Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
20 aprilie 2019
Recomandări
Universitatea și reforma (2)
(Editoriale)
Disciplina ca “feuda”. Si de aceasta data, avem de-a face cu o mentalitate veche pe care cu greu am putea-o numi… socialista.
Este insa, si ea e o incomoda (alta) mostenire a ultimilor 30-40 de ani de invatamint universitar. Sunt cazuri in care un curs e tinut de aceeasi persoana, 3-4 decenii la rand, uneori, in (aproape) aceeasi forma. Pentru unii dintre profesori, timpul pare sa fi ramas pe loc: performanta “faustica” pe dos, caricaturala incremenire, cu acelasi “ochean” didactic si istoric-literar in mana. Ce importanta mai are faptul ca, intre timp, unii tineri de acum 25 de ani sau unii dintre fostii nostri studenti au evoluat, s-au maturizat, scriu mai bine, au publicat mai mult decat ceilalti si inteleg, probabil, altfel, mai cuprinzator, mai modern fenomenul literar ori teatral? “Feuda” trebuie insa pastrata, e un “drept seniorial”, e “a mea”. Si, nu o data, posesorii de “feude” au si o alta norma, in cumul. Asa se explica, in parte, numeroasele posturi vacante la multe, probabil la toate universitatile de stat. Daca le-am face loc si altora – si locuri exista -, am diversifica paleta ofertei catre studenti, iar cei ce-si asuma atatea obligatii didactice (unii si la alte universitati decat cea unde sunt titulari) si le-ar putea onora (fara sa absenteze) pe cele ale normei lor.

Uneori constatam ca unul sau altul dintre cei despre care tocmai era vorba n-a publicat de foarte multa vreme (chiar de 15-16 ani) nici o carte, sau a scos recent, dupa mai mult de un deceniu, o brosura… in doua volume, tautologica in mai toate sensurile. Se intelege, aceasta e libertatea lui si nu dorim sa i-o punem in discutie. “Se mentine”, crede el, pe linia de plutire, cu scurte articole in presa culturala (“eseuri hermeneutice”, incercari hagiografice) si se intreaba, si cu glas tare, “de ce nu este inca primit la Academie?” Daca-l privesti mai bine, observi ca el face parte dintr-un grup caruia i-a placut mereu Puterea si nici acum nu s-a dezvatat de gustul ei. Vorba unui coleg bucurestean care, tot in aceasta revista, in urma cu aproape doi ani, scria despre imprejurarea ca mergem si acum pe aceleasi culoare cu cei care au decis ani la rand, inainte de 1989, si decid si acum, nu doar o singura data, asupra noastra a celorlalti. Cui “antameaza” o asemenea tema, i se raspunde invariabil: dar au fost alesi! Si poate ca raspunsul ar fi indreptatit, daca n-am sti cum se fac, ici si colo, si acum, alegerile, de pilda, cele pentru seful de catedra sau pentru consiliul profesoral: nu doar fara contracandidati si fara o necesara “expunere de motive”, ci si din perspectiva aceleiasi mentalitati, chiar pe circuitele relatiilor existente, in unele cazuri, de decenii. A-l izola pe cel banuit/stiut ca gandeste altfel, sau chiar a-l “scoate din circulatie” – si asta – in intelesul cel mai concret al termenilor -, nu ramane, totdeauna, doar un proiect.

Dascal si discipol. Sunt de acord cu afirmatia tinerei colege din Bucuresti citata anterior potrivit careia profesorul este acela “care trebuie controlat, fortat, motivat sa fie capabil a oferi studentului o formatie intelectuala”, asa cum sunt convins de necesitatea verificarii profesorului “in scopul mentinerii competentei sale”. Unele universitati au elaborat deja chestionare ce vor fi distribuite studentilor in vederea unei astfel de evaluari.
Dupa opinia noastra, e necesar sa fie evaluat si nivelul calitativ al relatiei, al colaborarii profesionale dascal-discipol. La acest capitol, stam poate chiar mai rau decat la celelalte.
In urma cu peste 30 de ani, exista, in unele tari ale Europei de vest, un fel de aristocratie profesorala: profesorul apartinea unei caste, nu doar/neaparat in ordine intelectuala. Revolta studentilor din 1968, in Franta, in Germania, in alte tari, l-a adus pe profesor printre “muritorii de rand”, i-a oferit, mai exact spus, un adevarat rol social, l-a asezat mai aproape de cei carora este menit, adica este obligat sa le deschida un drum.
Desi in invatamantul romanesc din ultimii 60 de ani nu a existat o astfel de “aristocratie” – la noi fiinta, mai degraba, o “casta” plebeiana scolita la fel de fel de “academii” de tipul Salva Viseu sau Agnita Botorca, ori, mai tarziu, in alt sens, “Stefan Gheorghiu”, ca si la vestitele universitati sovietice de spalare a creierelor -, s-a practicat, se practica totusi, dupa 1989 mai ales, morga academica, distanta “importanta” fata de colegii mai tineri, cu deosebire fata de studenti. Unii dintre noi par sa nu fi remarcat, intre timp, ca studentii de astazi sunt, in mare parte, altfel decat cei de acum zece ori douazeci de ani, ca, nu putini dintre ei, sunt mai informati, mai cultivati, mai umblati prin lume decat cei de altadata si ca ei ne “radiografiaza” cu destula si matura exactitate.

Profesorul si cetatea. E lesne insa de observat ca, nu doar o singura data si nu doar la o singura universitate, dascalul este, de fapt, un contra-model. Ma gandesc, de pilda, la anumiti membri ai Parlamentului, ori fosti parlamentari, profesori universitari de meserie, care reprezinta acolo, sau in viata publica, partide mai mult sau mai putin extremiste. Cativa dintre ei sunt, se intelege, membri marcanti ai partidului lor, oameni cu functii importante, in PRM, de exemplu. Iar ei au acceptat, in totalitate, fara a se distanta in vreun fel de textul lui, raportul sefului lor la congresul al doilea al acelei formatiuni politice care l-a avut ca invitat de onoare pe unul dintre cei mai periculosi oameni politici europeni – Jean-Marie Le Pen. Altfel spus: ei si-au asumat numeroasele aberatii cuprinse in acel text, cele mai multe – antidemocratice, antioccidentale, antieuropeniste, ingust-nationaliste. Doua dintre ele ating treapta de sus a sfidarii adevarului si bunului-simt istoric si sunt, si una, si alta, insultatoare la adresa marii majoritati a romanilor:

1. “incepand cu 3 noiembrie 1996, Romania se afla sub cea mai primejdioasa ocupatie straina. (…) Tradarea de tara a fost ridicata la rang de politica de stat”;
2. “Sangele martirilor nostri Mihai Viteazul si Horea, si Tudor, si Iorga, si Antonescu, si Ceausescu a cazut pe capul nostru in acest sfarsit de mileniu si ne-a prins in clestele lui de foc!” (“Romania mare”, nr. 383, 14.11.1997, p. 15). Daca pe putini oameni normali ii mai intereseaza procentul de aberatii pe centimetrul patrat de discurs vadimist, ce vor gandi/ce gandesc studentii despre unii dintre acei profesori universitari aflati in “trena” ideologica atat de tulbure a sefului lor peremist? Cum il privesc oare studentii pe unul dintre cei despre care e vorba, filosof de formatie, autor, intre altele, al unor tablete jenant-encomiastice, uneori neinformate ce apar la rubrica intitulata, vai!, “Memoria amfiteatrelor” tocmai in “Romania mare”? Intrucat il accepta (probabil intru totul) pe C.V.T. (“prietenul meu”, cum ii spune), adica pe cel ce ilustreaza, in plan ideologic, exact contrariul principiilor ce au dus la Revolutia Franceza, sa se fi lepadat si filosoful nostru de luminismul de care, probabil, face atata caz la cursurile sale? E dificil de raspuns. Ceea ce pare insa sigur, e ca domnia sa ignora doua dintre cele mai importante obiective ale scolii superioare unde lucreaza, obiective fixate, in sensul Legii Invatamantului, prin Carta Universitatii:
1. “sa se promoveze stiinta in spiritul valorilor democratice, al standardelor morale, al libertatii academice, al deschiderii spre integrare in comunitatea stiintifica internationala si in spatiul de cultura si civilizatie europeana”;
2. “sa se previna formele de exclusivism si intoleranta” (s.n.).

Universitatea si elita. In multe tari ale lumii exista colegii, universitati, chiar scoli preuniversitare de elita; si se mai practica o lucrativa politica a elitelor dirijata de stat (Japonia, Singapore, Statele Unitie s.a.). La noi, timp de aproape cincizeci de ani de comunism, a fost impusa, programatic, o practica exact contrara – aceea de egalizare a indivizilor, daca nu, de-a dreptul, de promovare a non-valorii. Criteriul selectiei pe dos a functionat, in mai toate domeniile, chiar daca nu perfect, cu rezultatele cunoscute. Valorile s-au impus, cel mai adesea, pe cont propriu, nu o data cu sacrificii personale, prin concursul intamplarii sau al imprejurarilor favorabile, ori prin interventia punctuala a unor personalitati ce-si pastrasera, in ciuda a tot, prestigiul. Faptul ca, in ce priveste numarul de oameni titrati la mia de locuitori, ne aflam in urma Albaniei, se explica si asa. Iar un alt fapt, cu mult mai grav, acela ca nu stim sa ne pretuim valorile, ca, si astazi, oameni foarte dotati, din toate generatiile – si din aceea a ultimei promotii de elevi/studenti olimpici matematicieni, chimisti etc. – fac/incep sa faca experienta exilului, sau ca personalitati din diferite domenii, impuse ca atare in strainatate, au dorit/au incercat sa revina in tara, iar unele au fost silite, mai mult sau mai putin discret, sa se… reexileze, toate aceste fapte sunt tot o consecinta a “politicii de cadre” comuniste cu surprinzatoare efecte pana acum.
Una dintre prevederile salutare ale reformei Invatamantului, asa putina in fapte cum este, e cea privitoare la organizarea studiilor aprofundate si a cursurilor postuniversitare. Ea nu este insa, pretutindeni, inteleasa ca o sansa de aprofundare reala a unor domenii de cercetare; vazuta mai mult ca “ornament”, forma aceasta de studiu nu suscita interesul scontat printre absolventi – si asta cu atat mai mult cu cat ei pot constata, de pilda, ca programa de admitere la masterat este/a fost identica (!) cu cea de la examenul de licenta.
E de presupus ca grupele de masterat (mai ales in cazul in care, la examenul de admitere, a existat o reala concurenta) sunt formate din absolventi de foarte buna calitate. Ei ar putea constitui, candva, o parte a elitei intelectuale, intr-un domeniu sau altul. Ciclul de studii aprofundate se incheie, dupa doua semestre, cat i se acorda in mod obisnuit, cu o disertatie. Daca luam masteratul in serios (ma gandesc, totodata, la profesori si la cursanti), e greu de admis ca, in acest scurt timp, avand obligatii didactice si de pregatire de un nivel calitativ superior ciclului studiilor universitare, absolventii nostri ar putea redacta, prezenta si sustine o lucrare stiintifica substantiala care sa poata fi numita disertatie. Legea Invatamantului prevede insa ca ciclul masteral sa se desfasoare de la 1 pana la 2 ani. Dupa opinia noastra, in masura in care calitatea pregatirii masterale devine unul dintre scopurile ferme ale invatamantului superior romanesc, ar fi necesar sa folosim la maximum timpul oferit de lege.

Reforma si admiterea la facultate. Pentru un an, poate pentru mai multi, ne vom afla, inca o data, si la acest capitol, in… post-tranzitie. Ideea de a lua in seama media de la bacalaureat in calculul mediei finale a examenului de admitere nu este, in sine, rea. O vreme, pana cand nivelul scolii liceale se va redresa cu adevarat (si ma gindesc la cel interbelic), s-ar putea gasi solutii provizorii, pentru aceasta noua problema. Detasarea, de pilda, pe timpul examenului de bacalaureat, a unor profesori de elita, din centrele de cultura mari, la liceele din localitati mici ori periferice: s-ar reduce, poate, intr-o oarecare masura, decalajul calitativ, deloc neglijabil, intre nivelele pregatirii elevilor de la diverse licee.
Altceva este insa, va fi, si in viitorul apropiat, mult mai dificil de realizat: calitatea limbii pe care o vorbim si o scriem. O stim bine cei mai multi dintre noi: in perioada comunista au fost corupte nu doar relatiile normale dintre oameni, nu numai existenta noastra psihica, mentalitatea, ci si limba. Un aspect al procesului comunismului ar fi si intrarea in normalitate cu propria noastra limba. Dupa 1989, cu atatea libertati la indemana, coruperea limbii, pe fondul unui anume dispret preexistent fata de ea, gandit ca atare, a continuat, chiar daca in alte sensuri: acela al nerabdarii, al neglijentei, al nepasarii, al neatentiei fata de “trecutul” ei – toate – “pacate capitale”. E destul sa citim cu atentie ziarele, sa-i ascultam vorbind pe (unii) parlamentari, sa urmarim emisiuni de televiziune, talk-show-urile mai ales, fara a ne mai referi la conversatia cotidiana: se vorbeste/se scrie o limba adesea necultivata, nesupravegheata, redundanta, prolixa, in fraze, nu o data, aberante. Nici studentii de la facultatile umanistice, nici cei de la Litere nu constituie, din pacate, adevarata exceptie. Si totusi, de la ei ar trebui/trebuie sa ne vina salvarea. S-ar putea replica lesne: tinerii care studiaza doua limbi straine nu scriu, in timpul facultatii, decat o teza sau doua in limba romana. Scriu ei oare mai bine, mai expresiv, mai explicit, mai logic intr-o alta limba in care nu s-au nascut si nu viseaza? Oricat s-ar gindi, unii dintre ei, ca, dupa terminarea studiilor, vor putea lucra/trai in Australia, in America Latina, sau cine stie unde, cei mai multi vor ramane acasa, in prezenta zilnica a limbii romane.
In opinia noastra, ar fi necesar ca una dintre probele de la examenul de admitere in facultatile umanistice sa fie o teza redactata in limba romana, pe o tema de cultura. In acest caz, nu ce vor scrie viitorii studenti ar trebui sa ne intereseze in primul rand, ci cum gandesc/scriu in limba lor natala.
Pe durata si in masura in care va creste si nivelul calitativ al scolii generale si al liceului, revenirea la demnitatea si frumusetea limbii romane poate fi marea izbinda a reformei.

Articol publicat in Romania Literara Nr. 10, 1998, Ioan Constantinescu
.

Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate