Inventivitate literara, imprevizibil, Prix Medicis Etranger 2011, o drama personala a autorului nascuta dintr-o situatie similara cu cea a personajelor pe care le construieste si survenita in momentul in care acesta se apropia de finalul cartii sunt doar cateva dintre reperele dupa care cititorul in cautare de noi lecturi captivante se poate orienta pentru a-l descoperi in librarii pe scriitorul David Grossman si a sa capodopera Pana la capatul pamantului, aparuta la Editura Polirom in 2012, in Colectia Proza XXI.

Odata luata decizia de a citi aceasta carte, existenta semnului care marcheaza pauza de lectura va fi aproape uitata, iar momentele de ragaz din timpul unei zile pe care va incerca sa le gaseasca cititorul vor fi pentru a iesi din lectura, nu pentru a relua lectura. Intregul text te doare, intregul text se imprima in buricul degetelor si pe retina, iar trimiterile sale catre esentele sufletului te induioseaza profund. Lirismul, firul narativ care oscileaza intre trecut si prezent, dialogul care se pierde in vocea povestitorului, schimbul de pase dela persoana intai la persoana a treia, punctul aflat uneori la zeci de propozitii distanta de inceputul unei fraze, intensitatea trairilor, sinceritatea brutala, vartejul de ganduri, emotii, autonaliza, actiunea te subjuga, te determina sa te traspui in pielea personajelor si nu iti doresti decat sa ajungi la finalul marcat de pagina cu numarul 601 pentru a te odihni si a intelege.

Ora, personajul central al romanului Pana la capatul pamantului, o femeie trecuta de ceva vreme de prima tinerete, dar cu o frumusete inca pregnanta si cu o forta interioara care de multe ori ii copleseste pe cei din jur este puntea de legatura cu celelalte personaje si samburele de emotii al intregului roman. Astfel, Paul Auster, un alt mare scriitor al literaturii universale, marturiseste,: “Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei carti zguduitoare, superbe, memorabile.”

Atat mintea cat si sufletul Orei folosesc puterea de vindecare si de exemplificare a detaliului si in momentele de traire interioara, dar si atunci cand se afla in prezenta unei fiinte dragi. Fragmentarea sentimentului pana la os este simtita de catre cititor imediat ce se apropie de firul povestii redate prin vocea personajului feminin:  “Poate ca nu ar trebui sa se plimbe prin camera lui, sa nu rupa firele subtiri ale miscarilor lui, care atarnau inca in incapere, sa nu amuteasca ecoul slab al aburilor copilariei lui, care se ridicau din cand in cand din cine stie ce perna, din vreo minge galbena si cheala de tennis, ori din vreun soldat de jucarie echipat cu toate accesoriile militare necesare, redate in miniature.”

In jurul Orei migreaza alte patru personaje, toate masculine, Avram si Ilan, barbatii intre care este prinsa inca din tinerete intr-un triunghi amoros greu de inteles si cei doi fii ai sai, Adam si Ofer. Debutul romanului reda atat prin structura cat si prin continut zbaterile febrile ale unui bolnav internat in spital si face cunostinta cititorului cu Ora, Ilan si Avram aflati in plina adolescenta. Treptat, treptat, dupa ce textul il trece prin valurile emotionale care ii modeleaza pe cei trei protagonisti, cititorul patrunde in actiunea cartii lui Grossman. Ora este in prezentul povestii o femeie proaspat divortata de sotul Ilan si macinata de drama plecarii la razboi a fiului cel mic Ofer, de care se simte extrem de apropiata. Pentru ca nu mai reuseste sa faca fata realitatii si presiunii interioare si pentru ca se lasa amagita de gandul nebunesc ca astfel si-ar putea proteja fiul de pericol si ar putea evita primirea unei vesti cu nota de tragism, se hotaraste sa plece intr-o excursie mai lunga, doar cu un rucsac in spate.  In aceasta calatorie il alege ca partener de evadare din prezentul dureros pe Avram, iubitul din tinerete, un barbat care pare sa isi fi pierdut de mult timp pofta de a trai, dar de care ea este foarte legata, considerandu-l singurul om care o cunoaste cu adevarat si in profunzime.

Intr-un prezent care isi extrage seva din trecut, Ora si Avram se urca intr-un carusel al emotiilor si retraiesc momente din viata lor comuna. Astfel, iese la iveala faptul ca Ofer este fiul lui Avram, ca relatia Orei cu fostul sot Ilan nu a fost intotdeauna o relatie perfecta asa cum parea sa creada Avram si ca neputinta lui Avram de a mai simti ceva isi are radacinile atat in relatia cu Ora, cat si in cea cu Ilan. Pe langa urmele adanci lasate de razboi si prizonieratul caruia i-a fost supus, Avram se simte captiv intr-o poveste de dragoste in care in loc de doua personaje centrale, se regasesc trei.

Osciland intre intamplari din trecut si amprenta necrutatoare a prezentului, David Grossman isi ghideaza personajele printr-o lunga calatorie a sinelui, calatorie in care rani vechi si adanci sunt redeschise, iertarea invocata si vindecarea, pacea cautate: “Ea s-a aplecat exact deasupra lui, l-a privit fix in ochi si intre ei s-a itit cea mai intunecata bezna, legamantul acela amar al cunoasterii, cea mai rea dintre lumile posibile.”

Intrucat David Grossman este renumit si pentru implicarea sa in viata politica a Israelului si catalogat ca un militant pentru pace si pentru recunoasterea Palestinei ca stat, actiunea romanului Pana la capatul pamantului se desfasoara in contextul contemporan al confruntarilor dintre israelieni si palestinieni. Astfel, personajele romanului, impreuna cu cititorul invata pe parcursul firului narativ atat lectia prieteniei si a iubirii, cat si lectia razboiului care dezbina si marcheaza destine.

Dupa cele 601 pagini in care eroii lui Grossman isi duc pana la capat trairile, scriitorul isi marturiseste propria drama care l-a influentat in conturarea finalului, drama de care am amintit deja, moartea fiului cel mic: “Pe data de 12 august 2006, cu doar cateva ore inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi israeliano-libanez, Uri a fost ucis in sudul Libanului. Dupa incheierea perioadei de doliu m-am intors la carte. In cea mai mare parte ea era deja scrisa. Ce s-a schimbat, mai presus de toate, a fost ecoul realitatii sub influenta careia am scris finalul.”

Post lectura, dupa digerarea intregului text si a starilor inoculate de acesta, se poate afirma cu tarie ca David Grossman este mai intai de toate un maestru al dialogului interior reflectat in relatiile, de multe ori esuate, traumatizante, inrobitoare, pline de lectii cu cei mai apropiati oameni din viata cuiva. Cartea sa, Pana la capatul pamantului, te lasa fara respiratie, musca din istorie, din sentimente  si este scrisa in ritmul condamnatului la moarte care vrea sa isi povesteasca toata viata intr-o singura zi. Peste o astfel de carte nu ai cum sa treci gandindu-te la ce este de mancare in frigider. 

O astfel de carte se citeste cu propriul trecut lafaindu-se undeva in privire si cu prezentul scrutandu-te din imediata apropiere a degetelor care dau pagina dupa pagina.

Iar cand ajungi la final musti la randu-ti cu pofta din propriile sentimente, mai vrei, mai speri, te lasi ademenit de disperare, dar atipesti si uiti.

Pana maine.