la urechile caruia ajungeau insistentele fostului amic. (Caragiale, nascut la 1 februarie 1852, era mai tanar decat poetul nascut la 15 ianuarie 1850, iar Veronica la 22 aprilie 1850).

Dornic sa se faca iesean, dramaturgul s-a inteles cu directiunea Teatrului National, care l-a angajat, in 22 februarie 1883, ca director de scena cu salariul de 250 de lei, plus locuinta, iluminat si incalzire gratuite. Nu profesa la Iasi, caci se mutase la Craiova, unde luase conducerea ziarului „Doljul“. Acolo a trait focul unui amor invapaiat pentru o juna ieseanca, Fridolina Reinicke. O cunoscuse la Iasi, in locuinta compozitorului Eduard Caudella, din strada Butu nr. 8 (imobil aflat azi in strada N. Gane, impartit intre numarul 8 si 6), unde Caragiale venea singur sau impreuna cu Iacob Negruzzi. Acolo venea si Fridolina – Leopoldina – Reinicke (Reinecke), „o blondina cu ochi albastri si parul frizat“, prietena cu Ana (Anette), fiica doamnei Clara Caudella din alta casatorie, nici ea indiferenta musafirului. Fetele, inseparabile, mult mai tinere, frumoase si pline de viata, il tratau cu indiferenta ghetoasa, stiindu-i foiala pe la poarta vecinei, Veronica Micle. Compozitorul locuia la cativa pasi mai jos de muza poetului Eminescu.

Daca pana atunci Caragiale aparea rareori la Iasi, dupa ce a intalnit-o pe Fridolina, drumurile i s-au indesit. Cum spunea, mai tarziu, Anette: „Caragiale, cand venea de la Bucuresti, era toata ziua la noi (la Ed. Cudella). Stiam pentru cine vine.“

Leopoldina era insa rece, mandra si pe deasupra indragostita de un maior, „cavaler de salon,“ care o parasise din cauza ca ii lipsea averea pentru dota obligatorie, prescrisa militarilor pe atunci.

Calcand pe urmele fostului prieten, Mihai Eminescu, care pasise de multe ori pe la usa Veronicai, Caragiale patrula cu frenezie strada Butu, mergand la Caudella de „trei ori pe zi“, si masura strada Copoului, in deal si in vale, cercetand casa arhitectului Reinicke, situata vizavi de Universitate, unde ar fi locuit tirana inimii sale, care nu se lasa usor cucerita.

Stabilit la Craiova, departe de Iasi, indragostitul suferea, distrus sufleteste, scriind la toti amicii din Iasi (P. Missir, N. Volenti, inginerul N. Gabrielescu, prietenul inginerului Reinicke), cu rugamintea disperarii, sa-l ajute si sa intervina pentru el, caci altfel isi facea o sama: „ma impusc“. Venit la Iasi la finele lunii martie 1883 sa-si stinga focul, pleca la Bucuresti plangand „toata noaptea in vagon, ca un mizerabil“, cum ii scria lui P. Missir (la 31 martie).

Raspunzandu-i, printr-o scrisoare din 9 aprilie 1883, N. Gabrielescu il incuraja barbateste: „Imi inchipui ca te gasesti intr-o stare de plans prin vechea capitala a Olteniei… Te-am parasit intr-o stare de plans si inima-mi era stransa cand se dete ultimul semnal de plecare in gara Iasi. Ma gandesc ca n-ai curagiul si taria ce se cuvine unui om de talia ta“.

Trecandu-i amorul, Caragiale nu s-a despartit de Iasi si a colaborat intens la ziarele locale „Opinia,“ „Sara“ si „Evenimentul“, a tiparit un calendar ilustrat pe anul 1898, la editura Dacia, din ulita Golia. Prin 1893, a incheiat o intelegere cu editorii Saraga pentru tiparirea pieselor sale, iar in martie 1894, sosea la Iasi pentru a trata deschiderea unei berarii in gradina Creditului Urban, din strada Lapusneanu, asemanatoare berariei Gambrinus, din Bucuresti.

Gazeta „Sara“ anunta, in noiembrie 1896, colaborarea lui Caragiale in fiecare marti cu „Cronica de joi“.

Prin 1907, aflat in corespondenta cu medicul poet Avram Steurman Rodion, redactor la „Opinia“, ii scria de la Berlin ca acesta era „singurul ziar roman care-mi vine aici si a carui sosire imi face totdeauna bucurie, fiindca, in afara de stirile politice, imi aduce in toate diminetile amintire de fizionomia Iasilor.“ De la gazeta afla vestea dureroasa despre pierderea prietenului Ronetti Roman, la 7 ianuarie 1908.

Intrat in politica, ca membru al partidului Conservator Democrat, la inceputul lui martie 1908, a sosit la Iasi pentru a sustine o intrunire electorala. Intrunirea s-a tinut la 2 martie 1908, in sala de la Sidoli, unde a cuvantat cu verva, incantandu-l pe Tache Ionescu, care considera ca piesele sale prezentau adevarata fata politica a tarii. Pe aceasta tema, Lev Trotki, pe atunci corespondent de presa in Romania al unei gazete din Kiev, povestea o discutie glumeata, purtata de noul politician Caragiale cu vechiul conservator P. P. Carp:

„Mi-a fost dat, a exclamat Carp, sa traiesc sa te vad pe tine, Caragiale, in rolul lui Catavencu!

Ce vorbesti, a raspuns fara sa clipeasca Caragiale. Eu sunt Catavencu? Nu, glumesti! Catavencu este respectabilul meu sef, Take Ionescu. Eu sunt doar Farfuridi“ („Romania si razboiul balcanic“, traducere Radu Parpauta).

La 31 martie 1912, redactia ziarului „Opinia“ i-a inchinat un numar festiv, cu prilejul implinirii a 60 ani de viata, mari personalitati semnand evocari si amintiri. Sarbatoritul a raspuns cu telegrama: „Traiasca buna si fidela mea amica, «Opinia»“.

Retras la Berlin, departe de vanzolelile politice care il amarau, duminica, 29 aprilie 1912, a sosit din nou la Iasi, venind cu feciorul, Matei I. L. Caragiale, pentru a-l introduce in societatea literara ieseana a revistei „Viata romaneasca“, condusa de Garabet Ibraileanu.

Marti 12 iunie 1912 „Opinia“, indoliata, vestea marea durere a incetarii din viata a iubitului colaborator de la Berlin. Marele scriitor I. L. Caragiale a trecut in cealalta lume, dar amintirea ramanea vie in lumea culturala romaneasca.