Avertisment!

Acest text, scris din proprie inițiativă, se adresează în primul rând celor ce îl cunosc pe domnul dr. Popovici Anton Teodor. Vă întrebați de ce vă întâmpină începutul unui material cu un „avertisment”? Poate pentru că privirile încrucișate, cuvintele șoptite unora la colțuri de încăperi nu își au rostul aici. În schimb, un om care a învățat pe cei aflați în seria primilor pași ce înseamnă să salvezi vieți cu responsabilitate, sacrificii și dăruire, merită respect. Știu că astăzi, pentru cei mai mulți dintre noi, a mulțumi cuiva, a-i spune simplu, dar din inimă și plin de recunoștință „Mulțumesc!” nu mai face parte din vocabularul inimii, cu atât mai mult dacă e să ne referim la îndrumătorii, profesorii noștri. Însă, în ciuda ideilor preconcepute conform cărora nu e facil, nu-și are rostul un gest de mulțumire, găsești, dacă vrei, momentul adecvat și persoane cărora să le vorbești, care îți permit să le cunoști (într-o anumită măsură) și… Așa începe dorința de a scrie despre întâlnirea cu oamenii de impact, așa cum îi numesc eu.

Are principii statornice și o luminozitate lăuntrică pe care o exteriorizează sub semnul firescului, cum rar întâlnești, care mișcă munții indiferenței din loc. Se remarcă prin munca pe care o construiește zi de zi, din dragoste pentru oameni și medicină. Este un artist desăvârșit în sala de operații, un chirurg cu experiență în toate palierele domeniului Chirurgiei și ortopediei pediatrice. Materialul curent, despre un maestru al medicinei românești, s-a lăsat așteptat îndelung, dacă mă raportez strict la intervalul cronologic ce a trecut de la prima mea întâlnire cu domnul doctor și ziua de astăzi — momentul în care acesta este accesibil cititorilor. Mă refer la aproximativ 2 ani. În tot acest timp, cred că ne-am văzut de 4, 5 ori. Și a fost de ajuns pentru ca impresia să devină imagine statornică. Așadar, vă invit să priviți cu răbdare, prin ochi de arlechin, o poveste de viață, ale cărei semnificații conțin ferestre de adevăr profund, poate și pentru că e firesc, e esențial să admitem cugetarea autorului Niels Bohr: „Opusul unei afirmații corecte este o afirmație incorectă. Însă, opusul unui adevăr profund poate fi foarte bine un alt adevăr profund.”

Formula de calcul a unui destin nobil: Muncă = Cinste = OM = Progres = Civilizație

Luminozitatea sa lăuntrică, din care izvorăsc blândețe, bunătate, dăruire pentru pacienții săi — „micuții iepurași”, așa cum obișnuiește să-i alinte cu duioșie — transformă cele 3 cuvinte magice din „Binele învinge întotdeauna!”: un substantiv, un verb și un adverb de timp, dintr-o iluzie efemeră a secolului XXI, într-o convingere a realității. Condiția sine qua non este să îl întâlnești. După, îți vei dori să stai cât mai mult în preajma sa și să îl cunoști. Într-un moment socotit TABU de unii, am curaj să vorbesc despre un OM de sorginte neasemuită, un smarald unic în felul său, atât de luminat de bunătate, răbdare, înțelepciune!

Are o capacitate subtilă de a-și continua calea poveștii de viață, chiar dacă au fost momente în care umilințele ce i-au fost adresate au sărit de la cel mai înalt etaj al inumanului. Este un învingător prin curajul perseverent arătat în fața nedreptăților. Este OM: își iubește profesia de medic de mai bine de 45 de ani modești, cu aceeași măsură cu care alină suferința copiilor. Un artist desăvârșit în sala de operații, un chirurg cu experiență în toate palierele domeniului CHIRURGIEI și ORTOPEDIEI PEDIATRICE. Pentru domnul dr. Popovici Anton Teodor din Iași, întreaga existență umană stă sub semnul cuvintelor: MUNCĂ = CINSTE = OM = PROGRES = CIVILIZAȚIE.

„Oamenii au nuanțe diferite”

Un om-pasăre, al cărui zbor desăvârșit a mai fost întrerupt și de pietre grele, dureroase. Un om care nu încetează să spună tuturor și să creadă în ideea că Binele învinge întotdeauna!: „Dacă te întreabă cineva dacă l-ai întâlnit pe cel mai fericit om din lume, să-i spui de mine. Eu sunt cel mai fericit, dar și cel mai nefericit om… Omul cu viață chinuită este Doctorul Iepuraș“. Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a încredințat în decursul convorbirii secunde. De altfel, mi-a mărturisit că diminutivul „iepuraș”, ce îi este atribuit și în momentul actual când acordă consultații, a apărut în timp, ca un alint al copilului bolnav, în a suporta mai ușor durerea ortopedico-chirurgicală. Este uimitor să observi, să simți atâta bunătate, respect, iubire pentru semeni și profesie, atâta optimism și blândețe, într-un singur om. Oferă necondiționat consultații copiilor și nu acceptă compromisurile, considerând că „sănătatea este un domeniu cu ofertă totală, fără a aștepta și a dori recunoștință.” Aproape că nici nu l-am privit în decursul celei de-a doua întrevederi, de la Librăria ceainicelor aburinde.

Despre ființa aceasta valoroasă aflasem, de la un coleg de breaslă binevoitor, că este un artist cu suflet cald în sala de operații. De fiecare dată când vorbesc cu Dr. Iepuraș particip la un dialog al cuvintelor înțelepte. Dumnealui îmi spune, cu zâmbetul său blajin, neobosit, că asta se datorează faptului că este uns cu toate alifiile, adică are experiență. Îl priveam la un anumit interval de timp, stabilit de necesitatea rostirii următoarei întrebări, dornice de a primi un răspuns. E esențial să mărturisesc că mi-aș fi dorit să pot înregistra cu un mecanism ultraperformant, de la momentul intrării noastre în ceainăria care citea, parcă, în inimile celor ce intrau povești de viață, așezarea la masa cuvintelor, gesturi, emoții, pauze de priviri, zâmbet și până la idei nespuse, nedeclarate, și asta pentru că ideile stau la rând.

Când aveam pixul în mână, simțeam că pot nota orice cuvânt, orice expresie a feței, orice detaliu din încăpere, astfel încât rândurile acestei convorbiri să fie așa cum le-am receptat, eu însămi, de la sursă. Cu toate că nu l-am privit de mai multe ori, privirea mea răsfoia activ atât omul – prezent acolo, așezat în stânga mea, cât și rememorările sale. „Sunteți o ființă rară!”, am rostit cu o nuanță de curaj, preluată chiar de prezența Dr. Iepuraș. Aveam în fața mea o operă de artă, o nestemată, o carte vie, o carte cu suflet și nu știam cum ar fi cel mai potrivit să reacționez, cum să-mi exprim cu subtilitate admirația, cum să rămân obiectivă, echidistantă, știind că măcar o picătură de subiectivitate va rămâne acolo. „Nu mint, nu fur niciodată, câștig întotdeauna!”

M-a întrebat, la un moment dat, despre ce îmi doresc să scriu: despre drama unei istorii trecute (sau drama trecutului), despre figura unei personalități sau despre o viață chinuită… Iar eu nu pot trece peste semnificația unei vieți chinuite fără să extrag a ei sclipire diamantină de durată… Cred că vi s-a întâmplat, fie și pe furiș să zăriți, să pătrundeți în fâșii de povești recompuse, reasamblate după ce și-au spus oful, cu sau fără batista din apropierea ochilor martori. Să cunoașteți dramele oamenilor buni, care au dăruit, au iubit sincer și frumos, au ajutat semenii și, drept răsplată, li s-au pus piedici în toate încheieturile devenirii, pentru a întârzia și anula rezultatul muncii asidue. Apoi, au fost marginalizați, așezați pe marginea prăpăstiei. Cine mai știe ce s-a întâmplat cu ei?

Nu pot să nu schițez o jumătate de surâs zvâcnind a puncte de ironie când mă întreb: dar oare cine i-a cunoscut cu adevărat? Cine a îndrăznit să-i cunoască, lăsând cât mai departe prejudecățile și critica? Cine s-a oprit într-o zi, pe o stradă obișnuită, pentru a le privi munca din suflete? Cine le-a odihnit, măcar cu dorința de a le ști versiunea despre viața lor, sufletele acestea bune, calde, umane, obosite în adâncurile inimii?… Să revenim la povestea pe care am început-o împreună, de altfel.

„Conduita, în medicină, urmează întotdeauna ideea unei maxime alerte, chiar dacă pacientul are cea mai simplă sau cea mai gravă afecțiune din lume.” „Omul serios nu are, în viața lui, de ce a se plânge!”, continuă d-nul dr. Popovici cu o seriozitate aparte, pe care, de altfel, o poți citi în ochii lui, ce se aseamănă cu două boabe de afine scânteind de prea-plinul albastrului. L-am întrebat ce crede despre vârtejul aparențelor și dacă are o strategie proprie în a cunoaște fața reală a oamenilor. Despre omul mascat din noi înșine care joacă un rol și despre cum e cumpătat să se comporte un om cu celălalt, tot om, consideră că: „Lecția oamenilor este negativă, oricât de bine le faci. În arta vieții, începi să-ți dai seama și, treptat, îi excluzi pe cei negativi. Dacă nu alegi să-i excluzi, ar fi ca și cum, în cunoștință de cauză, ai oferi mărgăritare în fața porcului. Dar oamenii nu sunt numai buni și răi, pozitivi și negativi, darnici și egoiști. Ei au nuanțe diferite. Cred că tot ce este rău și negativ poate fi educat. Orice ființă umană, chiar și cel mai mare răufăcător, tot are o fărâmă de bunătate care, prin educație și răsplată/pedeapsă, poate fi dezvoltată în detrimentul procentajului răului. Omul să fie cu cel de lângă el, cu celălalt-străinul, în relație de egalitate totală, adică de respect. Și nu este greu. Din contră, este o datorie, o onoare. Aici intervine stofa persoanelor respective.”

„Aș alege tot medicina…”

Cum ar fi traseul dacă ar putea întoarce acele timpului într-o anumită zi, dar și dacă și-ar mai dori tot medicina în suflet: „Toată viața este plină de schimbarea macazului, cu evoluția ulterioară care diferă. Evoluăm. În concluzie, datorită hazardului, destinului. Da, aș alege tot medicina, pentru că viața mea este o dorință care privește nu doar înspre aspectele personale, ci și la starea de sănătate a semenilor. De aceea, am încercat ca drumul meu în viață să fie cât mai calitativ. Consider că întotdeauna am urmat drumul corect, chiar dacă am fost acuzat de multe aspecte, întrucât am dorit să efectuez numai lucruri bune pentru umanitate și abia la urmă, pentru mine. De la profesia de medic am învățat că bunătatea și curajul sunt absolut necesare pentru dăruirea totală. Conduita, în medicină, urmează întotdeauna ideea unei maxime alerte, chiar dacă pacientul are cea mai simplă sau cea mai gravă afecțiune din lume. Pentru el, boala este boală și, în anumite circumstanțe, poate deceda din cea mai simplă afecțiune sau poate supraviețui din cea mai gravă boală.”

Majoritatea tinerilor care râvnesc la o carieră în medicină se gândesc, mai cu seamă la atmosfera relaxantă a gărzilor. Ei primesc un mesaj acum în acest sens. Chirurgul mărturisește că: „La început, făceam 25 din 30 de zile ale lunii doar gărzi. Apoi, au urmat ani întregi în care am fost medic de noapte pe salvare. Când toată lumea dormea, eu examinam circa 30 de bolnavi, față de care nu aveam voie să greșesc în niciun fel. Altfel, „ieșea mortu’”. În cadrul operațiilor am fost copilul clinicii, urmașul clinicii. Intram în sala de operații uneori și continuam 48 de ore, adică două zile și două nopți, cu mici pauze, atât cât să pot să respir. Viața a fost chinuită, pentru că a fost cu dăruire totală. N-am dorit pentru mine nimic personal, iar activitatea avea stresul total în a nu greși niciodată nimănui. În educația medicală, ca și în pedagogie, trebuie muncit 24 de ore din 24 de ore, adică oricând și în totalitate, pentru a fi cât mai bun pentru tine, pentru a nu greși, pentru a nu-ți permite să greșești vreodată.”

Iar ca maximă spre perfecțiune, domnul doctor subliniază importanța colaborării dintre medici pentru reușita unui caz: „Ce știu eu, bine. Ce nu, căutăm un alt doctor pe moment, pentru a salva pacientul și a nu-l pierde. Medicina este enormă și nu mai poate încăpea într-un singur cap de doctor. Și cel mai greu este să știi ce nu știi, de fapt. În timp, diminutivul „Iepuraș” s-a contopit cu mine, în diferite nuanțe de exprimare. Semnificația jurământului lui Hipocrate are în vedere, în accepția sa, relația profesor-discipol. Astfel, mai tată îți este profesorul în medicină decât tatăl tău. Discipolii sunt ca și copiii proprii pe care îi înveți și ajuți și le dai drumul să zboare spre înălțimi pentru a fi de miliarde de ori mai buni decât pedagogul lor.”

Rostește cuvintele „modelul profesorului” și „conștiință” cu aceeași convingere a vieții care apare în fiecare zi, luminând striațiile curcubeului și a ploii, în egală măsură. Și grație lor, binele învinge, soarele apare întotdeauna: „Modelul de profesori universitari pe care l-am avut (ex: prof. Viță de la secția de boli contagioase, prof. Gavrilescu de la maternitate, prof. Dobrescu de la dermatologie) nu ține cont de tipul de specialitate în care erau formați, pentru că adevărații medici sunt creatori de generații. Despre conștiința acestei profesii pot spune că doctorul fără conștiință este un criminal, omoară oameni voit sau nevoit. Moartea unui bolnav nu poate fi echivalată niciodată, nici cu toți banii din lume, pentru că o viață dispare.”

Finalul materialului îl surprinde, printre picături de lumină, tot pe diminutivul Iepuraș, despre care mi s-a mai spus că: „Iepuraș nu doar că este un alint al copilului bolnav, pentru a suporta mai ușor afecțiunea care, pentru el, este o dramă ortopedico-chirurgicală. În timp, situația s-a schimbat și acest cuvânt s-a contopit cu mine, în diferite nuanțe de exprimare, ca de exemplu: „Măi, Iepurilă” venit de la un copil de 7 ani, în timp ce mă tărguiam cu el cum să-l lămuresc că e necesar să-l reexaminez – de această dată la control. Pentru că deja îl operasem și lui îi rămăsese în minte că nenea Iepuraș i-a făcut rău.”

Această informație le este destinată celor care, dintr-un motiv sau altul, doresc să reia legătura cu domnul doctor: în prezent, realizează gărzi în cadrul departamentului Chirurgie generală, la Spitalul Municipal de Urgență „Elena Beldiman” din Bârlad.

A consemnat: Ștefania Argeanu, studentă, anul III, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, (Univ. Al. I. Cuza), Specializarea Psihologie