In 2013 lui Mircea Daneliuc i-au aparut la Editura Adenium din Iasi doua titluri, Pisica rupta si Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul. Si, pentru ca nici unul dintre aceste titluri nu te lasa indiferent, aceeasi editura ieseana ofera cititorilor sai sansa de a-l cunoaste mai bine pe regizorul-scriitor intr-o carte de dialoguri, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, dialoguri nascute de catre un alt autor roman, Alexandru Petria. 

Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul, al doilea Daneliuc din colectia Punct Ro. Proza a Editurii Adenium vizeaza intalnirea cu o minte odihnita si deschisa, pentru ca, inca din primele randuri se poate observa verva autorului, nevoia sa de a spune cat mai multe, de a pune sub semnul intrebarii tot ce se intampla in jur. E drept, recurge la bascalie, dar bascalia aceasta nu are nimic ieftin, desi uzeaza si de forta limbajului trivial, ci mai degraba ascunde multa durere, multa dezamagire si dorinta arzatoare de a preda lectii unor concetateni indiferenti sau neputinciosi. Lectiile acestea nu vin, insa, dinspre un om arogant, ci dinspre un om inteligent care a inteles, si ar vrea sa ii faca si pe altii sa inteleaga. Omul politic care isi face din nesimtire o religie, cetateanul pentru care iesitul la iarba verde, la niste mici este un mod de a trai, mult, putin, cat ii este dat, dar cu siguranta fara a visa la un destin civilizat, cu deseurile asezate pe categorii pentru a putea fi reciclate, cu muzica in surdina pentru a nu-l deranja pe celalalt, altcineva-ul acela care poate are nevoie de altceva, de altfel, lipsa unei societati civile coerente, marlania, scursurile televiziunilor private in creierele in plina putrefactie ale unor cetateni pentru care singura placere in viata se dovedeste a fi uitatul la silicoanele uneia sau la un accident cu multe victime, daca se poate in direct, pe viu, toate acestea sunt rani sangerande in proza lui Mircea Daneliuc. Daca dai, chiar si intamplator, peste randurile urmatoare din Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul ii intelegi stilul: “Stie cine de ce-i mort omul sa iasa la verdeata cu gratarul de mici? Pentru ca este chiar Fleica, asa se seimte el intors toata viata si perpelit pe jaratec. Vine din Antichitate, din Miorita, e un act pastoral de comunicare. Infigi furculita si vezi daca esti facut pe partea cealalata; daca nu esti facut, mai astepti. Nu poti treaba asta si acasa? Nu, pentru ca totul trebuie sa decurga sub frunza de fag, maneaua zice cu drag, sa bata vantul si sa transporte materii, sa fie jarul vioi, dozele de bere lcitoare ca noi si sa ridici de maieu ca sa respire cu buricul. Asa rezistam. Tarana suntem, sa se faca tarana.”

Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul se divide in doua, precum filmele artistice care depasesc doua ore, dar atmosfera de tara parasita de noroc si de atitudine, de neam prost, de credulitate dusa la extrem ramane aceeasi. Se schimba doar persoana, cea gramaticala, prin care povestitorul se adreseaza cititorilor. Daca in prima parte, Ca un gratar de mici, autorul face aproape abuz de persoana intai singular, in partea a doua, Un picior de plai, cu spitul, persoana a treia singular, acel el prin care vocea povestitorului se distanteaza putin, pentru a putea privi mai cu obiectivitate in miezul actiunii, detine controlul. Faptele din cartea regizorului-scriitor, atent curatate de pielita si transate ca in cea mai buna macelarie din oras, cocheteaza atat cu fictionalul, cat si cu realul. Este evident pentru oricine ca liantul pentru punerea lor cap la cap provine din imediata apropiere a autorului, din acel mal socio-politic cotidian in care romanii se afunda pe zi ce trece din ce in ce mai adanc. Dar, imaginatia cineastului le condimenteaza cu absurd pana se pierd in fictiune. In primele pagini, cititorii se trezesc in fata unui jurnal tinut de una dintre multele sosii ale primului-ministru  al Romaniei, un anume Gelu. Da, in proza lui Mircea Daneliuc acelasi personaj se multiplica de mai multe ori pana ajunge sa atinga nota cea mai inalta a falsitatii, pana isi gaseste cea mai ieftina si mai vulgara copie. Daneliuc stapaneste, in cartea sa,  una sau mai multe cai de a contraface personalitatile oamenilor importanti din stat, fie ca este vorba despre insusi presedintele tarii, fie ca cel vizat este primul-ministru sau unul dintre numerosii ministrii ai cabinetului pe care acesta il are in subordine. Toate aceste personaje carora le da viata, maimute de care alesii neamului dispun dupa bunul lor plac, traiesc undeva in afara orasului, a realitatii pe care trebuie sa  o imite, cum stiu ele mai bine, intr-o padure sugestiv botezata Raioasa si intr-un loc cu nume de cod Menajeria. Lumina reflectoarelor cade pe numitul Gelu, cea mai fidela “dublura” a primului-ministru. Prin ochii, gura si mintea sa viata politica si sociala a Romaniei, mecanismele de functionare ale mass-media sunt expuse cinismului si sarcasmului, pamfletului. Nimic nu ii scapa acestui Gelu, toate mizeriile perioadei postdecembriste isi gasesc loc in discursul sau si in dialogurile pe care le intretine cu ceilalti angajati ai Menajeriei sau cu rudele care misuna in jurul sau: nepotismul, falsul, de la cel in acte, pana la cel in identitate, amantlacurile, ipocrizia electorala, lipsa de atitudine a unui popor prea des mintit si subjugat pentru a mai sti ce este aceea revolta pe bune, circurile mediatice, afacerile ilicite facute de stat in beneficiul unor indivizi aflati la putere si in detrimental electoratului care a pus botul la promisiunile lor, dependenta de gratare si de mirosul de mici a romanilor, kitch-ul social, inscenarile politice, stereotipiile, miturile, preconceptiile si fatalismul, jemanfisimul unui popor parca in descompunere, jocurile din culisele Presedintiei, ale Parlamentului si ale Guvernului. Urmarindu-l in libera sa desfasurare, ti se face greata, iti vine sa razi isteric, sa te revolti, sa emigrezi, sa iti renegi identitatea nationala si iti doresti ca fiecare dintre cei care lasa sa se intample tot uratul din tara ta sa fie supusi, in acelasi timp, unei operatii pe cord deschis si unei operatii pe creier pentru schimbarea radicala a felului de a fi, de a gandi, de a actiona. Spre final, Gelu dispare brusc in neantul naratiunii, la fel de brusc cum apare, dar povestea sa iti ramane imprimata in buricul degetelor pe care le folosesti pentru a da pagina. Pentru ca este una dintre fetele aceluiasi personaj, el isi gaseste continuitatea in Nicu, metamorfozat in Nick dupa o perioada de sedere in America, in Un picior de plai, cu spitul, a doua partea a cartii aparute la Editura Adenium. Nicu este, in scenariul lui Daneliuc, naivul si credulul de serviciu, acel roman care serveste pana la saturatie si indigestie cronica “adevarurile” unor institutii pe care le divinizeaza, respectiv Biserica si Televiziunea. Vine tocmai din America, unde a ales sa isi faca un rost, pentru a muri cu ai sai in noaptea in care meteoritul va lovi Pamantul. Nu are nici un dubiu ca asa va fi, ca isi va trai sfarsitul peste cateva zile, intrucat s-a anuntat la Tv. Isi face provizii de fasole si orez, aghezmuite cu putina votca si se pierde printre romanasi, intrucat iubita din tinerete pe care isi propusese sa o aiba alaturi in ultimele ceasuri este de negasit. Sfarseste nu lovit de meteorit in moalele capului, ci inselat pana la piele de proprii semeni, ridiculizat si momit sa se predea financiar de cateva creaturi de balci, betivul si somerul, femeia trecuta de a doua tinerete care se incapateaza sa se prostitueze, barbatul pe la un 40 de ani, cu proteza dentara si lipsit cu desavarsire de simtul ridicolului. 

Din momentul in care iti cade in mana volumul semnat de catre Mircea Daneliuc, Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul stii sigur daca te vei numara printre admiratori sau printre cei care stramba din nas si ii pun la indoiala originalitatea, farmecul. Pe Daneliuc scriitorul il iubesti sau il urasti, intrucat arhitectura frazelor sale si cautatura pe care ti-o arunca din interiorul actiunii  nu iti dau de ales, nu iti arata calea de mijloc.