Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
21 februarie 2019
1838 • A aparut, la Londra, Manifestul Partidului Comunist, redactat de Karl Marx si Friedrich Engels
1933 • S-a nascut Nina Simone, cântareata americana (d. 2003)
1972 • Lansarea romanului Marele singuratic, de Marin Preda
Recomandări
Universitatea și reforma
(Editoriale)
Intrebarea pe care ne-o punem acum probabil toti cei implicati in sistemul universitar romanesc ar putea suna astfel: cum este (in ce stadiu se afla) ce “gust” are reforma invatamantului nostru superior? Ceva este (sau pare sa fie), pentru toata lumea, limpede: vechiul sistem, cel dinainte de 1989, calchiat, cum bine se stie, dupa “modelul” sovietic, nu mai poate fi mentinut. El e insa inca “viu” – si nu numai in mentalitatea noastra, ci, mai mult sau mai putin evident, la toate nivelele concrete ale scolii romanesti superioare: al planurilor de invatamant, chiar al programelor analitice (mai trebuie ele oare mentinute, cel putin in forma/structura de pana acum?), al substantei cursurilor, al raportului curs/seminar/examen, al “distantelor” profesor-student, al rolului cercetarii si ponderei ei in viata universitara sau al pozitiei profesorului si studentului in societatea civila.

Planurile de invatamint si perspectiva. Ma opresc, mai intai, la un exemplu. Inainte de 1989, disciplinele de “stiinte sociale” (economia politica, socialismul stiintific ori filosofia marxista) erau omniprezente: ele trebuiau sa vegheze asupra “orientarii” politice a profesorilor si studentilor. Cum s-a cam terminat cu veghea, era de asteptat ca disciplina intitulata Filosofie sa nu mai figureze in planurile de invatamant actuale/de perspectiva, chiar daca ea este, poate, predata altfel. Dupa stiinta noastra (si ma refer la facultatile de litere), la cele mai multe universitati de stat nu s-a intamplat asa. Oare si la vreuna dintre universitatile cartelului? La Universitatea “Al. I. Cuza”, ea a fost/este mentinuta pana in acest an universitar – si inca la “concurenta” cu Estetica. Dincolo de faptul ca Estetica literara (reprezentata aici, dupa ultimul razboi, de G. Calinescu si Al. Dima) a disparut din planurile noastre de invatamant, ca si de imprejurarea ca Filosofia era/este predata la Facultatea de Litere a celei mai vechi universitati din tara de aceleasi persoane care au slujit marxismul filosofic mai mult de trei decenii, sa ne mai intrebam cum se face ca aceasta disciplina dispune, in planurile de invatamant, intr-un moment in care ele trebuie “aerisite”, de doua semestre, in timp ce altele, de specialitate si fundamentale, strict necesare pentru formarea viitorilor profesori, cercetatori, oameni de mass media, cum sunt Folcloristica, Teoria literaturii si chiar, la unele sectii, Literatura comparata, “beneficiau”/”beneficiaza” doar de un semestru? Situatia aceasta- si nu e singura care ar intra in discutia noastra – nu saraceste doar pregatirea profesionala a studentilor, dar pune sub semnul intrebarii insusi sistemul de credite, asa cum il practicam noi acum.
In acest loc, se cuvine sa facem o precizare. Planurile de invatamant trebuie sa fie gandite pentru studenti (pentru formarea lor), pe baza unor criterii ferme care sa aiba in vedere pregatirea fundamentala si de specialitate a tinerilor, cu un program flexibil, conceput pe moduluri, cu un accent mai pronuntat pe “pachetele” de cursuri si seminarii optionale, distribuite treptat inca din primul semestru de studiu si cu un anume crescendo catre ultimele semestre. Structurate astfel, ele ar imbogati paleta de oferte didactico- stiintifice, ar deveni mai putin rigide, mai productive, ar deschide o perspectiva mai generoasa studentilor: tanarul absolvent de liceu, venit la facultate sa studieze (nu sa reia, intr-o forma sau alta, manualele de liceu, unele dintre ele de calitate), ar dispune de timpul sau de biblioteca ce, in mod normal, trebuie sa fie de 6-8 ore pe zi, nu de 2-3, ca acum, ar lua pe cont propriu meseria sa in formare, n-ar mai fi sclavul orarului, al prezentei obligatorii (!) la cursuri, s-ar obisnui treptat (poate si cu modelul profesorului in fata) sa devina intelectual, adica un om liber al cartii. S-ar putea normaliza astfel relatia profesor-student, cel mai tanar ar intelege, ar simti ca celalalt il considera un semen, un potential colaborator (de pilda, in domeniul cercetarii) si, la randul sau, l-ar respecta. De altfel, poti avea senzatia ca esti respectat si poti respecta, mai ai timpul necesar, in aglomeratia de ore (mult peste 22-24, cite ar fi normal!) si de examene de acum? O intrebare legitima pe care si-o poate pune/si-o pune cu siguranta oricare student.
Revenim astfel la sistemul de credite practicat, se pare, altfel, de la o universitate la alta. Mai intai o remarca generala; deocamdata, numarul de credite nu e stabilit potrivit unor criterii obiective care sa tina seama de rolul si ponderea disciplinelor de invatamant in formarea viitorilor specialisti. Se intampla ca un capitol al unei discipline sa dispuna de mai multe credite decat o disciplina in intregimea ei! Poate ca exemplul cel mai frapant (si ma refer, din nou, la sectia Romana a Facultatii de Litere din Iasi) e urmatorul: Fonetica si fonologia limbii romane, un capitol din ceea ce la alte universitati se numeste Limba romana contemporana, dispune de doua ore de curs si una de seminar, pe un semestru, si de cinci credite, in timp ce Literatura comparata, “comprimata” in doua semestre (!) – 2 c., 1 s./2 c., 1 s. – “beneficiaza” de… patru credite, iar Folcloristica, (2 c., 1 s.), pe un semestru, doar de doua. O alta consecinta, nu chiar comoda (si nici… sanatoasa) pentru studenti, a introducerii sistemului de credite, deocamdata fara flexibilitatea din tarile lui de origine, este marirea numarului de examene, colocvii etc., dupa fiecare semestru, pana la 10-11. Si asta, pentru simplul motiv ca studentii nu vin la examene atunci cand sunt pregatiti cu adevarat, ci atunci cand trebuie. La toate astea, se adauga si excesul de zel al unor profesori care vor sa-i “domine” pe studenti… cu un examen, chiar si atunci cand, in planul de invatamant, in dreptul disciplinei lor, e prevazuta doar o verificare.
Necorelat cu situatia din toate universitatile cartelului, sistemul de credite practicat astfel nu poate fi operational si, implicit, nici cu adevarat util, daca am incerca sa-l aplicam, asa cum poate fi operational si, implicit, nici cu adevarat util, daca am incerca sa-l aplicam, asa cum va fi cazul in anii ce vin, adica sa facem ca studentii sa-si continue facultatea, intr-un semestru sau altul, daca o doresc, la o alta universitate.

O mostenire grea. Stim bine, regimul comunist a “creat” in universitatea romaneasca, timp de 41 de ani, doua “corpuri” de supusi – cel profesoral si cel al studentilor; adesea, supunerea a mers pana la autocenzura, uneori – pana la (auto)denuntare. Sunt inca si astazi profesori care le pretind studentilor, mai mult sau mai putin discret (din perspectiva aceleiasi mentalitati de supus… neaustriac ce are, la randul lui, supusi) sa reproduca (n-ar fi rau…, cuvant cu cuvant!) ceea ce au spus ei la curs, sau au publicat in cutare “tratat”, “introducere”, “incheiere”… etc. Si mai “bine” se dovedeste pentru student, atunci cand, dupa caz, isi insoteste recitarea in proza cu propozitii de tipul: “asa cum observa ilustrul pedagog, istoric literar” etc., ilustrul fiind, intamplator, tocmai profesorul in cauza.
Au existat, in istoria universitatii romanesti postbelice, desigur, exceptii: unele ne duc cu gandul la martiraj – Petru Caraman -, altele – ilustrate de profesori ca Liviu Rusu, Tudor Vianu, G. Calinescu, Al. Dima s.a. – care ne-au salvat de la un-si-mai-rau-decat-a-fost in scoala superioara romaneasca – si asta, cu toate concesiile, mai mari sau mai mici, facute de unii dintre ei. Viata noastra universitara a consemnat si miscari studentesti, ca cea de la Iasi din februarie 1987, precum si profesori ce au incercat sa reziste sau s-au opus, intr-un fel ori altul, cursului politic de atunci.
Si au mai fost si altfel de… “exceptii”: ma gandesc la cei care au avut, multi ani la rand, importante functii administrative si politice; unii dintre ei sunt si astazi activi, mai detin “posturi de conducere”, decid inca asupra celorlalti. Chiar daca in fosta RDG, in numeroase, foarte numeroase cazuri asemanatoare, s-a procedat transant, putini dintre noi ar propune marginalizarea celor la care ma refeream – si poate ca este bine asa -, nici macar atunci cand este vorba despre incompetenta ori despre impostura. Nu o data, impostura mai trece, in “dulcele stil vechi”, drept profesionalism si “distinctie intelectuala”; nu de putine ori, spoiala si tupeul, “universalismul” unora care nu se sfiesc sa predea (si, intr-adevar, le…”preda”) 4 sau 5 discipline in acelasi semestru trec drept… competenta. Daca cineva s-ar uita in urma, ar putea constata ca, din atata desfasurare de forte si risipa de “sclipiri” intelectuale, abia daca raman, ici si colo, cate un articol sau un comentariu jurnalier ori revuistic, si acelea scrise inteligent, cu tinta precisa, adica in vederea unei burse tarzii, a vreunui lectorat (si el…”copt”) in strainatate. Pitoresc este ca nu putine dintre personajele acestea, unele imediat dupa revolutie, altele – un an-doi mai tarziu, au “devenit” taranisti, liberali, monarhisti etc.: dovada de inteligenta politica, dar si de tinuta morala, nu-i asa?
A circulat, mai circula, iar cine are sansa, il si parcurge, un tabel numit lista cu persoane de sprijin. Ne sunt bine cunoscute disponibilitatile “eufemistice” si gustul pentru masca ale coruptului limbaj/stil comunist: dictatura cea mai opresiva era “poreclita” “democratie socialista”, institutia cenzurii, care se…”desfiintase”, se chema “directia presei”, iar tabelul cu informatori ai politiei secrete (cel de la fosta judeteana de partid) era/este intitulat “lista cu persoane de sprijin”. Lectura unei asemenea liste nu este o intreprindere placuta: risti, la fiecare pagina, sa gasesti nume cunoscute, acela al unui prieten, al unui coleg, sau chiar al unei rude. Prima reactie este, desigur, de refuz, de suspiciune: cum ar fi posibil altfel in “era suspiciunii”? Pentru ca, intr-o societate normala, n-ar fi existat/nu poate exista o asemenea lista. Treptat insa, reactia dintai e inlocuita de o alta si de o intrebare nelinistitoare: nu cumva, totusi, lista aceea este una adevarata? Iar daca ar fi asa, intrebarea se prelungeste: cati dintre cei listati au riscat marturisirea, asa ca un mare cleric din Timisoara, ori ca cele doua-trei marcante personalitati ale vietii noastre publice?
Ma refeream, asadar, la posibilitatea unei reforme cuprinzatoare in invatamantul superior. Sa ne imaginam ca, intr-o catedra, undeva la o universitate, exista cinci-sase fosti activisti de partid (mai mari sau mai mici, de toate “calibrele”); unii dintre ei, sa ne imaginam mai departe, sunt si “listasi”. E de la sine inteles, nici unuia dintre ei nu i se poate contesta/lua dreptul, la convertire adevarata. Desi stim bine ca Saulus a fost/ poate fi doar exceptia. Marturisirea despre care vorbeam ne-ar apropia totusi, cu un pas macar, de ceea ce s-a numit “procesul comunismului”. El trebuie sa aiba loc, asa cum s-a intamplat in alte parti, nu insa ca o “vanatoare de vrajitoare”; mai curand, acest proces ar trebui conceput ca un fel de “exorcizare” a sechelelor mentalitatii noastre, ca o intrare in normalitate cu noi insine, cu trecutul imediat de care nu ne putem lepada decat asumandu-ni-l.

Dorim reforma? In consecinta, intrebarea schitata mai sus trebuie repusa: putem face reforma impreuna? Sau, si mai mult: o putem realiza, in acelasi timp in care tragem dupa noi, in fiecare zi, “coada” incomoda a mentalitatii noastre antedecembriste?
Ca si in cazul celeilalte – economice -, reforma in invatamant e asteptata de peste opt ani. Ea a fost insa, ca si cealalta, un prilej de a ne face ca o facem. O stim cu totii prea bine. Si poate ca am constientizat si un alt fapt: esecul, nefacutul reformei nu se explica doar prin lipsa vointei politice a regimului Iliescu, prin incompetenta si iresponsabila nepasare a multor functionari ai MEN, ca si a unor ministri, pana la domnul Virgil Petrescu inclusiv, ci si prin ne-vointa, prin nepasarea, prin impotmolita noastra mentalitate. Nerealizarea reformei adevarate este mai grava decat decizia necugetata a unui ministru, decizie care a scos in strada mii de elevi. Dar cati dintre noi au “iesit in strada” – in presa/la radio/la televiziune – pentru faptul ca reforma treneaza, ca schimbarea reala intarzie foarte mult?
Un semnal in sensul acesta a venit recent din partea unei foarte tinere colege de la Bucuresti, Andreea Deciu: semnal mahnit, oarecum maniat, redactat in termeni fara echivoc, duri chiar, dar decenti, adresat noua tuturor, celor din alte generatii de membri ai corpului profesoral universitar.
Decenii la rand, am fost “dadaciti” (eufemistic vorbind) de un minister de la care asteptam/trebuia sa asteptam totul; in mod paradoxal (faptul ne apare astazi, ca si atunci, umilitor), acea stare dadea un anume sentiment de… siguranta: planurile de invatamant, programele analitice, normele, aprobate, numirile etc – toate veneau de acolo de sus unde nu ne iubea nimeni. Chiar daca dirigismul e adanc inradacinat in mentalitatea noastra, MEN nu mai poate, nu mai trebuie sa mai “faca totul” si, de fapt, de la o vreme, nici n-o mai face. Dificultatea a fost/este aceea de a ne adapta la noul stil, nedirigist, practicat deja de unii dintre colegii nostri care au luat in serios reforma si vor s-o duca la capat. Ei sunt insa, deocamdata, putini.

Articol publicat in Romania Literara, Nr. 9, 1998, Ioan Constantinescu
.

Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate