Exista o psihologie a premiantului, psihologie pe care scoala nu face decat s-o defineasca si agraveze, dar n-o pastreaza doar pentru sine. Am intalnit, in Romania vechilor politicieni, pe un ministru spunand: "Eu sunt un intelectual si am anumite drepturi sa vorbesc, intr-un fel ori altul, fiindca am fost premiant."
Cum asta: premiul - in scoala sau oriunde - iti da drepturi? A fi bun si destoinic o data te autoriza sa ceri si sa primesti intotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s-a dovedit bun o data s-a calificat pentru o noua sarcina, pentru o noua raspundere, pentru o noua datorie. Si atata tot.
Este, in fapt, vechea poveste, la care nu ne gandim indeajuns, a fiului risipitor si-a fratelui sau. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele sau, omul cuminte, premiantul, supusul si ascultatorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul sa fie mandru de ceea ce a facut si sa refuze dragostea sau sa pizmuiasca fericirea celui ce n-a facut ca el? Adevaratul premiant, adevaratul rasplatit e cel care s-a intors acasa si s-a pocait. Cel care a stat acasa si a ascultat trebuie sa dea de la el inca mai mult, tocmai pentru ca a stat acasa si a ascultat.
E o morala aspra, fireste, aceasta a datoriei fara de capat a celor buni si-a rasplatirii celor care n-au fost intotdeauna buni. Dar aceasta e morala crestinismului. Si aceasta ar trebui sa fie morala oricarei societati sanatoase sufleteste. Ne poate placea sau nu; ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun inseamna a intelege cu adevarat ca n-ai sa fii niciodata indeajns de bun pentru ca sa incepi a primi in loc de-a continua sa dai.
S-o spunem deschis: n-am intalnit destul de des, in lumea romaneasca in care ne-a placut pana acum sa traim, exemple care sa dovedeasca acceptarea fara rezerve a unei asemenea morale. Am intalnit nemultumiti, "nedreptatiti", premianti care nu-si aveau locul potrivit cu presupusele lor merite; dar oameni buni, care sa priceapa ca le incumba mai mult decat li se cuvine, am intalnit doar in straturile care n-au putut inca razbi la suprafata vietii noastre publice.
Ca n-au existat intotdeauna la noi criterii obiective de valorificare a oamenilor - se poate. Dar si acolo unde exista criterii obiective se savarsesc intamplator nedreptati. La Sorbona, in Franta, nu ajunge decat cel care-a luat, la sfarsitul studiilor sale universitare, mentiunea tres honorable. Inseamna aceasta ca nu sunt lasati deoparte multi dintre cei buni?
Deci nu criteriile obiective - pe cat pot fi ele de obiective - hotarasc de buna intocmire profesionala si morala a unei societati. Exista si alte criteriii, mai ales alte criterii launtrice constiintei. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns iti califica valoarea, ci tensiunea morala la care traiesti.
A fi premiant inseamna, mult mai des decat ar trebui, o destindere morala, o vinovata iesire din lupta cu sine. Cine stie daca tara noastra n-are prea multi premianti!
A fi premiant - Constantin Noica - publicat in Universul literar, an XLIX, nr. 16, 13 aprilie 1940, p1.
.
|