Se impaca destul de greu, uneori. Pentru ca activitatea politica presupune o anumita implicare, iar povestea aceasta legata de administrarea unui domeniu cultural e un alt efort. Din pacate, ramane destul de putin timp pentru viata privata. Eu in PNL sunt membru din 1999. Aici la Ateneu sunt din 2010, am deja 3 ani. Uneori cred ca e destul. Nu e un anunt in direct ca as vrea sa plec de la Ateneu, dar cred ca e bine sa te gandesti un pic cat rezisti, cat iti propui sa ramai intr-o functie. Eu, dupa 3 ani, incep sa ma gandesc daca nu e prea mult pentru sanatatea institutiei. E bine sa se schimbe perspectiva, abordarea, conceptia manageriala. Asta nu inseamna ca intentionez sa plec maine dimineata de la Ateneu. Oricum, inca fac cercetare, nu am plecat niciodata de la Institutul “A. D. Xenopol”. Dar, reusesc sa fac fata tuturor responsabilitatilor, se impaca preocuparile, daca ma gandesc ca am reusit sa scot, la inceputul acestui an, un volum dedicat monarhiei romanesti. Incerc sa fac, in egala masura, pe langa administratie culturala si politica si istorie. 

Eu sunt nascut in zodia Berbecului, o zodie de luptatori si mi-am propus intotdeauna sa imi depasesc limitele. Sunt multumit de ceea ce am facut in acesti 3 ani, daca ar fi sa vorbim despre functia de la Ateneul Tatarasi, dar, imi dau seama ca sunt lucruri care puteau fi facute mai bine, care puteau fi dezvoltate intr-un anumit fel. Daca este sa imi doresc ceva, imi doresc parteneriate internationale, lipseste asta la Ateneul Tatarasi si proiecte de finantare extrabugetara. E si o problema de organigrama. Nu avem persoane care sa isi concentreze activitatea pe proiecte. Am in vedere cateva chestiuni de genul acesta, pentru ca eu cred ca institutiile de cultura, daca vor sa evolueze cu adevarat, au nevoie de parteneriate si de proiecte de finantare extrabugetara. Pana la urma, suntem cu totii critici fata de ceea ce se intampla in jurul nostru. Daca stam si ne uitam la televizor, suntem nemultumiti de viata politica, daca stam si ne uitam la viata culturala, suntem nemultumiti de ce se intampla in viata culturala. In egala masura, si eu sunt nemultumit, atat de ce se intampla in viata politica romaneasca, dar si de ce se intampla in viata culturala romaneasca. Si, la un moment dat, mi-am pus aceasta intrebare: “Eu, daca ajung intr-o pozitie de administratie politica, culturala pot sa misc anumite lucruri, pot sa fac altfel anumite lucruri?” Asta m-a motivat intotdeauna si ma motiveaza in continuare. Si cred ca am reusit, cel putin la Ateneu, sa misc lucrurile intr-o anumita directie. 

Sinceritate, onestitate si multa munca.

E provocarea din fiecare zi a vietii. In fiecare zi trebuie sa fii pregatit pentru altceva, de o modificare a tot ceea ce crezi ca e foarte stabil, la un moment dat.

E cea mai mare provocare. Pentru ca noi, indiferent cum ne-am defini doctrina, ideologia suntem, intr-o anumita masura, conservatori, ne plac mai degraba lucrurile stabile, bine definite, bine conturate. Si atunci progresul e, de fapt, o incercare de a depasi o anumita conditie. Nu stiu cati dintre noi suntem pregatiti pentru asta. 

Coeziunea culturala. Eu am mai spus asta. Avem institutii de cultura importante in acest oras, dar cred ca, din pacate, fiecare dintre noi, cei care avem o functie in administratia culturala a Iasului ne vedem doar de agenda institutiei pe care o conducem si mai putin de o conectare cu agendele celorlalti. Vorbim de Iasi capitala culturala, dar cred ca lipseste in continuare mecanismul de coagulare a energiilor culturale. Pentru asta e necesar, e adevarat, si o depasire a orgoliilor celor care activeaza in viata culturala ieseana. Nici macar nu stiu daca ar trebui sa fie vorba de o institutie anume care sa creeze aceasta masa rotunda. 

Iasul are o viata culturala dinamica, interesanta. Am asistat in ultimul timp la cateva evenimente marcante care cred ca au atras atentia iubitorilor de cultura din intreaga tara asupra Iasului, ma refer aici la Festivalul International al Educatiei (FIE) si la Festivalul International de Literatura si Traducere (FILIT). E un inceput, el trebuie continuat. Sa speram, insa, ca aceasta criza economica mondiala, nationala pe care o resimtim, evident, si noi in Iasi sa nu afecteze alocarile de buget. Pentru ca, pana la urma, proiecte culturale putem avea cu totii, dar in lipsa banilor ne marginim. 

Nu, nu cred asta. Cred ca mai degraba a lipsit, pana in acest moment, un sprijin financiar consistent. Anul acesta a existat un sprijin financiar consistent si din partea Consiliului Local si din partea Consiliului Judetean. Dar e un inceput. E important sa continuam asta.

E un oras incarcat de istorie, de nostalgie, de romantism, de traditie, de cultura, de melancolie dupa o anumita perioada din viata de student. Sunt foarte multe motive pentru care am ramas in Iasi. E un oras in care te simti foarte bine din punct de vedere cultural. Avem motive pentru care sa ne simtim mandri de acest oras. Eu sunt romascan de  origine, dar am simtit Iasul, inca din perioada studentiei, ca o a doua mea casa, ca un loc in care ma pot manifesta cultural, profesional. 

Am gasit o definitie care mi-a placut tare mult, am pus-o la un moment dat si pe blogul meu, e o definitie a unui politolog francez, Raoul Girardet. Ma regasesc 100% in aceasta definitie: ”Liberal prin ratiune, anarhist prin temperament, patriot prin fidelitate.” Cred ca patriotismul trebuie sa fie o stare de spirit, nu o chestiune pe care sa o aclamam in fiecare zi. Eminescu avea o definitie, citez aproximativ: “Patriotismul si dragostea de tara le simti cu mintea, cu inima si nu cu vocea.” Multi dintre noi, in prea multe ocazii, ne lovim cu o caramida in piept si vorbim de faptul ca ne place aceasta tara, ca ne pasa de ce se intampla in aceasta tara, dar suntem mai putin dornici sa schimbam ceva in viata de fiecare zi. Cred ca modul in care ne facem datoria, fiecare la locul sau de munca, e o modalitate prin care ne manifestam patriotismul, pana la urma.

Aici oscilam intre doua limite. Uneori spunem despre noi ca suntem ultimii oameni, ca suntem cei mai oropsiti, ca toata lumea e impotriva noastra. Alteori, dimpotriva, ne lovim cu o caramida foarte mare in piept si ne credem centrul Universului. Cred ca exista o cale de mijloc. Cred ca avem motive suficiente pentru care putem fi mandri ca suntem romani, dar asta nu poti sa o faci decat in masura in care iti cunosti istoria si trecutul, dar avem  si destul motive pentru care trebuie sa fim ceva mai modesti, mai atenti la cum ne raportam la cei din jurul nostru. Mai avem, inca, de recuperat in privinta cunoasterii trecutului si a istoriei noastre. Asta se intampla, din pacate, si pentru ca regimul comunist a confiscat sarbatorile nationale, patriotice, totul a devenit politizat, istoria a fost politizata in perioada regimului comunist si s-a ajuns, in cele din urma, la o pierdere de sens, de semnificatie. Astfel, astazi, oricat de bine intentionate ar fi niste autoritati sa sarbatoreasca un 24 ianuarie, un 1 decembrie, un 9 mai, pentru foarte multa lume toate aceste manifestari publice seamana foarte mult cu o reamintire a vechilor actiuni patriotarde ale regimului comunist. De asemnea, totul este dublat si de o criza economica care ne afecteaza pe toti foarte serios. Preocuparea zilei de maine ii face pe oameni sa se gandeasca foarte putin la aceste manifestari. Fiecare apeleaza la niste momente care au intrat in memoria colectiva, anumite lucruri se cunosc pentru ca au fost transmise prin viu grai. O sa vedem oameni care vorbesc cu foarte multa convingere, cu mult patos despre momente din istoria noastra. Iar daca ii intrebi “De unde stii asta?’, “Unde ai citit asta?”, iti raspund “Am auzit”, “Ei, lasa ca stiu eu”, “Ei, da’ce, eu nu stiu?”, “Ei, da’ce, eu sunt prost?”. Asta arata o anumita superficialitate, una dintre tarele noastre, apropo de motivele pentru care trebuie sa fim si modesti. Cred ca aceasta superficialitate, aceasta vorba “lasa ca stiu eu” care pe mine ma exaspereaza, fara sa aiba la baza o minima lectura, e o problema foarte serioasa a noastra. Ma sperie uneori cate legende, cate povesti aud in jurul meu. Si daca intreb “De unde stii?” mi se raspunde “Ei, da’ ce, numai voi istoricii stiti?”

Am invatat ca sunt foarte multe motive pentru care putem fi mandri, foarte multe motive pentru care putem fi modesti, dar si faptul ca, la un moment dat, in special in secolul al XIX-lea de care sunt fascinat, am avut o elita politica si o generatie care a stiut sa duca la indeplinire idealurile nationale, Unirea Principatelor, Independenta, Regatul, Marea Unire, in ciuda unui climat international complet nefavorabil. Cand vorbim de aceste evenimente e bine sa ne aducem aminte ca a existat un context international in care se simtea foarte multa ostilitate la adresa noastra. Si, cu toate astea, am avut oameni care au stiut sa caute drumul.

In primul rand, Ateneul Tatarasi este o institutie istorica, o institutie care a fost infiintata in 1920. Si lucrul acesta il stie foarte putina lume, din pacate. Un istoric a preluat conducerea unei institutii care vine, oarecum, din istorie, o institutie care a fost sub patronajul Casei Regale. M-am uitat tot timpul spre institutii cum este Teatrul National sau Opera, mi-am fixat un anumit obiectiv, dar am constientizat ca Ateneul e o institutie mai mica si trebuie sa ne gasim si noi locul. Eu cred ca astazi Ateneul are un drum al sau, e, in primul rand, o alternativa la cele doua institutii consacrate, deja, si cred ca e un loc de manifestare a tinerelor talente din Iasi, in lumea actoriei. Iar pentru mine asta este o mare satisfactie, faptul ca Ateneul Tatarasi a fost, inainte de a prelua eu conducerea si a ramas in continuare un loc de manifestare a tinerelor talente. 

Eu am explicat tuturor, nu veneam de la fabrica de cuie. Si daca veneam de la fabrica de cuie as fi avut o abordare absolut manageriala. Venind din zona cercetarii istorice, cred ca am avut o anumita intelegere si capacitate de a asimila fenomenul cultural, pentru ca lumea teatrului nu e decat o secventa a istoriei si a vietii culturale, asa ca nu mi-a fost foarte greu sa inteleg lumea teatrului. Si, apoi, imi place teatrul, am consumat teatru, sunt un om de lectura, in primul rand si ma simt foarte confortabil aici la Ateneu din perspectiva aceasta a colaborarii cu actorii, cu lumea teatrului.

Aici este o problema, intr-adevar. Marturisesc ca aceasta este o tristete a mea pentru ca, dupa un an de zile in care am incercat sa invat meseria aceasta din mers, mi-am propus sa montam o piesa istorica. Numai ca piesele istorice, va spun sincer, presupun un numar mare de actori, un decor destul de costisitor, un buget mare cu alte cuvinte. Si atunci am amanat acest moment pe care mi-l doresc si maine dimineata. Spectacolul Sint o baba comunista il pot incadra, fortand un pic nota, prin trimiterea pe care o face la regimul comunist, la spectacolele cu rezonanta istorica. Ma gandesc inca, insa, la a monta o piesa clasica gen Apus de soare la Ateneul Tatarasi. Dar e destul de greu, din cauza bugetului. 

S-a intamplat asa pana acum: au venit diferiti colaboratori, diferiti regizori care ne-au prezentat un buget, un proiect regizoral, ne-au explicat importanta piesei, am cautat noi apoi sa vedem ce referinte exista legat de regizor, de piesa, unde a mai fost montata si ne-am facut propriile analize. Incepand de anul acesta am schimbat putin regula jocului, in sensul ca ne-am facut noi prima data analiza. In ceea ce priveste, de exemplu, cele doua piese din aceasta toamna-iarna, Sint o baba comunista si Conu’Leonida fata cu reactiunea care a devenit Revolutie si reactiune noi ne-am gandit la ele, le-am propus lumii teatrale iesene, au venit doi regizori pe care i-am primit cu bratele deschise si acum suntem in fata acestor doua premiere. Intentionez sa anuntam  si cele sase texte pentru anul viitor. Speram ca regizorii din Iasi sa le gaseasca interesante si sa vina spre noi, spre Ateneul Tatarasi.

Pregatesc o carte despre campania electorala de la Roman. Ea este finalizata, s-a uitat pe ea si un corector profesionist, sunt in negocieri cu cateva edituri, doua din Bucuresti, una din Iasi. In carte este vorba despre experienta mea din toamna anului trecut cand am candidat pentru alegerile parlamentare, pe Colegiul Roman-Ion Creanga. Acesta e un proiect editorial la care tin foarte mult. Voi preda in zilele urmatoare teza de doctorat consacrata lui I. C. Bratianu si politicii externe a Romaniei la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”. Si mai am o lucrare pe care sper sa o finalizez in urmatoarele zile consacrata anului 1866, anul indepartarii lui Alexandru Ioan Cuza si a instaurarii monarhiei constitutionale in Romania, in persoana lui Carol I, un an extrem de interesant caruia i-am consacrat o lucrare de circa 200 de pagini. Sunt trei proiecte editoriale la care tin foarte mult si care, probabil, vor vedea lumina tiparului la inceputul anului urmator. 

Sunt interesat de toate, in egala masura pentru ca, va dati seama, participand la diferite evenimente am de fiecare data un ochi critic si ma gandesc in ce masura anumite evenimente organizate de celelalte institutii de cultura pot fi organizate si de catre Ateneul Tatarasi. Ateneul, in ciuda faptului ca e asociat foarte mult cu o institutie de teatru, este o institutie de spectacol, in primul rand, care poate organiza si alte evenimente, nu doar premiere teatrale. Dar, eu personal inclin spre teatru in mod deosebit pentru ca ma intereseaza punerile in scena, abordarile regizorale. M-am indragostit de teatru. Am fost prezent la teatru si student fiind. Acum, de cand sunt director la Ateneu, m-am atasat foarte mult de teatru si ma intereseaza, citesc teatru, ma uit la teatru, merg la teatru pentru a-mi da seama care este nivelul pe care trebuie sa il atinga si Ateneul Tatarasi.

Multe lucruri ma revolta. Observ, in ultimul timp, o anumita agresivitate. Cred ca traim intr-o agresivitate si intr-o stare de nevroza teribila. Am impresia ca oamenii nu mai au rabdare unii cu altii, isi manifesta un egoism agresiv, au tendinta de a se pacali unii pe altii cu o anumita placere. Cand vad astfel de oameni, uneori sunt destul de vocal cu toate riscurile care decurg de aici, nu ezit sa atrag atentia asupra agresivitatii si nerusinarii.

Nu. Cred ca e important sa te concentrezi pe un domeniu de activitate. In Romania, cel putin, e destul de greu sa fii polivalent. Eu ma uit cu foarte multa apreciere la oameni care exceleaza intr-un anumit domeniu. E important sa te trezesti la realitate si sa iti dai seama ca daca vrei sa ai un cuvant de spus, daca vrei sa iti pui amprenta personalitatii tale asupra unui domeniu sau altul de activitate, e bine sa te concentrezi pe o sfera, sa mergi intr-o directie sau alta. 

Cultura, pana la urma, e o parte a existentei noastre si e bine sa constientizam ca, dincolo de preocuparea pentru viata de fiecare zi, cultura e o parte din noi. Cultura ne poate ajuta sa ne descoperim o anumita identitate, un anumit trecut, e o alta forma de manifestare a personalitatii noastre. E o alternativa pentru petrecerea timpului liber. 

Da. Dar, totusi, in acest spatiu avem o problema. Dupa douazeci si ceva de ani de la Revolutie sunt inca oameni care nu isi asuma identitatea atunci cand isi afirma un punct de vedere, in retelele de socializare atat de la moda, de exemplu. Mie mi se pare asta un pas inapoi urias. In loc sa profitam de aceasta posibilitate de comunicare, de interactiune cu foarte multi oameni, ne ascundem, uneori, in spatele unor nickname-uri, a unor pseudonime, dar suntem foarte agresivi, in acelasi timp. E, pana la urma, o forma de lasitate.  Motiv pentru care, atunci cand public pe site, am o anumita politica: am postat intotdeauna toate criticile la adresa mea pentru ca atunci cand am iesit in viata publica a orasului, a tarii mi-am asumat lucrul asta, dar nu am dat niciodata drumul unor comentarii care se ascund in spatele unor nickname-uri. Cred ca dupa atatia ani de la Revolutie, cei care vor sa spuna ceva, cei care au un punct de vedere cu privire la o problema sau alta trebuie sa isi asume responsabilitatea asta. Dar, schimbarea se produce, in acest spatiu. Cred foarte mult in asta, in puterea de influentare a online-ului, pentru ca suntem foarte multi in acest mediu care deja face parte din viata noastra de fiecare zi. E o provocare pentru presa in primul rand, faptul ca mediul online este foarte activ. 

Prefer literatura care reuseste sa zugraveasca o anumita epoca, care nu tradeaza o anumita patima a scriitorului pentru personajele sale. Motiv pentru care, daca m-ati pune sa aleg intre Liviu Rebreanu si Camil Petrescu, de exemplu, il prefer pe Liviu Rebreanu, pentru mine scriitorul roman preferat, pentru forta lui de a descrie personaje si de a reconstitui atmosfera unei epoci. Prefer literatura care ma ajuta pe mine ca cititor sa recompun cu ochii mintii o imagine dintr-o anumita perioada. Deci, pe langa carti de specialitate, carti de istorie, mai citesc si beletristica, e drept, mai rar pentru ca sunt managerul unei institutii, mai fac cercetare, mai fac si politica.

 

Am Memoriile Principelui Radu, acum. E o carte care a fost lansata la Ateneul Tatarasi, in care Alteta Sa Regala isi expune, practic, trairile, sentimentele din ultimii ani cand a fost prezent, alaturi de Principesa Margareta, in cateva evenimente. Si e interesant asa, tinand cont si de traiectoria Principelui Radu, de modul in care a devenit parte componenta a Casei Regale si un repezentant deosebit al acesteia. 

1. Memoriile Principelui Radu

2. Masha Gessen, Omul fara chip. Incredibila ascensiune a lui Vladimir Putin

3. George W. Bush, Decision Points, o carte de analiza a activitatii politice a lui George Bush

E vorba de I. C. Bratianu. E personajul caruia eu i-am consacrat doua lucrari, lucrarea de licenta si teza mea de doctorat. Il consider un personaj fantastic, care a marcat istoria moderna, care a contribuit covarsitor la modernizarea statului roman si care a avut rabdarea, energia de a aloca timp si vietii private, in ciuda implicarii sale in viata politica. A fost si un familist desavarsit, un tata exceptional, un sot iubitor. Recomand tuturor sa citeasca Scrisorile lui I. C. Bratianu catre sotia sa Pia Bratianu si viceversa, corespondenta familiei Bratianu e fabuloasa. Noi ne-am obisnuit sa vedem oamenii politici ca fiind niste tipi foarte scortosi, foarte orgoliosi, ori I. C. Bratianu e un romantic desavarsit, dincolo de imaginea liderului politic autoritar care a stat alaturi de Carol I 20 de ani. 

Ma raportez si ma gandesc la bunici, in primul rand. Parte din copilaria mea s-a petrecut la tara si atunci ma gandesc tot timpul daca bunicilor mei le-ar fi rusine sau cinste cu ceea ce fac. Am avut o foarte buna comunicare cu bunicii paterni. Iar din anii de scoala il am ca reper pe profesorul meu de istorie din scoala generala, profesorul Ivan de la Roman, un om foarte corect, devotat profesiei, foarte sever. Reusea sa pastreze istoria separata de propaganda, mai ales ca pentru profesorii de istorie anii comunismului au fost o adevarata provocare. Nu pot sa uit faptul ca, in ciuda presiunilor care erau, nu a trasformat orele de istorie in ore de propaganda politica, a lasat asta pe seama orelor de dirigintie. Iar in facultate, am avut o relatie deosebita cu profesorul Mihai Timofte, care din pacate nu mai este si caruia ii datorez pasiunea pentru epoca moderna.

Eu sunt multumit de ce am realizat pana acum. Elev fiind mi-am dorit sa fiu profesor de istorie. Daca e sa imi fi proiectat vreo cariera, mi-am dorit sa fiu profesor de istorie, mi-am dorit sa pot sa stau de vorba cu tinerii din jurul meu despre trecutul romanilor. As putea sa va spun ca, uitandu-ma in urma acum, nu ma imaginam facand altceva decat meseria aceasta de dascal. Am fost profesor cinci ani de zile, dupa aceea m-am orientat spre cercetare, dar asta mi-am dorit, sa pot identifica o profesie care sa imi permita sa ma uit cu atentie spre istorie. Asta a fost visul meu, sa stau de vorba cu oamenii despre istoria noastra, a romanilor.